— Asta fiindcă umblă buimac cât e ziulica de lungă, bombăni Velazquez. Eu, în locul vostru, aş chema poliţia.
Ăsta sigur are cazier. Şi cum îi mai miros picioarele, Dumnezeule Doamne, că o mulţime de rahaţi roşii umblă
slobozi încoace şi-ncolo, care nu se mai spală de când a căzut Republica.
Mă pregăteam să născocesc o scuză rezonabilă pentru a-l disculpa pe Fermín, când studenta care stătuse de vorbă cu profesorul Velazquez se întoarse, iar mie îmi căzu faţa brusc.
Am văzut-o zâmbindu-mi, iar urechile mi se aprinseră.
— Bună, Daniel, spuse Beatriz Aguilar.
Am salutat-o din cap, căci am rămas fără glas când m-am descoperit salivând, pe neştiute, după sora celui mai bun prieten al meu, Bea temerilor mele.
— Ah, dar voi vă cunoaşteţi deja? întrebă Velazquez
intrigat.
— Daniel e un vechi prieten de familie, explică Bea. Şi e singurul care a avut curajul să-mi spună o dată că sunt o ţoapă şi o încrezută.
Velazquez mă privi, uluit.
— Sunt zece ani de-atunci, am nuanţat eu. Şi n-am vorbit serios.
— Eu încă mai aştept să vă cereţi scuze.
Velazquez râse cu poftă şi îmi luă pachetul din mână.
— Mi se pare că sunt în plus, zise el deschizând pachetul.
Ha, grozav. Ascultă, Daniel, spune-i lui taică-tău că tot caut un volum cu titlul Matamoros: scrisori de tinereţe din Ceuta, de Francisco Franco Bahamonde, cu prefaţă şi note de Peman.
— E ca şi făcut. Vă dăm un răspuns în două săptămâni.
— Mă bizui pe cuvântul tău şi plec ca din puşcă, fiindcă
mă aşteaptă treizeci şi două de minţi în alb.
Profesorul Velazquez mi-a făcut cu ochiul şi a dispărut în interiorul aulei, lăsându-mă singur cu Bea. Nu ştiam încotro să mă uit.
— Ascultă, Bea, în privinţa insultei, într-adevăr…
— Vorbeam în băşcălie, Daniel. Acum ştiu că a fost o chestie de copii, iar Tomas te-a bumbăcit de-ajuns.
— Mă mai doare şi acum.
Bea îmi zâmbea, cu ceea ce îmi păreau a fi gânduri paşnice ori, cel puţin, de armistiţiu.
— Şi-apoi, aveai dreptate, sunt cam ţoapă şi uneori un pic încrezută, zise Bea. Nu prea îţi sunt pe plac, nu-i aşa, Daniel?
Întrebarea mă luă total prin surprindere, dezarmat şi speriat de cât de uşor poate dispărea antipatia faţă de un duşman atunci când acesta nu se mai poartă ca atare.
— Nu, nu-i adevărat.
— Tomas spune că, în realitate, nu eu sunt cea care nu-ţi place, ci pe tata nu-l poţi înghiţi şi mă pui pe mine să
plătesc, fiindcă nu îndrăzneşti să-l înfrunţi. Eu zic că nu e vina ta. Cu tata nimeni nu se pune.
Am pălit, însă după câteva clipe m-am pomenit zâmbind şi
încuviinţând.
— De unde rezultă că Tomas mă cunoaşte mai bine decât mă cunosc eu însumi.
— Să nu te miri. Frate-meu ştie prea bine în ce ape ne scăldăm cu toţii. Ce se întâmplă e că nu spune niciodată
nimic. Dacă însă într-o bună zi o să i se năzărească să
deschidă gura, au să se prăbuşească pereţii. El te preţuieşte mult, ştii?
Am ridicat din umeri, coborându-mi privirea.
— Vorbeşte mereu de tine, şi de taică-tău, şi de librărie, şi de prietenul acela care lucrează cu voi, despre care Tomas zice că e un geniu nedescoperit. Uneori pare să creadă că voi sunteţi mai curând familia lui adevărată decât aceea pe care o are acasă.
I-am întâlnit privirea, dură, deschisă, fără teamă. N-am ştiut ce să spun şi m-am mărginit să zâmbesc. Am simţit cum mă încolţeşte cu sinceritatea ei şi mi-am îndreptat ochii spre curtea interioară.
— Nu ştiam că înveţi aici.
— E primul meu an.
