— Fermín? Tăticule?
N-am primit răspuns. Mi s-a părut că desluşesc un râs înfundat şi am închis registrul de comenzi. Poate că era vreun client care nu observase afişul. Mă pregăteam să-l întâmpin, când am auzit sunetul mai multor cărţi căzând de pe rafturile din prăvălie. Am înghiţit în sec. Am înşfăcat un coupe-papier şi m-am apropiat încetişor de uşa încăperii din dosul prăvăliei. Nu am cutezat să mai strig o dată. La puţin timp, am auzit din nou paşii, de data asta îndepărtându-se.
Clopoţelul de deasupra uşii a sunat iar şi am simţit o adiere dinspre stradă. Am intrat în prăvălie. Nu era nimeni. Am dat fuga la intrarea dinspre stradă şi am încuiat bine uşa. Am respirat adânc, simţindu-mă ridicol şi laş. Mă îndreptam spre dosul prăvăliei când am văzut bucata de hârtie pe tejghea.
Apropiindu-mă, am băgat de seamă că era o fotografie, o veche stampă de birou, din acelea care se imprimau de obicei pe o planşă din carton gros. Marginile erau arse, iar imaginea, fumurie, părea brăzdată de urmele unor degete mânjite de cărbune. Am examinat-o la lumina unei lămpi. În fotografie se putea vedea o pereche de tineri zâmbind spre aparat. El nu părea să fi avut mai mult de şaptesprezece-optsprezece ani, avea părul deschis la culoare şi trăsături aristocratice, fragile. Ea părea ceva mai mică decât el, cu un an sau doi, cel mult. Avea un ten palid şi un chip parcă
dăltuit, încadrat de un păr negru, scurt, care accentua o privire vrăjită, îmbătată de veselie. El o petrecea cu un braţ
pe după talie, iar ea părea să şoptească ceva, glumeaţă.
Imaginea transmitea o căldură ce mi-a smuls un surâs, ca şi când în acei doi necunoscuţi aş fi recunoscut nişte vechi prieteni. În spatele lor se zărea vitrina unei prăvălii, plină cu
pălării demodate. M-am concentrat asupra perechii. Hainele păreau să indice că fotografia avea cel puţin douăzeci şi cinci-treizeci de ani. Era o imagine de lumină şi de speranţă
care promitea lucruri ce nu există decât în privirile neîncărcate de ani. Flăcările devoraseră aproape toată
marginea fotografiei, însă, îndărătul acelei vitrine vetuste, încă se mai putea ghici un chip sever, o siluetă spectrală
insinuându-se dinapoia literelor imprimate pe sticlă: Fiii lui Antonio Fortuny
Casă fondată în 1888
În noaptea când mă întorsesem în Cimitirul Cărţilor Uitate, Isaac îmi povestise că Julián Carax întrebuinţa numele de familie al mamei, nu pe cel al tatălui, Fortuny. Tatăl lui Carax avea un magazin de pălării în Ronda de San Antonio.
M-am uitat din nou la portretul acelei perechi şi am avut certitudinea că băiatul acela era Julián Carax, care-mi zâmbea din trecut, incapabil să vadă flăcările ce se închideau deasupra lui.
Oraşul umbrelor
1954
14
A doua zi de dimineaţă, Fermín veni la lucru pe aripi de Cupidon, surâzător şi fluierând bolerouri. În alte împrejurări, l-aş fi întrebat de cina lui cu Bernarda, însă în ziua aceea n-aveam chef de lirică. Tata se înţelesese să-i predea o comandă, la ora unsprezece dimineaţa, profesorului Javier Velazquez, în biroul acestuia de la facultate, în piaţa Universităţii.
Lui
Fermín,
simpla
menţionare
a
universitarului îi stârnea urticaria şi, sub acest pretext, m-am oferit eu să-i duc cărţile.
— Individul ăsta e un pedant, un depravat şi-un pupincurist fascist, proclamă Fermín, ridicându-şi pumnul în modul inechivoc în care o făcea când îl apuca mâncărimea justiţiară. Invocând catedra şi examenul final, ăsta ar profita până şi de-o călugăriţă, dacă i s-ar oferi prilejul.
— Nu te enerva, Fermín. Velazquez plăteşte foarte bine, întotdeauna în avans, şi ne recomandă în stânga şi-n dreapta, îi aminti tata.
— Ăştia sunt bani mânjiţi cu sânge de fecioare nevinovate, protestă Fermín. Slavă Domnului că nu m-am culcat niciodată cu o minoră, şi nu că mi-ar fi lipsit cheful sau ocaziile; că azi mă vedeţi domniile voastre în clipe de restrişte, însă a fost o vreme când eram chipeş şi viteaz ca nimeni altul şi, chiar şi-aşa, dacă adulmecam cumva că erau cam curve, le ceream ţidula de identitate sau, în lipsa ei, autorizaţia în scris din partea tatălui, ca să nu încalc etica.
Tata îşi dădu ochii peste cap.
— Cu dumneata e imposibil să stai de vorbă, Fermín.
— Eu dacă am dreptate, am dreptate.
Am luat pachetul pe care eu însumi îl pregătisem cu o seară în urmă, două volume de Rilke şi un eseu apocrif, atribuit lui Ortega, pe tema etapelor şi a profunzimii sentimentului naţional, şi i-am lăsat pe Fermín şi pe tata adânciţi în dezbaterea lor despre obiceiuri şi cutume.
Era o zi splendidă, cu un cer albastru de sărbătoare şi cu o briză proaspătă ce mirosea a toamnă şi a mare. Barcelona mea preferată a fost dintotdeauna cea din octombrie, când
sufletul ei iese la plimbare şi când devii mai înţelept pur şi simplu bând din izvorul Canaletas, care în zilele acestea, ca prin minune, nu miroase a clor. Înaintam cu pas uşor, driblând lustragii, conţopişti care se întorceau de la cafeluţa de dimineaţă, vânzători de lozuri şi un balet de măturători ce păreau să cureţe oraşul cu penelul, fără grabă şi cu tuşe poantiliste. Încă de pe atunci Barcelona începea să se umple de automobile, iar în dreptul semaforului de pe strada Balmes am văzut postate, pe ambele trotuare, cvadrige de amploaiaţi cu pardesie cenuşii şi priviri înfometate, mâncând din ochi un Studebaker ca şi când ar fi fost vorba de-o starletă de music-hall în halat de noapte. Am urcat pe Balmes până la Gran Via, trecând de semafoare, tramvaie, automobile şi chiar motociclete cu ataş. Într-o vitrină am zărit un afiş al firmei Philips care anunţa venirea unui nou mesia, televiziunea, despre care se spunea că are să ne schimbe viaţa şi are să ne transforme pe toţi în fiinţe ale viitorului, ca americanii. Fermín Romero de Torres, care era mereu la curent cu toate invenţiile, îmi profeţise ceea ce urma să se întâmple.
— Televiziunea, prietene Daniel, este Anticristul, şi îţi spun eu că vor fi de-ajuns trei sau patru generaţii pentru ca oamenii să nu mai ştie nici să tragă o băşină pe cont propriu şi pentru ca fiinţa umană să se întoarcă la peşteră, la barbaria medievală şi la nişte stadii de imbecilitate pe care şi limaxul le-a depăşit încă de prin Pleistocen. Lumea asta nu va muri de o bombă atomică, aşa cum spun ziarele, ci va muri de râs, de banalitate, făcând o glumă din tot şi din toate şi, în plus, o glumă proastă.
Profesorul Velazquez avea biroul la etajul al doilea al Facultăţii de Litere, în fundul unei galerii cu pardoseală
cadrilată şi cu o lumină prăfoasă ce dădea către porticul dinspre sud. L-am găsit pe profesor în uşa unei aule, ascultând parcă o elevă cu o figură spectaculoasă, înveşmântată într-un costum grena care îi punea în evidenţă
talia şi lăsa să se întrezărească nişte pulpe lucioase în ciorapi de mătase fină. Profesorul Velazquez avea faimă de donjuan, iar unii spuneau că educaţia sentimentală a oricărei
domnişoare de familie bună nu era completă fără un proverbial sfârşit de săptămână într-un mic hotel de pe Paseo de Sitges, unde se recitau alexandrini tete-a-tete cu distinsul universitar. Eu, din instinct comercial, m-am ferit să-i întrerup conversaţia şi am hotărât să-mi omor timpul făcându-i o radiografie eminentei pupile. Poate că drumul făcut în pas vioi îmi insuflase curaj, poate că erau cei optsprezece ani ai mei şi faptul că îmi petreceam mai mult timp printre muzele prinse în vechi tomuri decât în compania unor fete în carne şi oase, care mereu mi se păreau la ani lumină de fantasma Clarei Barcelo, însă în clipa aceea, studiind fiecare detaliu al anatomiei acelei eleve, pe care n-o puteam vedea decât din spate, dar pe care mi-o imaginam în trei dimensiuni şi în perspectivă alexandrină, mi se făcu o poftă ca de lup.
— Ia te uită, e Daniel, exclamă profesorul Velazquez. Ce noroc să vii tu, şi nu măscăriciul ăla de ultima oară, ăla cu nume de toreador, care mi s-a părut că ori era băut, ori eram cât pe ce să-l încui şi să arunc cheia. Închipuieşte-ţi că i s-a năzărit să mă întrebe de etimologia cuvântului „boboc‖, pe un ton ironic foarte nelalocul lui.
— Doctorul îl ţine sub o medicaţie foarte puternică. Are ceva la ficat.
