subţire. Avea o talie de manechin şi umbla ţeapănă ca un băţ, plină de sine şi crezându-se prinţesa propriului său basm. Avea ochii de un albastru verzui, însă ea insista că

erau de culoare „smarald şi safir‖. Cu toate că petrecuse o grămadă de ani la tereziene, ori poate tocmai din acest motiv, atunci când taică-său nu era pe fază, ea bea anason în pahare înalte, etala ciorapi de mătase Perla Gris şi se machia precum vampele din filme, care tulburau somnul prietenului meu Fermín. Eu n-o puteam înghiţi deloc, iar ea răspundea sincerei mele ostilităţi prin priviri molatice de dispreţ şi indiferenţă. Bea avea un logodnic care-şi făcea serviciul militar ca sublocotenent la Murcia, un falangist spilcuit pe nume Pablo Cascos Buendia, care provenea dintr-o familie veche, proprietară a mai multor şantiere navale din estuare.

Sublocotenentul Cascos Buendia, care îşi petrecea o mare parte a timpului în permisii, mulţumită unchiului său din Guvernul Militar, umbla încoace şi-ncolo împrăştiind peroraţii pe seama superiorităţii genetice şi spirituale a neamului spaniol şi a iminentei căderi a imperiului bolşevic.

— Marx a murit, spunea el solemn.

— În 1883, mai concret, ziceam eu.

— Tu să taci, nenorocitule, că-ţi lipesc o labă de te trimit la dracu-n praznic.

Nu o dată o surprinsesem pe Bea zâmbind în sinea ei dinaintea prostiilor proferate de logodnicul sublocotenent.

Atunci ea îşi ridica ochii şi mă observa, impenetrabilă. Eu îi zâmbeam cu acea cordialitate vlăguită a duşmanilor aflaţi într-un armistiţiu nesfârşit, însă îmi feream repede privirea.

Mai degrabă aş fi murit decât să recunosc, însă în adâncul fiinţei mele îmi era frică de ea.

13

La începutul acelui an, Tomas şi Fermín Romero de Torres hotărâră să-şi unească iscusinţa într-un nou proiect care, după ei, avea să ne scutească de serviciul militar pe prietenul meu şi pe mine. Fermín, mai cu seamă, nu împărtăşea entuziasmul domnului Aguilar în privinţa experienţei de cazarmă.

— Serviciul militar e bun doar ca să descoperi procentajul de mârlani care cotizează la recensământ, opina el. Iar pe acesta îl poţi afla în primele două săptămâni, nu-i nevoie de doi ani. Armata, căsătoria, Biserica şi banca: cei patru călăreţi ai Apocalipsei. Da, da, râdeţi domniile voastre.

Gândirea anarhică şi libertară a lui Fermín Romero de Torres avea să pericliteze o după-amiază de octombrie când, prin cine ştie ce înrâuriri ale destinului, am primit, la librărie, vizita unei vechi prietene. Tata se dusese să facă o evaluare a unei colecţii de cărţi la Argentona şi nu avea să se întoarcă până la căderea nopţii. Eu am rămas să mă ocup de tejghea, în timp ce Fermín, cu manevrele lui obişnuite de echilibrist, se cocoţase pe scară în vârful picioarelor şi rânduia ultimul raft de cărţi, aflat la numai o palmă de tavan. Cu puţin înainte de ora închiderii, când soarele apusese deja, silueta Bernardei se contură înapoia vitrinei.

Era îmbrăcată ca pentru joi, ziua ei liberă, şi mă salută cu mâna. Sufletul mi se umplu de bucurie când am văzut-o şi i-am făcut semn să intre.

— Vai, cum aţi crescut! zise ea din prag. Mai să nu vă

recunosc… Acuma sunteţi bărbat!

Mă îmbrăţişă, storcând câteva lacrimi şi mângâindu-mă pe creştet, ca să vadă dacă nu mă făcusem cioburi în lipsa ei.

— Vi se duce dorul în casă, domnişorule, spuse ea coborându-şi privirea.

— Şi eu ţi-am dus dorul ţie, Bernarda. Haide, dă-mi o sărutare.

M-a sărutat timid, iar eu i-am lipit o pereche de sărutări sonore pe obraji. A râs. Am văzut în ochii ei că aştepta să

întreb de Clara, însă n-aveam de gând s-o fac.

— Eşti foarte frumoasă azi, şi foarte elegantă. Cum de te-ai hotărât să ne vizitezi?

— Păi, adevăru-i că de mult voiam să vă văd, dar ştiţi cum merge treaba, şi am fost tare ocupată, fiindcă domnul Barcelo, deşi e foarte înţelept, e ca un copil, şi a trebuit să-mi iau inima în dinţi. Dar ce mă aduce este că, să vedeţi, mâine e ziua de naştere a verişoarei mele, cea de la San Adrian, şi mi-ar plăcea să-i fac un cadou. Eu mă gândisem să-i dăruiesc o carte bună, cu multe litere şi cu puţine stampe, însă cum sunt cam mocăită şi nu mă pricep…

Înainte să fi apucat eu să-i răspund, prăvălia s-a zguduit cu un bubuit artileristic atunci când s-au precipitat din înălţimi nişte opere complete ale lui Blasco Ibanez cu coperte tari. Bernarda şi cu mine ne-am ridicat privirile, tresărind.

Fermín aluneca pe scări în jos ca un trapezist, cu zâmbetul florentin întipărit pe chip şi cu ochii impregnaţi de luxură şi de fascinaţie.

— Bernarda, acesta este…

— Fermín Romero de Torres, asesor bibliografic la Sempere şi fiul, la picioarele dumneavoastră, doamnă, proclamă

Fermín, luând mâna Bernardei şi sărutând-o ceremonios.

În câteva secunde, Bernarda se înroşi ca o sfeclă.

— Vai, vă înşelaţi, eu, doamnă…

— Cel puţin marchiză, i-o reteză Fermín. Mi-oi fi dând seama eu, care tot bat partea cea mai selectă a bulevardului Pearson. Îngăduiţi-mi cinstea de a vă conduce până la secţiunea noastră de clasici pentru tineri şi pentru copii unde, în mod providenţial, observ că avem un compendiu cu cele mai bune producţii ale lui Emilio Salgari, precum şi epica naraţiune a lui Sandokan.

— Vai, nu ştiu, vieţi de sfinţi, mi-e cam jenă, fiindcă tatăl fetei era foarte de stânga, ştiţi dumneavoastră?

— Nu vă faceţi griji, căci am aici nici mai mult, nici mai puţin decât Insula misterioasă a lui Jules Verne, o povestire cu magnifice aventuri şi cu un bogat conţinut educativ în privinţa progreselor tehnologice.

— Dacă dumneavoastră vi se pare că e bine…

Eu îi urmăream în tăcere, observând cum lui Fermín îi curgeau balele şi cum Bernarda era copleşită de atenţiile acelui omuleţ cu dimensiuni de tabacheră şi cu o vorbărie de târgoveţ, care o privea cu zelul pe care şi-l păstra doar pentru bomboanele Nestle.

— Dar dumneavoastră, domnişorule Daniel, ce ziceţi?

— Aici domnul Romero de Torres este expertul. Te poţi bizui pe el.

— Păi atunci o iau pe asta cu insula, dacă mi-o împachetaţi dumneavoastră. Cât vă datorez?

— E din partea casei, am zis eu.

— Ah, nu, cu niciun chip…

— Doamnă, dacă dumneavoastră îmi îngăduiţi, făcându-mă astfel bărbatul cel mai norocos din întreaga Barcelonă, e din partea lui Fermín Romero de Torres.

Bernarda se zgâi la noi amândoi, fără cuvinte.

— Uite ce-i, eu plătesc ce cumpăr, iar ăsta-i un cadou pe care vreau să-l fac verişoarei mele…

— Atunci o să-mi permiteţi, ca o compensaţie, să vă invit la masă, zise Fermín, netezindu-şi părul.

— Hai, femeie, am încurajat-o eu. Ai să vezi ce bine ai să te simţi. Uite, ţi-o împachetez eu în timp ce Fermín îşi ia jacheta.

Fermín a dat fuga în dosul prăvăliei să se pieptene, să se parfumeze şi să-şi pună pardesiul. I-am strecurat câţiva duros de la casă ca s-o poată invita pe Bernarda.

— Unde s-o duc? îmi şopti el, emoţionat ca un copil.

— Eu aş duce-o la Els Quatre Gats, i-am zis. Fiindcă, după

câte ştiu, aduce noroc în chestiunile de sentiment.

I-am întins Bernardei pachetul cu cartea şi i-am făcut cu ochiul.