— Lasă fleacurile. Dacă te-am lăsat să intri, e din respect pentru tatăl dumitale, altminteri te-aş fi lăsat în stradă. Fă-mi plăcerea şi urmează-mă. Iar dacă te porţi cum trebuie, poate c-o să-ţi povestesc ce ştiu despre prietenul dumitale Julián Carax.
Pe furiş, când credea că nu-l puteam vedea, am băgat de seamă că Isaac zâmbea ca un hoţoman şiret. Îşi savura, în mod limpede, rolul de cerber înfricoşător. Am zâmbit, la rându-mi, în sinea mea. Acum nu mai aveam nicio îndoială a cui era mutra drăcuşorului de pe ciocănelul de la uşă.
10
Isaac îmi aruncă pe umeri două pături subţiri şi îmi întinse o cană cu o combinaţie aburindă ce mirosea a ciocolată fierbinte cu vişinată.
— Îmi spuneaţi de Carax…
— Prea multe nu-s de spus. Primul pe care l-am auzit pomenindu-l pe Carax a fost Toni Cabestany, editorul. Îţi vorbesc de acum douăzeci de ani, când încă exista editura.
Întotdeauna când se întorcea din călătoriile lui la Londra, Paris ori Viena, Cabestany trăgea câte-o fuguţă pe-aici şi stăteam oleacă la taclale. Amândoi rămăsesem văduvi, iar el se plângea că acum eram căsătoriţi cu cărţile, eu cu cele vechi, iar el cu cele de contabilitate. Eram prieteni buni. Întruna din vizitele lui, mi-a povestit că tocmai achiziţionase pe o nimica toată drepturile în limba spaniolă ale romanelor unui anume Julián Carax, un barcelonez care trăia la Paris. Asta trebuie să fi fost prin ’28 sau ’29. Pe cât se pare, Carax lucra noaptea ca pianist într-un bordel amărât din Pigalle, iar ziua scria într-o mansardă mizerabilă din cartierul Saint Germain.
Parisul e singurul oraş din lume unde să mori de foame încă
se consideră a fi o artă. Carax publicase în Franţa două
romane, care se dovediseră nişte eşecuri de vânzare absolute.
La Paris nimeni nu dădea doi bani pe el, iar lui Cabestany i-a plăcut mereu să cumpere ieftin.
— Aşadar, Carax scria în spaniolă sau în franceză?
— Nu se ştie. Probabil în amândouă. Maică-sa era franţuzoaică, profesoară de muzică, am impresia, iar el a trăit la Paris de când avea nouăşpe sau douăzeci de ani.
Cabestany spunea că primeau manuscrisele lui Carax în spaniolă. Dacă erau traduceri sau originalul, îi era totuna.
Limba favorită a lui Cabestany era cea a pesetei, de restul îl durea în cot. Cabestany se gândise că, poate, printr-o lovitură a norocului, va izbuti să introducă vreo câteva mii de exemplare din Carax pe piaţa spaniolă.
— Şi a izbutit?
Isaac se încruntă, turnându-mi încă puţin din poşirca lui
întremătoare.
— Mi se pare că din cea mai tare, Casa roşie, a vândut vreo nouăzeci.
— Dar a continuat să-l publice pe Carax, deşi pierdea bani, am observat eu.
— Aşa e. Adevărul e că nu ştiu de ce. Cabestany nu era tocmai un romantic. Însă poate că fiecare om are secretele lui… Din ’28 până-n ’36 i-a publicat opt romane. Cu ce făcea într-adevăr bani Cabestany erau catehismele şi o serie de foiletoane sentimentale având ca protagonistă o eroină de provincie, Violeta La Fleur, care se vindeau foarte bine la chioşcuri. Romanele lui Carax, presupun, le edita de plăcere şi ca să-l contrazică pe Darwin.
— Ce s-a ales de domnul Cabestany?
Isaac suspină, înălţându-şi privirea.
— Vârsta, care tuturor ne prezintă factura. A căzut bolnav şi a avut ceva probleme cu banii. În 1936, feciorul mai mare a preluat editura, însă era dintre aceia care nu ştiu nici să-şi citească numărul de la izmene. Afacerea s-a prăbuşit în mai puţin de un an. Din fericire, Cabestany n-a apucat să vadă ce făceau moştenitorii lui cu rodul unei vieţi întregi de muncă şi nici ce făcea războiul cu ţara. A murit de embolie în noaptea dinaintea duminicii Tuturor Sfinţilor, cu un trabuc Cohiba în gură şi cu o feţişoară de douăzeci şi cinci de ani pe genunchi.
Fiul lui era plămădit din alt aluat. Arogant cum numai imbecilii pot fi. Prima lui mare idee a fost să încerce să vândă
stocul de cărţi al editurii, moştenirea tatălui său, pentru a le transforma în pastă de hârtie, sau cam aşa ceva. Un prieten, alt filfizon cu casă în Caldetas şi cu Bugatti, îl convinsese că
romanele de amor şi Mein Kampf aveau să se vândă straşnic şi că era nevoie de celuloză berechet pentru a satisface cererea.
— A apucat să facă asta?
— N-a avut timp. La puţin timp după ce a preluat frâiele editurii, un individ s-a prezentat la el acasă şi i-a făcut o ofertă foarte generoasă. Voia să achiziţioneze toate romanele lui Julián Carax care mai erau în stocuri şi se oferea să
plătească de trei ori preţul lor de piaţă.
— Nu-mi mai spuneţi. Ca să le ardă, am murmurat eu.
Isaac zâmbi, surprins.
— Ei, da. Şi-mi păreai un prostovan, puneai atâtea întrebări şi nu ştiai nimic.
— Cine era individul ăsta?
— Un anume Aubert sau Coubert, nu-mi amintesc prea bine.
— Lain Coubert?
— Îţi sună cunoscut?
— E numele unui personaj din Umbra vântului, ultimul roman al lui Carax.
Isaac se încruntă.
— Un personaj de ficţiune?
