— Nu. Miroase a hârtie arsă.

— Hai, ia un Sugus de lămâie, că te vindecă de orişice.

— Nu mi-e poftă.

— Atunci îl pui deoparte, că nu se ştie niciodată când un Sugus de lămâie te scoate din încurcătură.

Am vârât bomboana în buzunarul jachetei şi am plutit peste restul filmului fără să mai acord vreo atenţie nici Veronicăi Lake, nici victimelor farmecelor ei fatale. Fermín Romero de Torres se pierduse în spectacol şi în bomboanele lui. Când luminile se aprinseră la sfârşitul proiecţiei, mi s-a părut că mă deşteptasem dintr-un coşmar şi m-am simţit tentat să iau prezenţa acelui individ la parterul cu fotolii drept o iluzie, un truc al memoriei, însă scurta lui privire în întuneric fusese suficientă ca să pricep mesajul. Nu uitase de mine şi nici de înţelegerea noastră.

12

Primul efect al sosirii lui Fermín se făcu simţit repede: am descoperit că aveam mult mai mult timp liber. Când Fermín nu pleca la vânătoare de volume exotice pentru a satisface comenzile clienţilor, se îndeletnicea cu organizarea stocurilor din prăvălie, cu conceperea de stratageme de promoţie comercială în cartier, cu lustruirea firmei şi a vitrinelor ori cu redarea strălucirii cotoarelor de cărţi de pe rafturi, cu o cârpă

şi cu alcool. Dată fiind conjunctura, am optat pentru a-mi investi timpul liber în două aspecte pe care le neglijasem în ultima vreme: să mă gândesc la enigma lui Carax şi, mai cu seamă, să încerc să petrec mai multă vreme cu prietenul meu Tomas Aguilar, de care mi-era dor.

Tomas era un băiat meditativ şi retras, de care oamenii se temeau din pricina aspectului său de bătăuş, grav şi ameninţător. Avea o constituţie de luptător, umeri de gladiator şi o privire dură şi pătrunzătoare. Ne cunoscusem cu mulţi ani în urmă, cu prilejul unei bătăi, în prima mea săptămână petrecută la iezuiţii de pe strada Caspe. Tatăl lui venise să-l caute după ore, însoţit de o fetiţă încrezută care s-a dovedit a fi sora lui Tomas. Mi s-a năzărit să fac o poantă

neghioabă despre ea şi, cât ai clipi, Tomas Aguilar se şi prăvălise peste mine într-un potop de pumni, care s-a lăsat cu dureri pentru câteva săptămâni. Tomas era de două ori mai mare, mai puternic şi mai feroce decât mine. În duelul acela din curtea interioară, înconjurat de o mulţime de copii însetaţi de lupte sângeroase, mi-am pierdut un dinte şi am căpătat un nou simţ al proporţiilor. N-am vrut să spun nici tatei, nici preoţilor, cine mă bumbăcise în halul ăla şi nici să

le povestesc cum tatăl adversarului meu contempla bătaia bucurându-se de spectacol şi chibiţând cu ceilalţi elevi.

— A fost vina mea, am zis eu, căutând să îngrop subiectul.

Trei săptămâni mai târziu, Tomas s-a apropiat de mine într-o pauză. Eu, mort de frică, am rămas paralizat. Ăsta vine să mă dea gata, m-am gândit. El a început să se bâlbâie, şi în scurt timp am înţeles că singurul lucru pe care îl voia era să-

şi ceară iertare pentru cafteală, fiindcă ştia că fusese o luptă

inegală şi nedreaptă.

— Eu sunt cel care trebuie să-ţi ceară iertare, fiindcă m-am luat de soră-ta, am zis eu. Aş fi făcut-o atunci, dar mi-ai spart gura înainte să pot vorbi.

Tomas şi-a coborât privirea, ruşinat. L-am observat pe acel uriaş timid şi tăcut care rătăcea prin sălile de clasă şi pe coridoarele colegiului ca un suflet fără stăpân. Toţi ceilalţi băieţi – eu în primul rând – se temeau de el şi niciunul nu-i vorbea şi nu îndrăznea să-i întâlnească privirea. Cu ochii plecaţi, aproape tremurând, m-a întrebat dacă nu vreau să

ne împrietenim. I-am zis că da. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o. Strângerea lui durea, însă n-am zis nimic. În aceeaşi seară, Tomas m-a invitat să iau masa la el acasă şi mi-a arătat colecţia de mecanisme ciudate făcute din piese şi din fiare vechi pe care o ţinea în camera lui.

— Eu le-am făcut, îmi explică el, mândru.

Eu eram incapabil să înţeleg ce erau sau ce pretindeau să

fie, însă am tăcut şi am clătinat din cap cu admiraţie. Mi se părea că solitarul acela mătăhălos îşi construise propriii prieteni din alamă şi că eu eram primul căruia i-i prezentase.

Era secretul lui. Eu i-am spus despre mama şi despre cât de dor îmi era de ea. Când glasul mi se stinse, Tomas mă

îmbrăţişă în tăcere. Aveam zece ani. În acea zi, Tomas Aguilar a devenit cel mai bun prieten al meu, iar eu, singurul lui prieten.

În ciuda înfăţişării războinice, Tomas avea un suflet paşnic şi bonom, însă aspectul lui îl scutea de orice confruntare. Se bâlbâia cam tare, mai ales atunci când vorbea cu oricine altcineva în afară de maică-sa, de soră-sa şi de mine. Îl fascinau invenţiile extravagante şi maşinăriile, iar în curând am descoperit că făcea autopsii pe tot soiul de mecanisme, de la gramofoane la maşini de calculat, pentru a le desluşi secretele. Când nu era cu mine sau nu lucra pentru taică-său, Tomas îşi petrecea majoritatea timpului închis în camera lui, construind artefacte de neînţeles. Tot ce îi prisosea în inteligenţă îi lipsea în simţ practic. Interesul lui pentru lumea reală se concentra în aspecte precum

sincronizarea semafoarelor de pe Gran Via, misterele surselor luminoase de la Montjuic sau automatele din parcul de distracţii Tibidabo.

Tomas lucra în fiecare după-amiază în biroul tatălui său şi uneori, când ieşea, trecea pe la librărie. Tata îl întreba întotdeauna despre invenţiile lui şi îi dăruia manuale de mecanică ori biografii ale unor ingineri ca Eiffel şi Edison, pe care Tomas îi idolatriza. Cu anii, Tomas s-a ataşat sufleteşte de tata şi îşi petrecea o groază de vreme străduindu-se să

inventeze pentru el un sistem automat de inventariere a fişelor bibliografice, pornind de la piesele unui ventilator vechi. De patru ani lucra la acest proiect, însă tata continua să afişeze entuziasm pentru progresele înregistrate, ca Tomas să nu se descurajeze. La început, mă preocupa cum avea să

reacţioneze Fermín dinaintea prietenului meu.

— Dumneata trebuie să fii prietenul inventator al lui Daniel. E o mare încântare să te cunosc. Fermín Romero de Torres, asesor bibliografic al librăriei Sempere, la dispoziţia dumitale.

— Tomas Aguilar, bâigui prietenul meu, zâmbind şi strângând mâna lui Fermín.

— Atenţie, că ce ai dumneata acolo nu-i mână, ci presă

hidraulică, iar eu am nevoie de nişte degete de violonist pentru treburile mele de la firmă.

Tomas îi eliberă mâna, cerându-şi iertare.

— Altminteri, dumneata ce poziţie adopţi în privinţa teoremei lui Fermat? îl întrebă Fermín, frecându-şi degetele.

De îndată s-au angrenat într-o discuţie de neînţeles despre misterele matematicii, care mie mi-a sunat ca limba chineză.

Fermín îi spunea mereu „dumneata‖ sau „doctore‖ şi se prefăcea că nu observă bâlbâiala băiatului. Pentru a răspunde infinitei răbdări pe care Fermín o avea cu el, Tomas îi aducea cutii cu bomboane de ciocolată elveţiene învelite în fotografii cu lacuri de un albastru neverosimil, vaci pe păşuni verde tehnicolor şi ceasuri cu cuc.

— Prietenul dumitale Tomas are talent, însă îi lipseşte o direcţie în viaţă şi o ţâră de tupeu, care e la mare preţ, opina Fermín Romero de Torres. Mintea ştiinţifică presupune astfel

de lucruri. Uită-te şi dumneata, dacă nu, la domnul Albert Einstein. A inventat atâtea minunăţii, iar prima la care au găsit aplicaţie practică e bomba atomică şi, în plus, fără

permisiunea lui. Apoi, cu aspectul acela de boxer pe care -l are, au să-l primească foarte anevoie în cercurile academice, fiindcă în viaţa asta singurul lucru care dă lecţii este prejudecata.

Motivat a-l salva pe Tomas de la o viaţă de penurii şi de lipsă de înţelegere, Fermín hotărâse că era necesar să-l facă

să-şi exerseze oratoria latentă şi sociabilitatea.

— Omul, ca o bună maimuţă ce se află, e un animal social: de o mare trecere se bucură, în cazul său, clientelismul, nepotismul, bişniţa şi bârfa ca jalon intrinsec de conduită

etică, argumenta el. E pură biologie.

— S-o mai fi schimbat şi el.

— Ce naiv mai eşti şi dumneata uneori, Daniel.

Tomas moştenise înfăţişarea de dur de la taică-său, un prosper administrator de terenuri care avea un birou pe strada Pelayo, lângă magazinele El Siglo. Domnul Aguilar aparţinea acelei spiţe de minţi privilegiate care au întotdeauna dreptate. Bărbat cu convingeri profunde, era sigur, printre altele, că fiul său era sărac cu duhul şi handicapat mintal. Pentru a compensa aceste ruşinoase tare, angaja tot soiul de profesori particulari, cu obiectivul de a-l aduce la normal pe întâiul său născut. „Pe fiul meu vreau să-l trataţi ca şi cum ar fi imbecil, ne-am înţeles?‖, îl auzisem spunând în numeroase ocazii. Învăţătorii încercau orice, inclusiv implorarea, însă Tomas avea obiceiul să li se adreseze numai în latină, limbă pe care o stăpânea cu o fluenţă papală şi în care nu se bâlbâia. Mai devreme sau mai târziu, preparatorii demisionau, din disperare sau din teama că băiatul era posedat şi că le turuia invocaţii demonice în limba armeană. Unica speranţă a domnului Aguilar era ca serviciul militar să-i preschimbe feciorul într-un bărbat de ispravă.

Tomas avea o soră cu un an mai mare ca noi, Beatriz. Ei îi datoram prietenia noastră, fiindcă, dacă n-aş fi văzut-o în acea după-amiază de demult, de mână cu taică-său,

aşteptând sfârşitul orelor şi nu m-aş fi hotărât să fac o glumă

de un teribil prost-gust pe seama ei, prietenul meu nu s-ar fi năpustit niciodată asupră-mi să mă cotonogească, iar eu n-aş fi avut niciodată curaj să vorbesc cu el. Bea Aguilar era portretul viu al maică-sii, comoara nepreţuită a lui taică-său.

Cu părul roşu şi nespus de palidă, o vedeam mereu înveşmântată în rochii costisitoare din mătase sau din lână