— Auziţi, dacă încăperea asta era închisă, o fi vreun motiv.

Fie şi numai din respect pentru memoria…

— Dacă preferaţi, mă puteţi aştepta jos, la poartă, dona Aurora.

— Sunteţi un diavol. Hai, descuiaţi o dată.

16

Un suflu de aer rece şuieră prin orificiul încuietorii, măturându-mi degetele în timp ce introduceam cheia.

Domnul Fortuny pusese la uşa camerei neocupate a fiului său un zăvor de trei ori mai mare decât cel de la uşa apartamentului. Dona Aurora mă privea cu teamă, ca şi cum aş fi fost pe punctul de a deschide cutia Pandorei.

— Încăperea asta dă în stradă? am întrebat eu.

Portăreasa tăgădui.

— Are o ferestruică, o răsuflătoare care dă spre luminator.

Am împins uşa. Un puţ de beznă ni se deschise dinainte, impenetrabil. Lumina slabă din spatele nostru ne precedă ca o adiere care abia izbutea să scrijelească umbrele. Fereastra ce dădea spre curtea interioară era acoperită cu paginile gălbejite ale unui ziar. Am smuls hârtiile şi o săgeată de lumină vaporoasă străpunse bezna.

— Doamne Isuse Cristoase, murmură portăreasa lângă

mine.

Încăperea era infestată de crucifixe. Atârnau din tavan, legănându-se la capătul unor sfori, şi acopereau pereţii, fixate în cuie. Erau cu zecile. Se puteau întrezări în toate ungherele, zgâriate cu cuţitul pe mobilele de lemn, scrijelite pe pardoseală, vopsite cu roşu pe oglinzi. Urmele de paşi care ajungeau până în pragul uşii trasau o dâră prin praf în jurul unui pat gol, până la somieră, din care mai rămăsese un schelet din alamă şi lemn mâncat de cari. La un capăt al dormitorului, sub fereastra luminatorului, se afla un birouaş

în formă de consolă, închis şi surmontat de un trio de crucifixe din metal. L-am deschis cu grijă. Nu era praf în îmbinările burdufului de lemn, drept pentru care am presupus că birouaşul fusese deschis nu de mult. Avea şase sertare. Încuietorile fuseseră forţate. Le-am cercetat unul câte unul. Erau goale.

Am îngenuncheat în faţa mesei de scris. Am pipăit scrijeliturile de pe suprafaţa din lemn. Mi-am închipuit mâinile lui Julián Carax trasând acele mâzgălituri, hieroglife

al căror înţeles pierise o dată cu timpul. În fundul birouaşului se întrezăreau un teanc de caiete şi un recipient cu creioane şi stilouri. Am luat un caiet şi l-am răsfoit.

Desene şi cuvinte desperecheate. Exerciţii de calcul. Fraze disparate, citate din cărţi. Versuri neterminate. Toate caietele păreau la fel. Unele desene se repetau pagină după pagină, cu diferite nuanţe. Mi-a atras atenţia figura unui bărbat care părea făcut din flăcări. Un altul înfăţişa ceea ce ar fi putut să

fie un înger sau o reptilă încolăcită pe o cruce. Se vedeau schiţe ale unei vile cu aspect extravagant, garnisită cu turnuri mari şi cu arcade ca de catedrală. Linia desenului vădea siguranţă şi un anume instinct. Tânărul Carax avea însuşirile unui desenator talentat, însă toate imaginile rămăseseră la stadiul de schiţă.

Tocmai mă pregăteam să pun la loc ultimul caiet fără a-l cerceta, când un obiect alunecă dintre file şi îmi căzu la picioare. Era o fotografie în care am recunoscut-o pe fata care apărea în fotografia arsă, făcută la parterul acelui edificiu.

Fata poza într-o grădină somptuoasă şi, printre coroanele copacilor, se ghicea forma casei pe care o văzusem în desenele de adolescent ale lui Carax. Am recunoscut-o pe dată. Turnul de la „El Frare Blanc‖, de pe bulevardul Tibidabo. Pe dosul fotografiei era o dedicaţie care spunea simplu:

Te iubesc, Penelope

Am vârât-o în buzunar, am închis biroul şi i-am zâmbit portăresei.

— Aţi văzut? întrebă ea, nerăbdătoare să iasă din locul acela.

— Aproape, am zis. Mai înainte mi-aţi spus că, la puţin timp după ce Julián a plecat la Paris, a venit o scrisoare pentru el, însă taică-său v-a spus s-o aruncaţi…

Portăreasa şovăi o clipă, apoi încuviinţă.

— Scrisoarea am pus-o în sertarul de la comoda din antreu. Dacă cumva franţuzoaica s-o întoarce într-o zi. O fi tot acolo…

Ne-am apropiat de comodă şi am deschis sertarul de sus.

Un plic portocaliu zăcea în mijlocul unei colecţii de ceasuri oprite, nasturi şi monede ieşite din uz în urmă cu douăzeci de ani. Am luat plicul şi l-am examinat.

— Dumneavoastră aţi citit-o?

— Auziţi, drept cine mă luaţi?

— Nu vă supăraţi. Ar fi fost normal, date fiind împrejurările, când vă gândeaţi că bietul Julián murise…

Portăreasa ridică din umeri, coborându-şi privirea şi retrăgându-se spre uşă. Am profitat de moment ca să vâr scrisoarea în buzunarul interior al hainei şi să închid sertarul.

— Vedeţi dumneavoastră, să nu cumva să vă faceţi o idee greşită, zise portăreasa.

— Sigur că nu. Ce spunea scrisoarea?

— Era de dragoste. Ca alea de la radio, dar mai tristă, da, fiindcă suna de parcă era de-adevăratelea. Să ştiţi, când am citit-o, mi-a venit să plâng.

— Sunteţi toată numai o inimă, dona Aurora.

— Iar dumneavoastră sunteţi un diavol.

În aceeaşi după-amiază, după ce mi-am luat rămas-bun de la dona Aurora şi i-am promis că o s-o ţin la curent cu investigaţiile mele despre Julián Carax, m-am îndreptat spre biroul administratorului proprietăţii. Domnul Molins trăise şi vremuri mai bune, iar acum lâncezea într-un birou soios, îngropat la un mezanin de pe strada Floridablanca. Molins era un individ surâzător şi pântecos, agăţat de un chiştoc fumat pe jumătate, ce părea să-i crească din mustaţă. Era greu de stabilit dacă dormea sau era treaz, fiindcă respira ca şi cum ar fi sforăit. Avea părul gras şi turtit pe frunte, privirea porcină şi şmecheră. Purta un costum pe care n-ar fi primit nici zece pesete în piaţa Los Encantes, însă îl compensa printr-o stridentă cravată cu un colorit tropical.

Judecând după aspectul biroului, acolo abia dacă se administrau goange şi catacombe ale unei Barcelone dinainte de Restauraţie.

— Suntem în renovare, zise Molins în chip de scuză.

Ca să sparg gheaţa, am pomenit numele donei Aurora ca şi cum ar fi fost vorba de o veche prietenă de familie.

— Să ştiţi că era mişto când era tânără, adevăru-i, comentă Molins. Anii i-au lăţit fundul, şi sigur că nici eu nu mai sunt ce-am fost odată. Aşa cum mă vedeţi, eu, la anii dumneavoastră, eram un Adonis. În genunchi se puneau feţişoarele ca să le fac o favoare, dacă nu un copil. Secolul XX

e-un rahat. În sfârşit, cu ce vă putem ajuta, tinere domn?

I-am turnat o poveste mai mult sau mai puţin plauzibilă

despre o presupusă legătură îndepărtată de rudenie cu familia Fortuny. După cinci minute de trăncăneală, Molins se târî până la arhivă şi îmi dădu adresa avocatului care se ocupa de problemele mamei lui Julián, Sophie Carax.

— Să vedem… Jose Mana Requejo. Strada Leon al XIII-lea, numărul 59. Deşi corespondenţa o trimitem, în fiecare semestru, la o căsuţă poştală de la oficiul de pe Via Layetana.

— Îl cunoaşteţi pe domnul Requejo?

— Am vorbit de câteva ori cu secretara lui la telefon.

Adevărul e că toate demersurile cu el se fac prin poştă şi se duce secretara mea, care azi e la coafor. Avocaţii din ziua de azi n-au timp pentru tratamentul formal de odinioară. N-au mai rămas cavaleri în profesia asta.