— Atenţie, că ce ai dumneata acolo nu-i mână, ci presă
hidraulică, iar eu am nevoie de nişte degete de violonist pentru treburile mele de la firmă.
Tomas îi eliberă mâna, cerându-şi iertare.
— Altminteri, dumneata ce poziţie adopţi în privinţa teoremei lui Fermat? îl întrebă Fermín, frecându-şi degetele.
De îndată s-au angrenat într-o discuţie de neînţeles despre misterele matematicii, care mie mi-a sunat ca limba chineză.
Fermín îi spunea mereu „dumneata‖ sau „doctore‖ şi se prefăcea că nu observă bâlbâiala băiatului. Pentru a răspunde infinitei răbdări pe care Fermín o avea cu el, Tomas îi aducea cutii cu bomboane de ciocolată elveţiene învelite în fotografii cu lacuri de un albastru neverosimil, vaci pe păşuni verde tehnicolor şi ceasuri cu cuc.
— Prietenul dumitale Tomas are talent, însă îi lipseşte o direcţie în viaţă şi o ţâră de tupeu, care e la mare preţ, opina Fermín Romero de Torres. Mintea ştiinţifică presupune astfel
de lucruri. Uită-te şi dumneata, dacă nu, la domnul Albert Einstein. A inventat atâtea minunăţii, iar prima la care au găsit aplicaţie practică e bomba atomică şi, în plus, fără
permisiunea lui. Apoi, cu aspectul acela de boxer pe care -l are, au să-l primească foarte anevoie în cercurile academice, fiindcă în viaţa asta singurul lucru care dă lecţii este prejudecata.
Motivat a-l salva pe Tomas de la o viaţă de penurii şi de lipsă de înţelegere, Fermín hotărâse că era necesar să-l facă
să-şi exerseze oratoria latentă şi sociabilitatea.
— Omul, ca o bună maimuţă ce se află, e un animal social: de o mare trecere se bucură, în cazul său, clientelismul, nepotismul, bişniţa şi bârfa ca jalon intrinsec de conduită
etică, argumenta el. E pură biologie.
— S-o mai fi schimbat şi el.
— Ce naiv mai eşti şi dumneata uneori, Daniel.
Tomas moştenise înfăţişarea de dur de la taică-său, un prosper administrator de terenuri care avea un birou pe strada Pelayo, lângă magazinele El Siglo. Domnul Aguilar aparţinea acelei spiţe de minţi privilegiate care au întotdeauna dreptate. Bărbat cu convingeri profunde, era sigur, printre altele, că fiul său era sărac cu duhul şi handicapat mintal. Pentru a compensa aceste ruşinoase tare, angaja tot soiul de profesori particulari, cu obiectivul de a-l aduce la normal pe întâiul său născut. „Pe fiul meu vreau să-l trataţi ca şi cum ar fi imbecil, ne-am înţeles?‖, îl auzisem spunând în numeroase ocazii. Învăţătorii încercau orice, inclusiv implorarea, însă Tomas avea obiceiul să li se adreseze numai în latină, limbă pe care o stăpânea cu o fluenţă papală şi în care nu se bâlbâia. Mai devreme sau mai târziu, preparatorii demisionau, din disperare sau din teama că băiatul era posedat şi că le turuia invocaţii demonice în limba armeană. Unica speranţă a domnului Aguilar era ca serviciul militar să-i preschimbe feciorul într-un bărbat de ispravă.
Tomas avea o soră cu un an mai mare ca noi, Beatriz. Ei îi datoram prietenia noastră, fiindcă, dacă n-aş fi văzut-o în acea după-amiază de demult, de mână cu taică-său,
aşteptând sfârşitul orelor şi nu m-aş fi hotărât să fac o glumă
de un teribil prost-gust pe seama ei, prietenul meu nu s-ar fi năpustit niciodată asupră-mi să mă cotonogească, iar eu n-aş fi avut niciodată curaj să vorbesc cu el. Bea Aguilar era portretul viu al maică-sii, comoara nepreţuită a lui taică-său.
Cu părul roşu şi nespus de palidă, o vedeam mereu înveşmântată în rochii costisitoare din mătase sau din lână
subţire. Avea o talie de manechin şi umbla ţeapănă ca un băţ, plină de sine şi crezându-se prinţesa propriului său basm. Avea ochii de un albastru verzui, însă ea insista că
erau de culoare „smarald şi safir‖. Cu toate că petrecuse o grămadă de ani la tereziene, ori poate tocmai din acest motiv, atunci când taică-său nu era pe fază, ea bea anason în pahare înalte, etala ciorapi de mătase Perla Gris şi se machia precum vampele din filme, care tulburau somnul prietenului meu Fermín. Eu n-o puteam înghiţi deloc, iar ea răspundea sincerei mele ostilităţi prin priviri molatice de dispreţ şi indiferenţă. Bea avea un logodnic care-şi făcea serviciul militar ca sublocotenent la Murcia, un falangist spilcuit pe nume Pablo Cascos Buendia, care provenea dintr-o familie veche, proprietară a mai multor şantiere navale din estuare.
Sublocotenentul Cascos Buendia, care îşi petrecea o mare parte a timpului în permisii, mulţumită unchiului său din Guvernul Militar, umbla încoace şi-ncolo împrăştiind peroraţii pe seama superiorităţii genetice şi spirituale a neamului spaniol şi a iminentei căderi a imperiului bolşevic.
— Marx a murit, spunea el solemn.
— În 1883, mai concret, ziceam eu.
— Tu să taci, nenorocitule, că-ţi lipesc o labă de te trimit la dracu-n praznic.
Nu o dată o surprinsesem pe Bea zâmbind în sinea ei dinaintea prostiilor proferate de logodnicul sublocotenent.
Atunci ea îşi ridica ochii şi mă observa, impenetrabilă. Eu îi zâmbeam cu acea cordialitate vlăguită a duşmanilor aflaţi într-un armistiţiu nesfârşit, însă îmi feream repede privirea.
Mai degrabă aş fi murit decât să recunosc, însă în adâncul fiinţei mele îmi era frică de ea.
13
La începutul acelui an, Tomas şi Fermín Romero de Torres hotărâră să-şi unească iscusinţa într-un nou proiect care, după ei, avea să ne scutească de serviciul militar pe prietenul meu şi pe mine. Fermín, mai cu seamă, nu împărtăşea entuziasmul domnului Aguilar în privinţa experienţei de cazarmă.
— Serviciul militar e bun doar ca să descoperi procentajul de mârlani care cotizează la recensământ, opina el. Iar pe acesta îl poţi afla în primele două săptămâni, nu-i nevoie de doi ani. Armata, căsătoria, Biserica şi banca: cei patru călăreţi ai Apocalipsei. Da, da, râdeţi domniile voastre.
Gândirea anarhică şi libertară a lui Fermín Romero de Torres avea să pericliteze o după-amiază de octombrie când, prin cine ştie ce înrâuriri ale destinului, am primit, la librărie, vizita unei vechi prietene. Tata se dusese să facă o evaluare a unei colecţii de cărţi la Argentona şi nu avea să se întoarcă până la căderea nopţii. Eu am rămas să mă ocup de tejghea, în timp ce Fermín, cu manevrele lui obişnuite de echilibrist, se cocoţase pe scară în vârful picioarelor şi rânduia ultimul raft de cărţi, aflat la numai o palmă de tavan. Cu puţin înainte de ora închiderii, când soarele apusese deja, silueta Bernardei se contură înapoia vitrinei.
Era îmbrăcată ca pentru joi, ziua ei liberă, şi mă salută cu mâna. Sufletul mi se umplu de bucurie când am văzut-o şi i-am făcut semn să intre.
— Vai, cum aţi crescut! zise ea din prag. Mai să nu vă
recunosc… Acuma sunteţi bărbat!
Mă îmbrăţişă, storcând câteva lacrimi şi mângâindu-mă pe creştet, ca să vadă dacă nu mă făcusem cioburi în lipsa ei.
— Vi se duce dorul în casă, domnişorule, spuse ea coborându-şi privirea.
— Şi eu ţi-am dus dorul ţie, Bernarda. Haide, dă-mi o sărutare.
M-a sărutat timid, iar eu i-am lipit o pereche de sărutări sonore pe obraji. A râs. Am văzut în ochii ei că aştepta să
