— Cine întreabă?
— Iertaţi-mă, numele meu e Daniel Sempere. Încerc să aflu ceva despre domnul Carax, despre Julián.
— Julián s-a dus la Paris, cam prin ’18 sau ’19. Taică-său voia să-l bage în armată, ştiţi? Cred că maică-sa l-a luat cu ea ca să-l scape, sărăcuţul. Aici a rămas numai domnul Fortuny, la ultimul cat.
— Ştiţi dacă Julián s-a mai întors vreodată la Barcelona?
Portăreasa mă privi în tăcere.
— N-aţi aflat? Julián a murit chiar în anul acela, la Paris.
— Poftim?
— Zic că Julián a dat ortu’ popii. La Paris. La puţin timp după ce-a ajuns acolo. Mai bine s-ar fi băgat în armată.
— Pot să vă întreb de unde ştiţi asta?
— Cum de unde? Fiindcă mi-a zis taică-său.
Am încuviinţat încet din cap.
— Înţeleg. V-a spus de ce a murit?
— Bătrânul nu dădea prea multe amănunte, adevăru-i.
Într-o zi, la puţin după ce-a plecat Julián, a venit o scrisoare pentru el, iar când l-am întrebat pe taică-său, mi-a zis că fiu-său murise şi că, dacă mai venea ceva pentru el, să arunc.
De ce faceţi mutra asta?
— Domnul Fortuny v-a minţit. Julián n-a murit în 1919.
— Ce spuneţi?
— Julián a trăit la Paris cel puţin până în ’35, iar apoi s-a întors la Barcelona.
Chipul portăresei se lumină.
— Atunci, Julián e aici, la Barcelona? Unde?
Am încuviinţat, sperând că în felul acesta portăreasa avea să se însufleţească să-mi povestească mai multe.
— Doamne, Maica Domnului… Păi îmi faceţi o bucurie, bine, dacă chiar trăieşte, fiindcă era un copil foarte drăguţ, niţel ciudat şi foarte fantezist, asta aşa-i, dar avea un nu ştiu ce care-ţi fura inima. N-ar fi mers ca soldat, asta se vedea cât de colo. Isabelitei mele îi plăcea la nebunie. Să ştiţi că, o bucată de vreme, am crezut că aveau să se căsătorească, deh, copilării… Îmi daţi să mă mai uit o dată la poză?
I-am întins din nou fotografia. Portăreasa o contempla de parcă ar fi fost un talisman, un bilet de întoarcere către propria-i tinereţe.
— Nu-mi vine-a crede, uitaţi-vă, parcă l-aş vedea chiar acum… Şi pacostea aia să spună c-a murit. De bună seamă, există pe lume oameni care sunt în stare de orice. Şi ce s-a ales de Julián la Paris? Sunt sigură că s-a îmbogăţit. Mie dintotdeauna mi s-a părut că Julián avea să fie un om bogat.
— Nu tocmai. S-a făcut scriitor.
— De povestiri?
— Cam aşa ceva. Scria romane.
— Pentru radio? Vai, ce frumos. Păi, nu mă miră
nicidecum, ştiţi? De mic îşi petrecea vremea spunându-le poveşti copiilor de aici, din cartier. Vara, uneori, Isabelita mea şi cu verişoarele ei se urcau noaptea pe terasă ca să-l asculte. Ziceau că niciodată nu spunea aceeaşi poveste de două ori. E drept, toate erau cu morţi şi cu fantome. V-am mai zis că era un copil niţel ciudat. Deşi, cu un tată ca ăla, ciudat e că nu s-a ţicnit. Nu-i de mirare că, până la urmă, femeia l-a lăsat, fiindcă era o pacoste. Să vedeţi că eu nu mă
bag nicăieri, ştiţi? Mie toate mi se par bune, dar omul ăla nu era cumsecade. Pe o scară, până la urmă se află toate. El o bătea, ştiţi? Mereu se auzeau ţipete pe scară, şi nu o dată a trebuit să vină poliţia. Eu înţeleg că uneori bărbatul trebuie să-şi bată femeia ca să-l respecte, nu zic ba, că sunt o sumedenie de stricate şi fetele nu se mai pricopsesc ca pe vremuri, numai că ăstuia îi plăcea s-o chelfănească fiindcă
aşa avea el chef, mă-nţelegeţi? Singura prietenă pe care-o avea biata femeie era o tinerică, Vicenteta, care stă la numărul patru cu doi. Uneori sărmana se ascundea în casă
la Vicenteta ca să n-o mai chelfănească bărbatu-său. Şi îi
spunea nişte chestii…
— Ca de pildă?
Portăreasa adoptă un aer confidenţial, arcuindu-şi o sprânceană şi privind cu coada ochiului într-o parte şi-n cealaltă.
— Ca de pildă că băiatul nu era al pălărierului.
— Julián? Adică Julián nu era fiul domnului Fortuny?
— Asta i-a zis-o franţuzoaica Vicentetei, nu ştiu dacă din pizmă, ori cine ştie de ce. Mie fata mi-a povestit-o după câţiva ani, când ei nu mai locuiau aici.
— Şi cine era adevăratul tată al lui Julián?
— Franţuzoaica n-a vrut să spună niciodată. Poate nici nu ştia. Ştiţi cum sunt străinii.
