— Şi ce mai face logodnicul tău, sublocotenentul Casco Buendia?

Zâmbetul pieri.

— Pablo vine în permisie peste trei săptămâni.

— Probabil că te bucuri.

— Mult. E-un băiat minunat, cu toate că îmi închipui eu cam ce părere ai despre el.

Mă îndoiesc, am zis în sinea mea. Bea mă observa, uşor încordată. Mă pregăteam să schimb subiectul, dar limba mi-o luă pe dinainte.

— Tomas spune că o să vă căsătoriţi şi că vă duceţi să

locuiţi la El Ferrol.

Încuviinţă fără să clipească.

— Când Pablo o să termine serviciul militar.

— Trebuie că eşti nerăbdătoare, am zis, simţind plăcerea ticăloşiei în propriul meu glas, un glas obraznic care nu ştiu de unde venea.

— Adevărul e că nu-mi pasă. Familia lui are proprietăţi acolo, două şantiere navale, iar Pablo are să conducă unul. E

foarte talentat ca lider.

— Se vede.

Zâmbetul Beei deveni mai apăsat.

— Şi apoi, Barcelona am tot văzut-o, atâţia ani…

I-am văzut privirea vlăguită, tristă.

— Am înţeles că El Ferrol e un oraş fascinant. Plin de viaţă. Iar fructele de mare se spune că-s ceva de vis, mai ales crustaceele.

Bea oftă, clătinând din cap. Mi se păru că voia să plângă

de mânie, însă era prea mândră. Râse liniştită.

— Zece ani, şi tot nu ţi-a pierit pofta să mă jigneşti, nu-i aşa, Daniel? Ei bine, hai, descarcă-te cum îţi vine mai bine. E

vina mea, fiindcă am crezut că, în cele din urmă, puteam să

fim prieteni ori să ne prefacem că suntem, dar bănui că nu valorez cât frate-meu. Iartă-mă că te-am făcut să-ţi pierzi vremea.

Se întoarse şi o zbughi pe coridorul ce ducea spre bibliotecă. Am văzut-o îndepărtându-se pe pardoseala în alb şi negru, umbra ei sfâşiind perdelele de lumină ce cădeau dinspre geamuri.

— Bea, aşteaptă.

Am blestemat poza pe care o luasem şi am început să alerg

după ea. Am oprit-o la jumătatea coridorului, înşfăcând-o de braţ. Mi-a aruncat o privire care ardea.

— Iartă-mă. Dar te înşeli: vina nu-i a ta, ci a mea. Eu nu valorez nici cât frate-tău, nici cât tine. Iar dacă te-am jignit, e din invidie faţă de imbecilul ăla de logodnic al tău şi din ciudă când mă gândesc că o fată ca tine s-ar duce la El Ferrol sau în Congo, după dânsul.

— Daniel…

— Greşeşti în privinţa mea, fiindcă putem fi prieteni, dacă

tu mă laşi să încerc acum, când ştii ce puţine parale fac. Şi greşeşti şi în privinţa Barcelonei, fiindcă, deşi ai impresia că

ai văzut-o, eu îţi garantez că nu-i aşa şi, dacă mă laşi, am să

ţi-o dovedesc.

Am văzut cum zâmbetul i se lumina şi o lacrimă înceată, de tăcere, îi aluneca pe obraz.

— Bine-ar fi să spui adevărul, zise ea. Fiindcă, dacă nu-i aşa, am să-i spun lui frate-meu şi are să-ţi smulgă capul ca pe-un dop.

I-am întins mâna.

— Mi se pare corect. Prieteni?

Mi-a oferit-o pe a ei.

— La ce oră ieşi de la şcoală vineri? am întrebat.

Şovăi o clipă.

— La cinci.

— Am să te aştept în curtea interioară la cinci fix şi, înainte să se lase noaptea, am să-ţi dovedesc că există în Barcelona ceva ce încă n-ai văzut şi că nu te poţi duce la El Ferrol cu idiotul ăla pe care nu pot crede că-l iubeşti, fiindcă, dacă faci asta, oraşul are să te urmărească şi ai să mori în chinuri.

— Pari foarte sigur pe tine, Daniel.

Eu, care niciodată nu eram sigur nici de ora exactă, am încuviinţat, cu convingerea ignorantului. Am rămas locului, uitându-mă cum se îndepărta prin acea galerie infinită, până

când silueta i se topi în penumbră şi am început să mă

întreb ce făcusem.

15

Magazinul de pălării Fortuny, sau ce mai rămăsese din el, zăcea la parterul unui edificiu îngust, înnegrit de funingine şi cu un aspect mizerabil, în Ronda de San Antonio, lângă piaţa Goya. Încă se mai zăreau literele imprimate pe geamurile soioase şi un afiş în formă de gambetă încă mai flutura pe faţadă, promiţând croieli după măsură şi ultimele noutăţi de la Paris. Uşa era încuiată cu un lacăt ce părea să fi rămas acolo de cel puţin zece ani. Mi-am lipit fruntea de geam, încercând să pătrund cu privirea în interiorul întunecat.

— Dacă aţi venit pentru chirie, aţi ajuns prea târziu, spuse un glas în spatele meu. Administratorul proprietăţii a plecat.

Femeia care îmi vorbea avea vreo şaizeci de ani şi era echipată în uniforma naţională a văduvei evlavioase. O