După ce-i trecu spaima, prinse şi mai mult drag de Fermín şi-l puse să promită că va lua pastilele pe care doctorul Baro i le recomandase.
— Eu pentru dumneata, dona Encarna, înghit şi-o cărămidă, dacă e nevoie.
Cu timpul, toţi ne-am prefăcut că uitasem acea întâmplare, însă niciodată n-am mai luat în glumă poveştile despre inspectorul Fumero. După acel episod, ca să nu-l lăsăm singur, îl luam pe Fermín Romero de Torres aproape în fiecare duminică să mâncăm la cafeneaua Novedades. Apoi mergeam pe jos până la cinematograful Femina, la colţul dintre Diputacion şi Paseo de Gracia. Unul dintre plasatori era prieten cu tata şi ne lăsa să ne strecurăm în stal pe uşa de incendiu, în timpul jurnalului, întotdeauna în clipa când 2 „Feciori de curvă“, în limba catalană în text.
Generalissimul tăia panglica inaugurală a vreunui nou lac de acumulare, ceea ce îi ataca nervii lui Fermín Romero de Torres.
— Ce ruşine, spunea el, indignat.
— Nu-ţi place filmul, Fermín?
— Fie vorba între noi, mie chestia asta cu a şaptea artă mi se pare o lăbăreală. După mintea mea, nu-i decât o haleală
pentru tâmpirea gloatei animalizate, mai rău ca fotbalul sau coridele. Cinematograful s-a născut ca o invenţie pentru distrat gloatele analfabete şi, după cincizeci de ani, nu s-a schimbat prea mult.
Toată reticenţa aceea se schimbă radical în ziua când Fermín Romero de Torres o descoperi pe Carole Lombard.
— Ce bust, Doamne Dumnezeule Doamne, ce bust, exclama el în plină proiecţie, posedat. Alea nu-s ţâţe, sunt două caravele!
— Linişte, bă, măgarule, că acuma chem plasatorul, şuieră
un glas de confesional situat cu două rânduri mai în spate.
Ia te uită, câtă neruşinare. Ce ţară de porci.
— Mai bine vorbeşti în şoaptă, Fermín, l-am sfătuit eu.
Fermín Romero de Torres nu mă mai auzea. Era pierdut în suava legănare a acelui decolteu miraculos, cu zâmbetul răpit şi cu ochii fermecaţi de tehnicolor. Mai târziu, în timp ce ne întorceam pe jos pe Paseo de Gracia, am observat că
detectivul nostru bibliografic rămăsese în transă.
— Cred că dumitale va trebui să-ţi căutăm o femeie, am zis eu. O femeie îţi va înveseli viaţa, ai să vezi.
Fermín Romero de Torres oftă; mintea lui încă rebobina deliciile legii gravitaţiei.
— Dumneata îmi vorbeşti din proprie experienţă, Daniel?
întrebă el cu naivitate.
M-am mărginit să zâmbesc, ştiind că tata mă pândea cu coada ochiului.
Din ziua aceea, lui Fermín Romero de Torres îi căzu cu tronc să meargă la cinematograf în fiecare duminică. Tata prefera să rămână acasă şi să citească, însă Fermín nu pierdea nicio proiecţie. Îşi cumpăra o grămadă de bomboane de ciocolată şi se aşeza în rândul şaptesprezece să le
devoreze, aşteptând apariţia stelară a divei de serviciu.
Subiectul îi era perfect indiferent, şi nu se oprea din vorbărie până când o damă cu atribute considerabile nu umplea ecranul.
— M-am tot gândit la ce mi-ai spus dumneata deunăzi despre căutatul unei femei, zise Fermín Romero de Torres.
Poate că ai dreptate. La pensiune e un client nou, un fost seminarist sevilian foarte hazos, care îşi aduce din când în când nişte fete arătoase. Auziţi, cum s-a propăşit lumea. Nu ştiu cum face, că băiatul e pipernicit, însă poate că le prosteşte cu câte-un „Tatăl nostru‖. Cum are camera lângă a mea, eu aud totul, iar judecând după ce pot asculta, monahul trebuie să fie un artist. Ce nu face o uniformă…
Dumitale cum îţi plac femeile, Daniel?
— Adevăru-i că nu mă prea pricep la femei.
— De priceput nu se pricepe nimeni, nici Freud, nici ele însele, însă asta e ca electricitatea, nu-i nevoie să te pricepi cum funcţionează ca să-ţi frigi degetele. Hai, spune-mi. Cum îţi plac? Mie să-mi fie cu iertare, dar o femeie trebuie să aibă
formă de femelă şi de unde să te ţii, însă, după cum te văd, mi se pare că dumitale îţi plac cele slabe, ceea ce constituie un punct de vedere pe care îl respect cât se poate de mult, ei, să nu fiu înţeles greşit.
— Ca să fiu sincer, n-am prea multă experienţă cu femeile.
Mai exact, cu niciuna.
Fermín Romero de Torres mă privi lung, intrigat dinaintea acestei manifestări de ascetism.
— Eu credeam că în noaptea aceea, ştii dumneata, când ai căzut…
— Dacă totul ar durea cât doare o scatoalcă…
Fermín păru să-mi citească gândurile şi zâmbi solidar.
— Uite, să nu-ţi pară rău, fiindcă cea mai bună chestie cu femeile e să le descoperi. Ca prima dată, nu-i nimic şi chiar nimic. N-ai cum să ştii ce-i viaţa până când nu dezbraci pentru prima oară o femeie. Nasture cu nasture, ca şi când ai coji dumneata un cartofior dulce şi călduţ într-o seară de iarnă. Ahhhhh…
În câteva secunde, Veronica Lake îşi făcu intrarea în
scenă, iar Fermín trecu în altă dimensiune. Profitând de o secvenţă în care Veronica Lake se odihnea, Fermín anunţă că
va vizita chioşcul cu gustări din hol, pentru a-şi reface forţele. După atâtea luni de înfometare, prietenul meu îşi pierduse simţul măsurii, însă datorită metabolismului său accelerat nu-şi pierdea aerul acela de mizer înfometat postbelic. Am rămas singur, abia urmărind acţiunea de pe ecran. Aş minţi dacă aş spune că mă gândeam la Clara. Mă
