— Tinere, dumneata eşti cam tare de cap, nu-i aşa?
Aminteşte-ţi de Minotaur.
După câteva clipe, am priceput încotro bătea. Isaac scoase din buzunar un briceag vechi şi mi-l întinse.
— Fă dumneata câte-un mic semn la fiecare colţ de care treci, o crestătură pe care numai dumneata o vei şti. E lemn vechi şi are atâtea scrijelituri şi zgârieturi, încât nimeni n-o
să-şi dea seama, decât dacă va şti ce caută…
I-am urmat sfatul şi am pătruns din nou în inima labirintului. Ori de câte ori coteam, mă opream să marchez rafturile cu un C şi un X pe culoarul pe care intram.
Douăzeci de minute mai târziu, mă pierdusem cu totul în măruntaiele turnului, iar locul unde urma să îngrop romanul mi s-a dezvăluit din întâmplare. La dreapta mea am întrezărit un şir de tomuri despre secularizare, datorate penei ilustrului Jovellanos. În ochii mei de adolescent, un atare camuflaj ar fi înşelat până şi minţile cele mai întortocheate.
Am extras câteva şi am cercetat al doilea şir, ascuns înapoia acelor ziduri de proză granitică. Printre norişori de praf, mai multe comedii de Moratin şi un impozant Curial e Guelfa alternau cu Tractatus Logico Politicus al lui Spinoza. Ca lovitură de graţie, am optat pentru a-l introduce pe Carax între un anuar de sentinţe judecătoreşti ale tribunalelor civile din Gerona din anul 1901 şi o colecţie de romane de Juan Valera. Ca să câştig spaţiu, am hotărât să iau cu mine cartea de poezie din Secolul de Aur, care le separa, iar în locul ei am strecurat Umbra vântului. Mi-am luat rămas-bun de la roman făcându-i cu ochiul şi am repus la locul ei antologia lui Jovellanos, zidind astfel primul şir.
Fără să mai zăbovesc, m-am îndepărtat, călăuzindu-mă
după crestăturile pe care le lăsasem pe drum. În timp ce străbăteam tuneluri de cărţi prin semiîntuneric, fără voia mea am fost cuprins de tristeţe şi descurajare. Nu mă
puteam abţine să nu mă gândesc că, dacă eu, din pură
întâmplare, descoperisem un întreg univers într-o singură
carte necunoscută din infinitatea acelei necropole, alte zeci de mii rămâneau neexplorate, uitate pentru totdeauna. M-am simţit înconjurat de milioane de pagini abandonate, de universuri şi de suflete fără stăpân, care se cufundau într-un ocean de beznă, în timp ce lumea care palpita în afara acelor ziduri îşi pierdea memoria pe neştiute, zi după zi, simţindu-se cu atât mai înţeleaptă cu cât uita mai mult.
Se iveau primele sclipiri ale zorilor când m-am întors la apartamentul din strada Santa Ana. Am deschis uşa cu grijă
şi m-am strecurat peste prag fără să aprind lumina. Din antreu se putea vedea sufrageria în capătul culoarului şi masa încă pregătită de sărbătoare. Prăjitura era tot acolo, neatinsă, iar vesela aştepta în continuare cina. Silueta tatei se contura nemişcată în fotoliu, iscodind de la fereastră. Era treaz şi rămăsese în costumul de oraş. Volute de fum se înălţau leneş dintr-o ţigară pe care o ţinea între arătător şi inelar, ca şi când ar fi fost o unealtă de scris. De ani de zile nu-l mai văzusem pe tata fumând.
— Bună dimineaţa, a murmurat, stingând ţigara într-o scrumieră aproape ticsită de chiştoace fumate pe jumătate.
M-am uitat la el, neştiind ce să spun. Privirea lui rămânea ascunsă în contralumină.
— Clara a sunat de mai multe ori aseară, la două ore după
ce ai plecat, a spus el. Părea foarte îngrijorată. A lăsat mesaj s-o suni, la orice oră.
— N-am de gând s-o mai văd pe Clara sau să mai vorbesc cu ea, am zis eu.
Tata s-a mărginit să încuviinţeze în tăcere. M-am lăsat să
cad pe unul din scaunele din sufragerie. Privirea îmi căzu în pământ.
— Îmi spui pe unde-ai fost?
— Am umblat.
— Am tras o spaimă de moarte.
Nu era mânie în glasul lui, nici măcar reproş, doar oboseală.
— Ştiu. Şi-mi pare rău, am răspuns.
— Ce-ai păţit la faţă?
— Am alunecat prin ploaie şi am căzut.
— Ploaia aia trebuie că avea o lovitură de dreapta zdravănă. Pune-ţi ceva.
— Nu-i nimic. Nici nu simt, am minţit eu. Am nevoie doar să mă duc la culcare. Pic de somn.
— Cel puţin deschide-ţi cadoul înainte să mergi să te culci, a zis tata.
Mi-a arătat pachetul învelit în celofan pe care îl pusese cu o seară în urmă pe masa din sufragerie. Am şovăit o clipă.
Tata a încuviinţat. Am luat pachetul şi l-am cântărit. I l-am
întins tatei fără să-l deschid.
— Cel mai bine ar fi să-l returnezi. Nu merit niciun dar.
— Darurile se fac pentru plăcerea celui care dăruieşte, nu pentru meritele celui care primeşte, a zis tata. În plus, nu se mai poate returna. Deschide-l.
Am desfăcut cadoul învelit meticulos, în penumbra zorilor.
Pachetul conţinea o cutie din lemn sculptat, strălucitoare, garnisită cu nituri aurite. Zâmbetul mi se lumină înainte de a o deschide. Sunetul încuietorii la deschidere era excelent, de mecanism de ceasornicărie. Interiorul penarului era îmbrăcat în catifea de un albastru întunecat. Fabulosul Montblanc Meinsterstuck al lui Victor Hugo trona în centru, orbitor. L-am luat în mână şi l-am contemplat în lumina balconului. Pe clama aurită a capacului era gravată o inscripţie: Daniel Sempere, 1953
M-am uitat la tata, cu gura căscată. Cred că nu l-am văzut niciodată atât de fericit cum mi s-a părut a fi în clipa aceea.
