gândeam numai la trupul ei tresărind sub asalturile profesorului de muzică, lucind de sudoare şi de plăcere.
Privirea mi-a căzut de pe ecran şi abia atunci am băgat de seamă că tocmai intrase un spectator. I-am văzut silueta înaintând până în mijlocul parterului cu fotolii, şase rânduri mai în faţă, şi aşezându-se. Cinematografele sunt pline de oameni singuri, m-am gândit eu. Aşa ca mine.
Am încercat să mă concentrez pentru a prinde firul acţiunii. Junele prim, un detectiv cinic dar cu inimă bună, îi explica unui personaj secundar de ce femeile ca Veronica Lake erau pierzania tuturor masculilor dintr-o bucată şi, chiar aşa fiind, nu aveai încotro decât să le iubeşti cu disperare şi să pieri trădat de perfidia lor. Fermín Romero de Torres, care se transforma într-un critic expert, numea acest gen de istorii „povestea călugăriţei‖3. După el, nu erau decât nişte fantasme misogine pentru amploaiaţii cu probleme de constipaţie şi pentru bigotele ofilite de plictiseală care visau să se dedea viciului şi să ducă o viaţă de târfoi abject. Am zâmbit închipuindu-mi comentariile pe care le-ar fi făcut în josul paginii prietenul meu criticul dacă n-ar fi dat fuguţa la întâlnirea cu chioşcul de bunătăţi. Zâmbetul îmi îngheţă cât ai clipi. Spectatorul care se aşezase cu şase rânduri mai în faţă se întorsese şi mă privea fix. Fasciculul luminos al proiectorului perfora negurile din sală, un suflu de lumină
clipitoare care abia contura linii şi pete de culoare. L-am recunoscut de îndată pe omul fără chip, Coubert. Privirea lui 3 „Călugăriţa” la care se referă instruitul personaj e Mantis religiosa, insectă caracterizată prin aceea că, în urma actului acuplării, masculul (mai mic şi mai puţin energic) e devorat de femelă.
lipsită de pleoape lucea, oţelită. Zâmbetul său lipsit de buze rânjea în beznă. Am simţit cum nişte degete reci mi se strângeau în jurul inimii. Două sute de viori izbucniră pe ecran, urmară împuşcături, strigăte şi scena se adânci în tenebre. Pentru o clipă, parterul a dispărut în bezna absolută
şi n-am putut auzi decât zvâcnirile care îmi răsunau în tâmple. Încetul cu încetul, o scenă nouă se ilumină pe ecran, destrămând întunericul din sală în aburi de penumbră
albastră şi purpurie. Omul fără chip dispăruse. M-am întors şi am putut vedea o siluetă îndepărtându-se pe culoar şi încrucişându-se cu Fermín Romero de Torres, care se întorcea din safariul său gastronomic. Intră pe rând şi îşi ocupă fotoliul. Îmi întinse o pralină şi mă privi cu oarecare reticenţă.
— Daniel, eşti alb ca o bucă de măicuţă. Nu ţi-e bine?
O adiere nevăzută plutea peste parterul cu fotolii.
— Miroase ciudat, comentă Fermín Romero de Torres. Ca un pârţ rânced, de notar sau de procuror.
— Nu. Miroase a hârtie arsă.
— Hai, ia un Sugus de lămâie, că te vindecă de orişice.
— Nu mi-e poftă.
— Atunci îl pui deoparte, că nu se ştie niciodată când un Sugus de lămâie te scoate din încurcătură.
Am vârât bomboana în buzunarul jachetei şi am plutit peste restul filmului fără să mai acord vreo atenţie nici Veronicăi Lake, nici victimelor farmecelor ei fatale. Fermín Romero de Torres se pierduse în spectacol şi în bomboanele lui. Când luminile se aprinseră la sfârşitul proiecţiei, mi s-a părut că mă deşteptasem dintr-un coşmar şi m-am simţit tentat să iau prezenţa acelui individ la parterul cu fotolii drept o iluzie, un truc al memoriei, însă scurta lui privire în întuneric fusese suficientă ca să pricep mesajul. Nu uitase de mine şi nici de înţelegerea noastră.
12
Primul efect al sosirii lui Fermín se făcu simţit repede: am descoperit că aveam mult mai mult timp liber. Când Fermín nu pleca la vânătoare de volume exotice pentru a satisface comenzile clienţilor, se îndeletnicea cu organizarea stocurilor din prăvălie, cu conceperea de stratageme de promoţie comercială în cartier, cu lustruirea firmei şi a vitrinelor ori cu redarea strălucirii cotoarelor de cărţi de pe rafturi, cu o cârpă
şi cu alcool. Dată fiind conjunctura, am optat pentru a-mi investi timpul liber în două aspecte pe care le neglijasem în ultima vreme: să mă gândesc la enigma lui Carax şi, mai cu seamă, să încerc să petrec mai multă vreme cu prietenul meu Tomas Aguilar, de care mi-era dor.
Tomas era un băiat meditativ şi retras, de care oamenii se temeau din pricina aspectului său de bătăuş, grav şi ameninţător. Avea o constituţie de luptător, umeri de gladiator şi o privire dură şi pătrunzătoare. Ne cunoscusem cu mulţi ani în urmă, cu prilejul unei bătăi, în prima mea săptămână petrecută la iezuiţii de pe strada Caspe. Tatăl lui venise să-l caute după ore, însoţit de o fetiţă încrezută care s-a dovedit a fi sora lui Tomas. Mi s-a năzărit să fac o poantă
neghioabă despre ea şi, cât ai clipi, Tomas Aguilar se şi prăvălise peste mine într-un potop de pumni, care s-a lăsat cu dureri pentru câteva săptămâni. Tomas era de două ori mai mare, mai puternic şi mai feroce decât mine. În duelul acela din curtea interioară, înconjurat de o mulţime de copii însetaţi de lupte sângeroase, mi-am pierdut un dinte şi am căpătat un nou simţ al proporţiilor. N-am vrut să spun nici tatei, nici preoţilor, cine mă bumbăcise în halul ăla şi nici să
le povestesc cum tatăl adversarului meu contempla bătaia bucurându-se de spectacol şi chibiţând cu ceilalţi elevi.
— A fost vina mea, am zis eu, căutând să îngrop subiectul.
Trei săptămâni mai târziu, Tomas s-a apropiat de mine într-o pauză. Eu, mort de frică, am rămas paralizat. Ăsta vine să mă dea gata, m-am gândit. El a început să se bâlbâie, şi în scurt timp am înţeles că singurul lucru pe care îl voia era să-
şi ceară iertare pentru cafteală, fiindcă ştia că fusese o luptă
inegală şi nedreaptă.
— Eu sunt cel care trebuie să-ţi ceară iertare, fiindcă m-am luat de soră-ta, am zis eu. Aş fi făcut-o atunci, dar mi-ai spart gura înainte să pot vorbi.
Tomas şi-a coborât privirea, ruşinat. L-am observat pe acel uriaş timid şi tăcut care rătăcea prin sălile de clasă şi pe coridoarele colegiului ca un suflet fără stăpân. Toţi ceilalţi băieţi – eu în primul rând – se temeau de el şi niciunul nu-i vorbea şi nu îndrăznea să-i întâlnească privirea. Cu ochii plecaţi, aproape tremurând, m-a întrebat dacă nu vreau să
ne împrietenim. I-am zis că da. Mi-a întins mâna şi i-am strâns-o. Strângerea lui durea, însă n-am zis nimic. În aceeaşi seară, Tomas m-a invitat să iau masa la el acasă şi mi-a arătat colecţia de mecanisme ciudate făcute din piese şi din fiare vechi pe care o ţinea în camera lui.
— Eu le-am făcut, îmi explică el, mândru.
Eu eram incapabil să înţeleg ce erau sau ce pretindeau să
fie, însă am tăcut şi am clătinat din cap cu admiraţie. Mi se părea că solitarul acela mătăhălos îşi construise propriii prieteni din alamă şi că eu eram primul căruia i-i prezentase.
Era secretul lui. Eu i-am spus despre mama şi despre cât de dor îmi era de ea. Când glasul mi se stinse, Tomas mă
îmbrăţişă în tăcere. Aveam zece ani. În acea zi, Tomas Aguilar a devenit cel mai bun prieten al meu, iar eu, singurul lui prieten.
În ciuda înfăţişării războinice, Tomas avea un suflet paşnic şi bonom, însă aspectul lui îl scutea de orice confruntare. Se bâlbâia cam tare, mai ales atunci când vorbea cu oricine altcineva în afară de maică-sa, de soră-sa şi de mine. Îl fascinau invenţiile extravagante şi maşinăriile, iar în curând am descoperit că făcea autopsii pe tot soiul de mecanisme, de la gramofoane la maşini de calculat, pentru a le desluşi secretele. Când nu era cu mine sau nu lucra pentru taică-său, Tomas îşi petrecea majoritatea timpului închis în camera lui, construind artefacte de neînţeles. Tot ce îi prisosea în inteligenţă îi lipsea în simţ practic. Interesul lui pentru lumea reală se concentra în aspecte precum
sincronizarea semafoarelor de pe Gran Via, misterele surselor luminoase de la Montjuic sau automatele din parcul de distracţii Tibidabo.
Tomas lucra în fiecare după-amiază în biroul tatălui său şi uneori, când ieşea, trecea pe la librărie. Tata îl întreba întotdeauna despre invenţiile lui şi îi dăruia manuale de mecanică ori biografii ale unor ingineri ca Eiffel şi Edison, pe care Tomas îi idolatriza. Cu anii, Tomas s-a ataşat sufleteşte de tata şi îşi petrecea o groază de vreme străduindu-se să
inventeze pentru el un sistem automat de inventariere a fişelor bibliografice, pornind de la piesele unui ventilator vechi. De patru ani lucra la acest proiect, însă tata continua să afişeze entuziasm pentru progresele înregistrate, ca Tomas să nu se descurajeze. La început, mă preocupa cum avea să
reacţioneze Fermín dinaintea prietenului meu.
— Dumneata trebuie să fii prietenul inventator al lui Daniel. E o mare încântare să te cunosc. Fermín Romero de Torres, asesor bibliografic al librăriei Sempere, la dispoziţia dumitale.
— Tomas Aguilar, bâigui prietenul meu, zâmbind şi strângând mâna lui Fermín.
