albastră m-a orbit o clipă, iar un suflu de aer cald mi-a mângâiat pielea. Camera Bernardei se afla în partea din spate a apartamentului, lângă bucătărie. M-am îndreptat mai întâi într-acolo, deşi eram sigur că servitoarea lipsea. Am ciocănit cu degetele şi, neprimind niciun răspuns, am îndrăznit să deschid uşa. Era o încăpere simplă, cu un pat mare, un dulap de culoare închisă cu oglinzi fumurii şi o comodă pe care Bernarda aşezase suficienţi sfinţi, fecioare şi icoane ca să-şi poată deschide un sanctuar. Am închis uşa şi, când m-am întors, mai că-mi stătu inima în loc când am întrezărit o duzină de ochi albaştri şi stacojii înaintând dinspre fundul coridorului. Pisicile Bernardei mă cunoşteau prea bine şi îmi tolerau prezenţa. M-au înconjurat, mieunând suav, iar când şi-au dat seama că hainele mele îmbibate de ploaie nu degajau căldura dorită, m-au abandonat indiferente.
Camera Clarei era situată în celălalt capăt al apartamentului, lângă bibliotecă şi sala de muzică. Paşii invizibili ai pisicilor mă urmau de-a lungul coridorului, în
expectativă. În semiîntunericul intermitent al furtunii, apartamentul lui Barcelo mi se părea cavernos şi sinistru, diferit de acela pe care mă învăţasem să-l consider a doua casă a mea. Am ajuns în partea din faţă a apartamentului, ce dădea spre piaţă. Sera lui Barcelo mi s-a deschis dinainte, deasă şi impenetrabilă. M-am adâncit în desişul de frunze şi de ramuri. O clipă, am fost îngrozit la gândul că, dacă
străinul fără chip se infiltrase în apartament, probabil că
acela era locul pe care şi-l alesese ca să se ascundă. Ca să
mă aştepte. Mai că mi s-a părut că simt mirosul de hârtie arsă pe care îl degaja, însă am înţeles că ceea ce nasul meu detectase era, pur şi simplu, tutun. Am avut un atac de panică. În casa aceea nu fuma nimeni, iar pipa lui Barcelo, pururi stinsă, era un simplu atrezzo.
Am ajuns în sala de muzică şi strălucirea unui fulger a aprins volutele de fum ce pluteau prin aer pe ca nişte ghirlande din abur. Claviatura pianului alcătuia un zâmbet interminabil lângă galerie. Am traversat sala de muzică şi am ajuns la uşa bibliotecii. Era închisă. Am deschis-o, iar lumina galeriei ce înconjura biblioteca personală a librarului mi-a oferit un cald bun venit. Pereţii acoperiţi cu rafturi ticsite formau un oval în centrul căruia odihneau o masă de lectură şi două fotolii de feldmareşal. Din câte ştiam, Clara păstra cartea lui Carax într-o vitrină de lângă arcul galeriei.
M-am îndreptat într-acolo tiptil. Conform planului meu – sau în absenţa unuia – trebuia să pun mâna pe carte, să o scot de acolo, să i-o predau lunaticului şi să nu-l mai văd niciodată. Nimeni nu avea să ştie de absenţa cărţii, în afară
de mine.
Cartea lui Julián Carax mă aştepta, ca întotdeauna, arătându-şi cotorul din fundul unui raft. Am luat-o în mână
şi am strâns-o la piept, ca şi cum aş fi îmbrăţişat un vechi prieten pe care fusesem pe punctul de a-l trăda. Iuda, m-am gândit. M-am pregătit să ies de acolo fără să afle Clara de prezenţa mea. Urma să iau cartea cu mine şi să dispar pentru totdeauna din viaţa Clarei Barcel6. Am ieşit din bibliotecă cu paşi uşori. Uşa de la camera Clarei se întrezărea în fundul coridorului. Mi-am închipuit-o întinsă în pat,
adormită. Mi-am imaginat degetele mângâindu-i gâtul, explorând un trup pe care îl memorasem din pură ignoranţă.
M-am întors, pregătindu-mă să abandonez şase ani de himere, însă ceva m-a oprit înainte să ajung în sala de muzică. Un glas şuierând în spatele meu, înapoia uşii. Un glas profund, care şoptea şi râdea. În camera Clarei. Am înaintat încetişor spre uşă. Am pus mâna pe clanţă. Degetele îmi tremurau. Ajunsesem prea târziu. Am înghiţit în sec şi am deschis uşa.
9
Trupul gol al Clarei zăcea pe nişte cearşafuri albe care străluceau ca mătasea. Mâinile maestrului Neri alunecau pe buzele ei, pe gât şi pe piept. Ochii ei albi se ridicau spre tavan, înfiorându-se sub asalturile cu care profesorul de muzică o penetra între coapsele palide şi tremurătoare.
Aceleaşi mâini care îmi citiseră chipul cu şase ani în urmă în întunericul Ateneului strângeau acum bucile lucind de sudoare ale maestrului, înfigându-şi în ele unghiile şi trăgându-le spre sine cu o poftă animalică, disperată. Am simţit cum mi se taie răsuflarea. A trebuit să rămân acolo, paralizat, vreme de aproape o jumătate de minut, până când privirea lui Neri, neîncrezătoare la început, aprinsă de mânie după aceea, a băgat de seamă prezenţa mea. Încă gâfâind, uluit, se opri. Clara îl strânse fără să înţeleagă, frecându-şi trupul de al lui şi lingându-i gâtul.
— Ce s-a întâmplat? gemu ea. De ce te opreşti?
Ochii lui Adrian Neri ardeau de furie.
— Nu-i nimic, şopti el. Mă-ntorc îndată.
Neri s-a ridicat şi s-a năpustit spre mine ca o ghiulea, strângând pumnii. Nici nu l-am văzut venind. Nu-mi puteam lua ochii de la Clara, acoperită de sudoare, fără suflare, cu coastele conturându-i-se pe sub piele şi cu sânii tresăltându-i de dorinţă. Profesorul de muzică m-a înşfăcat de guler şi m-a târât afară din încăpere. Am simţit că picioarele mele abia ştergeau pardoseala şi, oricât am încercat, n-am izbutit să
mă eliberez din strânsoarea lui Neri, care mă căra ca pe -un colet prin seră.
— Sufletul am să ţi-l stâlcesc eu ţie, nenorocitule, bâiguia printre dinţi.
M-a târât până la uşa apartamentului şi, ajunşi acolo, a deschis-o şi m-a azvârlit cu putere pe palier. Cartea lui Carax mi-a căzut din mână. A ridicat-o de jos şi mi-a aruncat-o în faţă înfuriat.
— Dacă te mai văd pe-aici ori dacă aflu că te-ai apropiat de Clara pe stradă, îţi jur că te bat până te bag în spital, fără să-
mi pese niciun căcat ce vârstă oi fi având, a spus el cu răceală. Ne-am înţeles?
M-am ridicat în picioare anevoie şi am descoperit că, în sforţarea lui, Neri îmi ferfeniţise jacheta şi mândria.
— Cum ai intrat?
N-am răspuns. Neri a suspinat, scuturând din cap.
— Hai, dă-mi cheile, mi-o trânti Neri, stăpânindu-şi furia.
— Ce chei?
La palma pe care mi-a administrat-o, m-am prăbuşit pe pardoseală. M-am ridicat cu sânge în gură şi cu un ţiuit în urechea stângă, care îmi sfredelea capul precum fluieratul unui miliţian. Mi-am pipăit faţa şi mi-am simţit buzele plesnite, arzându-mi sub degete. Un inel cu pecete strălucea, însângerat, pe inelarul profesorului de muzică.
— Cheile, ţi-am spus.
— Duceţi-vă la naiba, am scuipat eu.
N-am văzut pumnul venind. M-am simţit de parcă un ciocan pneumatic mi-ar fi smuls stomacul. M-am îndoit ca o marionetă frântă, fără suflare, bălăbănindu-mă pe lângă
perete. Neri mă înşfăcă dintr-o dată de chică şi îmi scotoci prin buzunare până când dădu peste chei. M-am prelins pe pardoseală, ţinându-mă de burtă, scâncind de agonie sau de mânie.
— Spuneţi-i Clarei că…
Mi-a trântit uşa în nas şi am rămas în bezna cea mai desăvârşită. Am căutat cartea bâjbâind prin întuneric. Am găsit-o şi m-am târât cu ea pe scări în jos, rezemându-mă de pereţi, gâfâind. Am ieşit afară scuipând sânge şi respirând pe gură cu bulbuci. Frigul şi vântul mi-au împresurat hainele umede, muşcându-mă. Tăietura de pe faţă mă ardea.
— Vă simţiţi bine? a întrebat un glas din umbră.
Era cerşetorul pe care refuzasem să-l ajut cu câteva minute înainte. Am încuviinţat, evitându-i privirea, ruşinat.
Am început să merg.
