I-am zâmbit maliţios.

— Însă dumneavoastră aveţi un paspartu, bănuiesc. Chiar dacă îi spuneţi individului ăluia că nu… Să nu-mi spuneţi că

nu muriţi de curiozitate să aflaţi ce-i înăuntru.

Dona Aurora mă privi pieziş.

— Sunteţi un diavol.

Uşa a cedat precum lespedea unui mormânt, cu un scârţâit brusc, exhalând suflul fetid al interiorului. Am

împins-o, dezvăluind un culoar ce se adâncea în întuneric.

Aerul duhnea a închis şi a umezeală. Volute de jeg şi de praf împodobeau colţurile tavanului, atârnând ca nişte fire de păr alb. Dalele crăpate ale pardoselii erau parcă acoperite cu o mantie de cenuşă. Am zărit ceva ce părea a fi nişte urme de paşi care pătrundeau în apartament.

— Doamne, Maica Domnului, murmură portăreasa. Aici e mai mult rahat decât într-o ditamai poiata.

— Dacă preferaţi, intru eu singur, am sugerat.

— Aţi vrea dumneavoastră. Hai, daţi-i ’nainte, că eu vin din spate.

Am închis uşa îndărătul nostru. O clipă, până când privirea ni s-a obişnuit cu penumbra, am rămas nemişcaţi în pragul apartamentului. Am auzit răsuflarea emoţionată a portăresei şi am perceput mirosul acru de sudoare pe care-l emana. M-am simţit ca un hoţ de morminte, cu sufletul îmbătat de lăcomie şi dorinţă.

— Auziţi, ce-o fi zgomotul ăsta? a întrebat portăreasa, neliniştită.

Ceva flutura prin beznă, alertat de prezenţa noastră. Mi s-a părut că întrezăresc o formă palidă plutind la capătul holului.

— Porumbei, am zis eu. Trebuie că s-au strecurat pe vreo fereastră spartă şi au cuibărit aici.

— Să ştiţi că mie-mi fac silă păsăroaicele astea, zise portăreasa. La cât ajung să se cace.

— Staţi liniştită, dona Aurora, că atacă numai când le e foame.

Am înaintat câţiva paşi, până la capătul holului. Am ajuns la o sufragerie ce dădea în balcon. Se desluşea conturul unei mese răvăşite, acoperită cu o faţă de masă destrămată, ce părea un giulgiu. O străjuiau patru scaune şi două vitrine pline de murdărie care adăposteau vesela, o colecţie de vase şi un serviciu de ceai. Într-un ungher rămăsese vechiul pian al mamei lui Carax. Clapele se înnegriseră, iar îmbinările abia se mai zăreau sub stratul de praf. În faţa balconului pălea un fotoliu ponosit. Lângă el se găsea o masă de cafea pe care zăceau nişte ochelari de lectură şi o Biblie legată într-

o piele palidă şi chenăruită cu linii aurite, din acelea care se dăruiau odinioară la prima împărtăşanie. Îşi păstrase semnul de carte, o sforicică stacojie.

— Uitaţi-vă, în fotoliul ăsta l-au găsit mort pe bătrân.

Doctorul a zis că zăcea acolo de două zile. Ce trist e să mori aşa, singur ca un câine. Şi vedeţi că el şi-a căutat-o, dar, chiar şi-aşa, tot îmi dau lacrimile.

M-am apropiat de fotoliul mortuar al domnului Fortuny.

Lângă Biblie era o cutiuţă cu fotografii alb-negru, vechi portrete de studio. Am îngenuncheat să le examinez, aproape neîndrăznind să le mângâi cu degetele. M-am gândit că

profanam amintirile unui biet om, însă curiozitatea a fost mai puternică. Prima imagine arăta un cuplu tânăr, cu un copil de cel mult patru ani. L-am recunoscut după ochi.

— Iată-i. Domnul Fortuny, tânăr, şi ea…

— Julián nu avea fraţi sau surori?

Portăreasa ridică din umeri, oftând.

— Se zvonea că ea a pierdut o sarcină din cauza unei bătăi de-a soţului, dar eu nu ştiu. Oamenilor tare le mai place bârfăraia, adevăru-i. O dată, Julián le-a povestit băieţilor de pe scară că avea o soră pe care numai el o putea vedea, care ieşea din oglinzi de parcă ar fi fost din abur şi care trăia cu însuşi Satan, într-un palat dedesubtul unui lac. Isabelita mea a avut coşmaruri o lună întreagă. Să vedeţi că era bolnăvicios copilul ăsta câteodată.

Am aruncat o privire în bucătărie. Geamul unei ferestruici care dădea spre o curte interioară era spart şi, de partea cealaltă, se putea auzi fâlfâirea nervoasă şi ostilă a aripilor porumbeilor.

— Toate apartamentele sunt împărţite la fel? am întrebat eu.

— Cele care dau spre stradă, adică de la a doua poartă, da, însă ăsta, fiindcă-i la ultimul cat, e niţel altfel, a explicat portăreasa. Aici are bucătăria şi o spălătorie care dă spre luminator. Pe holul ăsta sunt trei încăperi, iar în fund e -o baie. Dacă-s aranjate cum trebuie, arată bine, nici să nu vă

gândiţi. Ăsta seamănă cu al Isabelitei mele, sigur că acuma parcă-i un mormânt.

— Ştiţi care era camera lui Julián?

— Prima uşă e dormitorul principal. A doua dă într-o cameră mai mică. Poate că aia, zic eu.

Am intrat în hol. Zugrăveala pereţilor se descompunea în fâşii. În fund, uşa de la baie era întredeschisă. Un chip mă

privea din oglindă. Putea să fie al meu sau al surorii care trăia în oglinzile din apartament. Am încercat să deschid a doua uşă.

— E închisă cu cheia, am zis.

Portăreasa mă privi, uluită.

— Uşile astea n-au încuietoare, murmură ea.

— Asta are.

— Păi, o fi pus-o bătrânul, fiindcă în celelalte apartamente…

Mi-am coborât privirea şi am observat că urmele de paşi din praf ajungeau până la uşa închisă.

— Cineva a intrat în cameră, am zis. De curând.

— Nu mă-nnebuniţi, zise portăreasa.

M-am apropiat de cealaltă uşă. N-avea încuietoare. A cedat la prima atingere, alunecând spre interior cu un geamăt ruginit. În centru domnea un pat vechi în formă de palanchin, nefăcut. Aşternuturile se îngălbeniseră ca nişte linţolii. Un crucifix atârna deasupra culcuşului. Am văzut o oglinjoară pe o comodă, un vas, un urcior şi un scaun. Un dulap întredeschis odihnea pe perete. Am înconjurat patul până la o măsuţă de noapte acoperită cu sticlă, sub care zăceau, presate, fotografii ale străbunilor, ferpare şi bilete de loterie. Pe măsuţă erau o cutie muzicală din lemn sculptat şi un ceas de buzunar îngheţat pentru totdeauna la ora cinci şi douăzeci. Am încercat să întorc arcul cutiei muzicale, însă

melodia s-a împotmolit după câteva note. Am deschis sertarul măsuţei de noapte. Am găsit un toc de ochelari gol, o unghieră, un flacon de tutun şi o medalie cu Fecioara de la Lourdes. Atâta tot.

— Trebuie să existe pe undeva o cheie de la camera asta, am zis.

— O fi având-o administratorul. Uitaţi ce-i, eu zic că mai bine plecăm şi…

Ochii mi-au căzut pe cutia muzicală. Am ridicat capacul şi acolo, blocând mecanismul, am găsit o cheie aurită. Am luat-o, iar cutia muzicală şi-a reluat clinchetul. Am recunoscut o melodie a lui Ravel.

— Asta trebuie să fie cheia, am zâmbit eu către portăreasă.