Pe cât se pare, nu mai rămăseseră nici adrese fiabile. O

simplă privire asupra ghidului străzilor de pe masa de scris a administratorului mi-a confirmat ceea ce bănuiam: adresa presupusului avocat Requejo nu exista. I-am comunicat acest lucru domnului Molins, care absorbi vestea ca pe o glumă.

— Ei, nu mă înnebuniţi, zise el râzând. Ce vă spuneam eu?

Nişte borfaşi.

Administratorul se lăsă pe spate în fotoliu şi mai scoase o sforăitură.

— Dumneavoastră aveţi cumva numărul acestei căsuţe poştale?

— Potrivit fişei este 2837, deşi cifrele pe care le face secretara mea eu nu le pricep, fiindcă ştiţi şi dumneavoastră

că femeile nu-s bune la matematică. Ele-s bune la…

— Îmi permiteţi să văd fişa?

— Cum să nu. Chiar vă rog.

Mi-a întins fişa şi am examinat-o. Cifrele se înţelegeau perfect. Căsuţa poştală era 2321. M-am îngrozit când m-am gândit ce contabilitate se făcea în biroul ăla.

— Aţi avut mult de-a face cu domnul Fortuny? am întrebat.

— Aşa şi-aşa. Mi-aduc aminte cum, atunci când am aflat că franţuzoaica îl părăsise, l-am invitat la curve, cu nişte amici ca lumea, la un local de poveste pe care-l ştiu pe-aici, pe lângă La Paloma. Ca să prindă curaj, deh, atâta tot. Şi să

ştiţi că nu mi-a mai adresat o vorbă şi nu m-a mai salutat pe stradă, de parcă eram nevăzut. Ce părere aveţi?

— Sunt înmărmurit. Ce-mi mai puteţi spune despre familia Fortuny? Vă amintiţi bine de ei?

— Erau alte vremuri, zise el nostalgic. Adevărul e că eu îl cunoşteam chiar pe Fortuny bunicul, care a întemeiat magazinul de pălării. Despre fiu, ce să vă zic. Ea, într-adevăr, era teribilă. Ce femeie! Şi cinstită, ştiţi? În ciuda tuturor zvonurilor şi bârfelor care circulau…

— De pildă, că Julián nu era fiul legitim al domnului Fortuny?

— Dar dumneavoastră de unde aţi auzit aşa ceva?

— Cum v-am spus, fac parte din familie. Totul se ştie.

— Din toate astea nu s-a dovedit niciodată nimic.

— Dar s-a vorbit, l-am provocat eu.

— Lumea îi dă cu pliscul ceva de groază. Omul nu se trage din maimuţă, se trage din găină.

— Şi ce spunea lumea?

— Doriţi o ceşcuţă de rom? E de Igualada, însă are un stropişor caraibian… E tare bun.

— Nu, mulţumesc, dar vă ţin companie. Între timp, continuaţi să-mi povestiţi…

Antoni Fortuny, pe care toată lumea îl numea „pălărierul―, ocunoscuse pe Sophie Carax în 1899, pe treptele catedralei dinBarcelona. Tocmai făcuse un legământ dinaintea SfântuluiEustachie, care, dintre toţi sfinţii cu capelă particulară, aveafaima de a fi cel mai harnic şi cel mai puţin năzuros când era

vorba să acorde miracole amoroase. Antoni Fortuny, careîmplinise treizeci de ani şi plesnea de burlăcie, voia o soţie şi oiubea deja. Sophie era o tânără franţuzoaică şi locuia într-opensiune pentru domnişoare de pe strada Riera Alta; dădea înparticular lecţii de solfegiu şi de pian vlăstarelor familiilorprivilegiate din Barcelona. Nu avea nici familie, nici avere, cinumai tinereţea şi formaţia muzicală pe care tatăl ei, pianist laun teatru din Nîmes, i-o lăsase înainte sa. moară detuberculoză, în 1886. Antoni Fortuny, dimpotrivă, era unbărbat aflat pe calea prosperităţii. Moştenise de curândafacerea tatălui său, un magazin de pălării din Ronda de SanAntonio, unde învăţase meseria în care visa că, într-o bună zi,avea să-şi instruiască propriul fiu. Sophie Carax i-a apărutfragilă, frumoasă, tânără, docilă şi fertilă. Sfântul Eustachienu-şi dezminţise reputaţia. După patru luni de curte asiduă,Sophie i-a acceptat cererea în căsătorie. Domnul Molins, carefusese prieten cu Fortuny bunicul, l-a prevenit pe Antoni că secăsătorea cu o necunoscută, că Sophie părea o fată

cumsecade, însă că legătura aceea poate era prea convenabilă

pentru ea, că măcar un an să mai aştepte… Antoni a replicatcă ştia deja suficient despre viitoarea lui soţie. Restul nu-l maiinteresa. S-au cununat în bazilica Pino şi au petrecut o lună demiere de trei zile într-o staţiune balneară din Mongat. Îndimineaţa dinaintea plecării, domnul Fortuny l-a întrebat înmod confidenţial pe domnul Molins cum trebuia procedat întainele alcovului. Molins, sarcastic, i-a spus să-şi întrebe soţia.

Cuplul Fortuny s-a întors la Barcelona după numai două zile.

Vecinii au zis că Sophie plângea când a intrat pe scară.

Vigenteta avea să jure, câţiva ani mai târziu, că Sophie îispusese că pălărierul nu se atinsese de ea nici cu un deget şică, atunci când ea încercase să-l seducă, o tratase ca pe-ostricată şi se simţise îngreţoşat de obscenitatea propunerilorei. Şase luni mai târziu, Sophie şi-a anunţat soţul că purta uncopil în pântece. Copilul altui bărbat.

Antoni Fortuny îl văzuse pe tatăl său lovindu-şi soţia denenumărate ori, şi a procedat cum credea de cuviinţă. S-a opritdoar când a crezut că încă o atingere ar fi omorât-o. Chiar şiaşa, Sophie a refuzat să dea în vileag identitatea tatălui

copilului pe care îl purta. Antoni Fortuny, aplicând logica sapersonală, a hotărât că era vorba despre diavol, căci acela nuera altceva decât fiul păcatului, iar păcatul nu avea decât unsingur tată: necuratul. Încredinţat astfel că păcatul secuibărise în căminul lui şi între coapsele soţiei sale, pălărierula început să atârne crucifixe pretutindeni: pe pereţi, pe uşiletuturor camerelor şi pe tavan. Când Sophie l-a găsit semănândcu cruci dormitorul în care o surghiunise, s-a speriat şi, culacrimi în ochi, l-a întrebat dacă nu cumva înnebunise. El, orbde mânie, s-a întors şi i-a ars o scatoalcă. „O târfă, la fel catoate celelalte―, scuipă el, azvârlind-o în şuturi pe palier după

ce o jupuise în lovituri de curea. A doua zi, când AntoniFortuny s-a ivit în uşă pentru a coborî să deschidă magazinulde pălării, Sophie era tot acolo, acoperită de sânge uscat şitremurând de frig. Doctorii nu i-au putut repara niciodată

complet fracturile de la mâna dreaptă. Sophie Carax nu aveasă mai cânte vreodată la pian, însă a născut un băiat pe careavea să-l numească Julián, în amintirea tatălui pe care-lpierduse prea curând, aşă cum pierduse totul în viaţă. Fortunys-a gândit s-o alunge din casă, însă a crezut că scandalul nuavea să fie bun pentru afacere. Nimeni n-avea să cumperepălării de la un bărbat cu faimă de încornorat. Era unnonsens. Sophie a fost mutată într-un dormitor întunecat şifriguros, în partea din spate a apartamentului. Acolo avea să-şi nască fiul, cu ajutorul a două vecine de pe scară. Antoni nus-a întors acasă decât după trei zile. „Acesta este fiul pe care ţil-a dat Dumnezeu, l-a anunţat Sophie. Dacă vrei să pedepseştipe cineva, pedepseşte-mă pe mine, dar nu o fiinţă nevinovată.

Copilul are nevoie de un cămin şi de un tată. Păcatele mele nusunt ale lui. Te rog, îndură-te de noi.‖

Primele luni au fost anevoioase pentru amândoi. AntoniFortuny hotărâse să-şi coboare soţia la rangul de servitoare.

N-au mai împărţit nici patul, nici masa şi rareori au schimbatvreo vorbă care să nu fie legată de rezolvarea vreuneichestiuni de ordin domestic. O dată pe lună, îndeobştecoincizând cu luna plină, Antoni Fortuny făcea act de prezenţă

în dormitorul Sophiei de cu zori şi, fără o vorbă, îşi băteavechea soţie cu înverşunare şi cu prea puţin discernământ.

Profitând de aceste rare şi beligerante momente de intimitate,Sophie încerca să se împace cu el susurând vorbe de dragoste,dăruind mângâieri iscusite. Pălărierul nu era amator defleacuri, iar talazul dorinţei i se evapora în câteva minute,dacă nu în câteva secunde. Din aceste asalturi în cămaşa denoapte suflecată n-a rezultat niciun copil. După câţiva ani,Antoni Fortuny s-a lăsat păgubaş să mai viziteze dormitorulSophiei, în mod definitiv, luând obiceiul de a citi SfântaScriptură până în zori, căutând acolo alinare pentru chinulsău.

Cu ajutorul Evangheliilor, pălărierul făcea un efort de a-şideştepta în inimă dragostea faţă de copilul acela cu privireprofundă, căruia îi plăcea să facă glume despre orice şi să

născocească umbre acolo unde acestea nu existau. În ciudastrădaniilor sale, nu-l simţea pe micul Julián ca fiind sânge dinsângele său şi nici nu se recunoştea în el. În ce-l privea pecopil, nu păreau să-l intereseze prea mult nici pălăriile, niciînvăţăturile catehismului. Când sosea Crăciunul, Julián sedistra recompunând figurile din preajma ieslei şi urzind intrigiîn care pruncul Isus era răpit de cei trei magi de la Răsărit înscopuri scabroase. În curând, dobândi mania de a desenaîngeri cu dinţi de lup şi de a născoci poveşti cu spirite purtândglugă care ieşeau din pereţi şi mâncau ideile oamenilor în timpce aceştia dormeau. Cu timpul, pălărierul îşi pierdu oricesperanţă de a-l îndrepta pe băiat către o viaţă folositoare.

Copilul acela nu era un Fortuny şi nici nu avea să devină

vreodată. Drept dovadă, se plictisea la şcoală şi se întorcea cutoate caietele pline ochi de mâzgăleli înfăţişând făpturimonstruoase, şerpi înaripaţi şi clădiri vii care umblau şi îidevorau pe oamenii neatenţi. Încă de pe atunci era limpede că

fantezia şi invenţia îl interesau infinit mai mult decât realitateacotidiană din jurul lui. Dintre toate decepţiile pe care le-aadunat în viaţă, niciuna nu l-a durut atât de mult pe AntoniFortuny ca fiul acela pe care diavolul i-l trimisese spre a-şibate joc de el.

La zece ani, Julián anunţă că voia să devină pictor, caVelazquez, căci visa să abordeze pânzele pe care marelemaestru nu mai apucase să le picteze în viaţă, susţinea el, din

pricină că era obligat să-i tot picteze pe debilii mintali dinfamilia regală. Ca să nu lipsească nimic, lui Sophie, poatepentru a-şi omorî singurătatea şi a-şi aminti de taică-său, i senăzări să-i dea lecţii de pian. Julián, care adora muzica,pictura şi toate materiile lipsite de folos şi de câştig însocietatea omenească, învăţă repede elementele de armonie şihotărî că ar prefera să-şi inventeze propriile compoziţii, decâtsă urmărească partiturile din caietele de solfegiu, ceea ce eraîmpotriva naturii. Pe vremea aceea, Antoni Fortuny încă maicredea că o parte din deficienţele mentale ale băiatului sedatorau dietei sale, prea mult influenţată de obişnuinţelebucătăriei franţuzeşti a maică-sii. Se ştia prea bine că excesulde unt provoca ruina morală şi îngreuna înţelegerea. Îiinterzise lui Sophie să mai gătească vreodată cu unt.

Rezultatele nu au fost tocmai cele sperate.

La doisprezece ani, Julián a început să-şi piardă interesulfebril faţă de pictură şi de Velazquez, însă speranţele iniţialeale pălărierului au fost de scurtă durată. Julián îşi abandonavisele despre Prado pentru un alt viciu, cu mult mai pernicios.