pereche de bigudiuri se iţeau de sub un batic roz care îi acoperea părul, iar papucii se asortau cu nişte ciorapi trei sferturi de culoare bej. Am considerat de la sine înţeles că era portăreasa imobilului.

— Prăvălia e de închiriat? am întrebat.

— Nu pentru asta aţi venit?

— În principiu nu, dar nu se ştie niciodată, poate că mă

interesează.

Portăreasa se încruntă, cumpănind dacă să mă

catalogheze drept un beţiv pe care l-a prins dimineaţa sau să-mi acorde privilegiul îndoielii. Am adoptat cel mai îngeresc surâs.

— E de mult închisă prăvălia?

— De cel puţin doişpe ani, de când a murit bătrânul.

— Domnul Fortuny? Îl cunoşteaţi?

— De pazeşopt de ani stau pe scara asta, băiete.

— Atunci, poate că l-aţi cunoscut şi pe fiul domnului Fortuny.

— Julián? Păi, sigur.

Am scos din buzunar fotografia arsă şi i-am arătat-o.

— Credeţi că-mi puteţi spune dacă tânărul care apare în fotografie e Julián Carax?

Portăreasa mă privi cu oarecare neîncredere. Luă fotografia şi îşi aţinti privirea asupra ei.

— Îl recunoaşteţi?

— Carax era numele de fată al maică-sii, nuanţă

portăreasa, cu o doză de reproş. Ăsta-i Julián, da. Mi-l amintesc foarte blonduţ, cu toate că în poza asta parcă are părul mai închis la culoare.

— Mi-aţi putea spune cine e fata de lângă el?

— Cine întreabă?

— Iertaţi-mă, numele meu e Daniel Sempere. Încerc să aflu ceva despre domnul Carax, despre Julián.

— Julián s-a dus la Paris, cam prin ’18 sau ’19. Taică-său voia să-l bage în armată, ştiţi? Cred că maică-sa l-a luat cu ea ca să-l scape, sărăcuţul. Aici a rămas numai domnul Fortuny, la ultimul cat.

— Ştiţi dacă Julián s-a mai întors vreodată la Barcelona?

Portăreasa mă privi în tăcere.

— N-aţi aflat? Julián a murit chiar în anul acela, la Paris.

— Poftim?

— Zic că Julián a dat ortu’ popii. La Paris. La puţin timp după ce-a ajuns acolo. Mai bine s-ar fi băgat în armată.

— Pot să vă întreb de unde ştiţi asta?

— Cum de unde? Fiindcă mi-a zis taică-său.

Am încuviinţat încet din cap.

— Înţeleg. V-a spus de ce a murit?

— Bătrânul nu dădea prea multe amănunte, adevăru-i.

Într-o zi, la puţin după ce-a plecat Julián, a venit o scrisoare pentru el, iar când l-am întrebat pe taică-său, mi-a zis că fiu-său murise şi că, dacă mai venea ceva pentru el, să arunc.

De ce faceţi mutra asta?

— Domnul Fortuny v-a minţit. Julián n-a murit în 1919.

— Ce spuneţi?

— Julián a trăit la Paris cel puţin până în ’35, iar apoi s-a întors la Barcelona.

Chipul portăresei se lumină.

— Atunci, Julián e aici, la Barcelona? Unde?

Am încuviinţat, sperând că în felul acesta portăreasa avea să se însufleţească să-mi povestească mai multe.

— Doamne, Maica Domnului… Păi îmi faceţi o bucurie, bine, dacă chiar trăieşte, fiindcă era un copil foarte drăguţ, niţel ciudat şi foarte fantezist, asta aşa-i, dar avea un nu ştiu ce care-ţi fura inima. N-ar fi mers ca soldat, asta se vedea cât de colo. Isabelitei mele îi plăcea la nebunie. Să ştiţi că, o bucată de vreme, am crezut că aveau să se căsătorească, deh, copilării… Îmi daţi să mă mai uit o dată la poză?

I-am întins din nou fotografia. Portăreasa o contempla de parcă ar fi fost un talisman, un bilet de întoarcere către propria-i tinereţe.

— Nu-mi vine-a crede, uitaţi-vă, parcă l-aş vedea chiar acum… Şi pacostea aia să spună c-a murit. De bună seamă, există pe lume oameni care sunt în stare de orice. Şi ce s-a ales de Julián la Paris? Sunt sigură că s-a îmbogăţit. Mie dintotdeauna mi s-a părut că Julián avea să fie un om bogat.

— Nu tocmai. S-a făcut scriitor.

— De povestiri?

— Cam aşa ceva. Scria romane.

— Pentru radio? Vai, ce frumos. Păi, nu mă miră

nicidecum, ştiţi? De mic îşi petrecea vremea spunându-le poveşti copiilor de aici, din cartier. Vara, uneori, Isabelita mea şi cu verişoarele ei se urcau noaptea pe terasă ca să-l asculte. Ziceau că niciodată nu spunea aceeaşi poveste de două ori. E drept, toate erau cu morţi şi cu fantome. V-am mai zis că era un copil niţel ciudat. Deşi, cu un tată ca ăla, ciudat e că nu s-a ţicnit. Nu-i de mirare că, până la urmă, femeia l-a lăsat, fiindcă era o pacoste. Să vedeţi că eu nu mă

bag nicăieri, ştiţi? Mie toate mi se par bune, dar omul ăla nu era cumsecade. Pe o scară, până la urmă se află toate. El o bătea, ştiţi? Mereu se auzeau ţipete pe scară, şi nu o dată a trebuit să vină poliţia. Eu înţeleg că uneori bărbatul trebuie să-şi bată femeia ca să-l respecte, nu zic ba, că sunt o sumedenie de stricate şi fetele nu se mai pricopsesc ca pe vremuri, numai că ăstuia îi plăcea s-o chelfănească fiindcă