aşa avea el chef, mă-nţelegeţi? Singura prietenă pe care-o avea biata femeie era o tinerică, Vicenteta, care stă la numărul patru cu doi. Uneori sărmana se ascundea în casă

la Vicenteta ca să n-o mai chelfănească bărbatu-său. Şi îi

spunea nişte chestii…

— Ca de pildă?

Portăreasa adoptă un aer confidenţial, arcuindu-şi o sprânceană şi privind cu coada ochiului într-o parte şi-n cealaltă.

— Ca de pildă că băiatul nu era al pălărierului.

— Julián? Adică Julián nu era fiul domnului Fortuny?

— Asta i-a zis-o franţuzoaica Vicentetei, nu ştiu dacă din pizmă, ori cine ştie de ce. Mie fata mi-a povestit-o după câţiva ani, când ei nu mai locuiau aici.

— Şi cine era adevăratul tată al lui Julián?

— Franţuzoaica n-a vrut să spună niciodată. Poate nici nu ştia. Ştiţi cum sunt străinii.

— Şi credeţi că de asta o bătea soţul?

— Cine ştie? De trei ori au trebuit s-o ducă la spital, mă

auziţi, de trei ori. Şi porcălăul avea tupeul să spună în stânga şi-n dreapta că ea era de vină, că era o beţivancă şi că

se prăbuşea pe jos prin casă de-atâta tras la măsea. Să nu-mi zică el mie. Mereu se certa cu toţi vecinii. Pe soţul meu, să-i fie ţărâna uşoară, l-a pârât o dată că l-a furat în prăvălie, fiindcă, după el, toţi murcienii erau nişte haimanale şi nişte tâlhari, şi fiţi atent că noi suntem din Ubeda…

— Îmi spuneaţi că o recunoaşteţi pe fata care apare cu Julián în fotografie?

Portăreasa se concentră din nou asupra imaginii.

— N-am văzut-o niciodată. Frumuşică foc.

— După poză, parcă sunt logodiţi, am sugerat eu, încercând să-i zgândăresc amintirile.

Mi-a întins-o, scuturând din cap.

— Eu la poze nu mă pricep. Şi, după câte ştiu, Julián n-avea logodnică, dar îmi închipui că, dacă avea, nu mi-ar fi zis. Cu greu am aflat că Isabelita mea se legase cu ăsta… Voi, tinerii, nu spuneţi niciodată nimic. Noi, bătrânii, suntem cei care nu ne mai oprim din vorbă.

— Vă amintiţi ce prieteni avea, sau de cineva în special care venea pe-aici?

Portăreasa ridică din umeri.

— Vai, e mult de-atunci. Şi apoi, în ultima vreme Julián

nu prea mai dădea pe-aici, ştiţi? Îşi făcuse un prieten la colegiu, un copil dintr-o familie foarte bună, familia Aldaya, ce să vă spun. Acum nu se mai vorbeşte de ei, dar pe atunci era ca şi cum ai fi zis familia regală. O mulţime de bani. Ştiu asta fiindcă uneori trimiteau o maşină să-l ia pe Julián. Să fi văzut dumneavoastră ce maşină… Nici Franco n-avea aşa ceva, ascultaţi-mă pe mine. Cu şofer, şi totul strălucea. Paco al meu, care se pricepea la din astea, mi-a spus că era un rolsroi, sau aşa ceva. Pentru ei era o nimica toată.

— Vă amintiţi cum îl chema pe prietenul acela al lui Julián?

— Uitaţi-vă, cu un nume de familie ca Aldaya, nu mai e nevoie de nume de botez, dacă mă-nţelegeţi. Îmi mai aduc aminte de încă un băiat, cam năuc, unul Miquel. Cred că era tot coleg de clasă cu el. Să nu mă-ntrebaţi nici ce nume de familie, nici ce faţă avea.

Părea că ajunsesem la un punct mort, şi m-am temut că

portăreasa începea să-şi piardă interesul. Am hotărât să-mi urmez un imbold lăuntric.

— Acum mai locuieşte cineva în apartamentul familiei Fortuny?

— Nu. Bătrânul a murit fără să lase testament, iar femeia, din câte ştiu, e tot la Buenos Aires şi n-a venit nici la înmormântare.

— De ce la Buenos Aires?

— Fiindcă n-a putut găsi alt loc mai departe de el, zic eu.

Adevăru-i că nu dau vina pe ea. A lăsat totul pe mâna unui avocat, un individ tare ciudat. Eu nu l-am văzut niciodată, dar fetiţa mea Isabelita, care locuieşte la cinci cu unu, chiar dedesubt, spune că uneori, cum are cheile, vine noaptea şi rămâne ore-n şir umblând prin apartament, iar apoi se duce.

O dată mi-a zis chiar că parcă se auzeau nişte tocuri de femeie. Ce să mai spunem…

— Poate că erau nişte catalige, am sugerat.

M-a privit fără să priceapă. Evident, pentru portăreasă, subiectul era cât se poate de serios.

— Şi nimeni n-a mai vizitat apartamentul în toţi aceşti ani?

— O dată a apărut un ins îngrozitor, din aceia care zâmbesc tot timpul, un jâmbat, dar care îl vezi cât de colo ce-i poate pielea. A zis că era de la Brigada Criminală. Voia să

vadă apartamentul.

— A zis de ce?

Portăreasa tăgădui.

— Vă amintiţi cum se numea?

— Inspectorul nu-ştiu-cum. N-am crezut nicio iotă că-i poliţist. Chestiunea mirosea urât, mă-nţelegeţi. A ceva personal. L-am expediat cu noroc bun şi sănătate şi i-am zis că n-aveam cheile de la apartament şi că, dacă voia ceva, să-l caute pe avocat. Mi-a zis că are să se-ntoarcă, dar nu l-am mai zărit pe-aici.

— N-aveţi cumva, din întâmplare, numele şi adresa avocatului ăstuia?

— Asta ar trebui să-l întrebaţi dumneavoastră pe administratorul proprietăţii, domnul Molins. Are biroul la doi paşi, pe Floridablanca 28, la mezanin. Să-i spuneţi că veniţi din partea doamnei Aurora, sluga dumneavoastră.

— Vă mulţumesc mult. Şi spuneţi-mi, doamnă Aurora, aşadar apartamentul familiei Fortuny e gol?

— Gol nu e, fiindcă nimeni n-a luat nimic de-acolo în toţi anii ăştia, de când a murit bătrânul. Uneori chiar miroase.

Eu aş zice că sunt şobolani şi de toate, să vedeţi dumneavoastră.

— Credeţi că ar fi posibil să aruncăm o privire? Poate găsim ceva care să ne indice ce s-a petrecut cu Julián…

— Vai, eu nu pot face aşa ceva. Trebuie să vorbiţi cu domnul Molins, că el îl ţine.