Fără niciun cuvânt, s-a ridicat din fotoliu şi m-a îmbrăţişat cu putere. Am simţit un nod în gât şi, în lipsa cuvintelor, am înghiţit în sec.
Năravul din născare
1953
11
În acel an, toamna a acoperit Barcelona cu o mantie de frunze uscate care se roteau pe străzi ca o piele de şarpe.
Amintirea acelei nopţi îndepărtate a aniversării mele îmi retezase din elanuri, ori poate că viaţa se hotărâse să-mi acorde un an sabatic în privinţa suferinţelor mele de vodevil, ca să încep să mă maturizez. Am constatat că abia mă mai gândeam la Clara Barcelo, sau la Julián Carax, sau la acea fantoşă fără chip care mirosea a hârtie arsă şi se declara un personaj scăpat din paginile unei cărţi. Prin noiembrie împlinisem o lună de sobrietate, fără să mă apropii nici măcar o dată de Plaza Real ca să cerşesc un crâmpei din Clara la fereastră. Meritul, trebuie să mărturisesc, nu mi-a aparţinut în întregime. La librărie lucrurile începuseră să
prindă viaţă, iar tata şi cu mine aveam foarte mult de lucru, încât cu greu puteam face faţă.
— În situaţia asta, trebuie să mai angajăm pe cineva, să ne ajute la căutarea comenzilor, spunea tatăl meu. Ce ne-ar trebui nouă ar fi cineva cu totul aparte, jumătate detectiv, jumătate poet, care să ceară puţin şi pe care să nu-l sperie misiunile imposibile.
— Cred că am candidatul potrivit, am zis eu.
L-am găsit pe Fermín Romero de Torres în locul său obişnuit, sub arcadele de pe strada Fernando. Cerşetorul tocmai reconstituia prima pagină din Foaia de luni pornind de la nişte fragmente recuperate dintr-un coş de hârtii.
Ilustraţia zilei era despre lucrările publice şi dezvoltare.
— Fir-ar să fie! Altă belea? l-am auzit exclamând. Oamenii ăştia ai fascismului or să sfârşească prin a ne transforma pe toţi într-un neam de bigoţi şi de batracieni.
— Bună ziua, am zis încetişor. Vă mai amintiţi de mine?
Cerşetorul îşi ridică privirea, iar chipul i se lumină dintr-o dată într-un zâmbet radios.
— Cât mă bucur să vă revăd! Ce mai e nou, stimate prietene? O să acceptaţi o duşcuţă de negrişor, nu-i aşa?
— Azi e rândul meu să ofer, am zis eu. Aveţi chef?
— Dom’le, n-aş zice nu la nişte fructe de mare ca lumea,
dar eu mă pregătesc de bombardament.
Pe drumul spre librărie, Fermín Romero de Torres mi-a relatat tot soiul de deplasări pe care le efectuase în acele săptămâni cu scopul şi efectul de a eluda forţele de securitate a statului şi, mai ales, pe nemesis-ul său, un inspector pe nume Fumero, cu care se pare că avea un lung palmares de conflicte.
— Fumero? am întrebat eu, amintindu-mi că aşa se numea soldatul care-l ucisese pe tatăl Clarei Barcelo în castelul Montjuic, la începutul războiului.
Omuleţul a încuviinţat, palid şi îngrozit. Se vedea că era înfometat, murdar şi puţea a luni întregi de viaţă pe străzi.
Sărmanul nici nu avea idee încotro îl duceam, şi am remarcat în privirea lui o oarecare teamă şi o nelinişte crescândă, pe care se străduia să o ascundă sub vorbăria nesfârşită. Când am ajuns la librărie, cerşetorul mi-a aruncat o privire plină de îngrijorare.
— Haideţi, intraţi. Aceasta e librăria tatălui meu, căruia vreau să vă prezint.
Cerşetorul s-a chircit într-un ghem de jeg şi de teamă.
— Nu, nu, în niciun caz, pentru că nu sunt prezentabil, iar acesta e un stabiliment respectabil; am să vă fac de ruşine…
Tata se ivi în uşă, îl examină rapid pe cerşetor şi apoi mă
privi pieziş.
— Tăticule, acesta este Fermín Romero de Torres.
— Slujitorul domniei voastre, zise cerşetorul aproape tremurând.
Tata îi zâmbi senin şi îi întinse mâna. Cerşetorul nu îndrăznea să i-o strângă, ruşinat de aspectul său şi de rapănul care îi acoperea pielea.
— Auziţi, mai bine plec şi vă las pe domniile voastre, bălmăji el.
Tata îl apucă de braţ cu blândeţe.
— În niciun caz, pentru că fiul meu mi-a spus că
dumneata vii să iei masa cu noi.
Cerşetorul ne privi uluit, îngrozit.
— De ce nu urcaţi în casă să faceţi o baie bună, fierbinte?
zise tata. Apoi, dacă poftiţi, o să mergem pe jos până la Can
Sole.
Fermín Romero de Torres bâigui ceva neinteligibil. Tata, fără să-şi abandoneze zâmbetul, îl conduse spre portal şi, practic, trebui să-l târască pe scări în sus până la apartament, în timp ce eu închideam prăvălia. Cu multă
oratorie şi adoptând o tactică de învăluire, am izbutit să-l vârâm în cadă şi să-l despuiem de zdrenţe. Gol, părea o fotografie din război şi tremura ca un pui jumulit. Avea semne adânci la încheieturi şi la glezne, iar torsul şi spatele îi erau acoperite de cicatrice cumplite, care te dureau numai cât te uitai la ele. Tata şi cu mine am schimbat o privire îngrozită, însă n-am spus nimic.
