era sora lui Jorge, pe care l-aţi pomenit.

— S-ar putea, dar v-am mai zis că eu sunt aici abia din 1920.

— Dar proprietatea cui îi aparţine acum?

— După câte ştiu, e încă de vânzare, cu toate că se vorbea s-o dea jos şi să construiască o şcoală. Adevăru-i că ăsta-i cel mai bun lucru care s-ar putea face. S-o facă una cu pământul.

— De ce spuneţi asta?

Portarul mă privi cu un aer confidenţial. Când zâmbi, am observat că îi lipseau cel puţin patru dinţi de pe maxilarul superior.

— Oamenii ăia, familia Aldaya… Cu ei nu era lucru curat, ştiţi şi dumneavoastră ce se spune.

— Mă tem că nu. Ce se spune?

— Ştiţi dumneavoastră. Zvonurile şi toate celea. Eu, de crezut în poveştile astea, nu cred, fireşte, dar se spune că nu puţini şi-au udat izmănuţele acolo, înăuntru.

— Să nu-mi ziceţi că-i o casă vrăjită, am spus eu, înăbuşindu-mi un zâmbet.

— N-aveţi decât să râdeţi. Dar nu iese fum fără…

— Dumneavoastră aţi văzut ceva?

— De văzut de-adevăratelea, nu. Dar am auzit.

— Aţi auzit? Ce anume?

— Uitaţi-vă, o dată, să tot fie vreo câţiva ani buni, într-o noapte când l-am însoţit pe Joanet, fiindcă el a stăruit, să

fim înţeleşi, că eu n-aveam ce căuta pe-acolo… Cum spuneam, acolo am auzit ceva ciudat. Un fel de plânset.

Portarul mi-a oferit o imitaţie vocală a sunetului la care se referea. Mie mi s-a părut litania unui tuberculos care fredona nişte cuplete.

— O fi fost vântul, am sugerat eu.

— O fi fost, însă mie mi s-a făcut inima cât un purice, adevăru-i. Auziţi, nu mai aveţi cumva încă o bombonică din alea?

— Vă rog să acceptaţi o pastilă Juanola. Tonifică foarte bine după ceva dulce.

— E bine, conveni portarul, întinzând mâna pentru colectă.

I-am predat toată cutiuţa. Suptul drajeului păru să-i lubrifieze ceva mai mult limba pe tema acelei rocamboleşti istorii a palatului Aldaya.

— Între noi fie vorba, aici e de depănat. O dată Joanet, fiul domnului Miravell, care-i un zdrahon de două ori cât dumneavoastră (nu mai spun că e în echipa naţională de baschet)… Deci, nişte prieteni de-ai domnişorului Joanet auziseră vorbindu-se despre casa familiei Aldaya şi l-au îmbârligat. Iar el m-a îmbârligat pe mine să-l însoţesc, fiindcă

o fi el gură-mare, dar n-avea tupeu să intre acolo. Ştiţi şi dumneavoastră cum sunt filfizonii. S-a hotărât să intre noaptea ca să se dea mare faţă de iubita lui, şi cât pe ce să se pişe pe el. Fiindcă acum dumneavoastră o vedeţi ziua, dar noaptea casa asta e altceva, să fim înţeleşi. Fapt e că Joanet a zis că a urcat la etajul al doilea (fiindcă eu am refuzat să

intru, fiţi atent, că probabil nu era legal, cu toate că pe atunci casa era părăsită de cel puţin zece ani) şi-a spus că

acolo era ceva. I s-a părut că aude un glas într-o cameră, însă, când a dat să intre, uşa i s-a închis în nas. Ce părere aveţi?

— Am părerea că era curent.

— Sau altceva, punctă portarul coborându-şi glasul.

Deunăzi spunea la radio: universul e plin de mistere. Aflaţi că au găsit sfântul giulgiu cel adevărat la Sardanyola, în plin centru. Fusese cusut în ecranul unui cinematograf, ca să fie păzit de musulmani, care vor să se folosească de el ca să

spună că Isus era negru. Ce părere aveţi?

— N-am cuvinte.

— Ce vă spuneam eu! Multe mistere. Proprietatea asta ar trebui s-o dea jos şi să azvârle cu var pe deasupra.

I-am mulţumit domnului Remigio pentru informaţii şi tocmai mă pregăteam să cobor pe bulevard spre San Gervasio, când mi-am ridicat privirea şi am văzut că muntele Tibidabo se ridica în puterea dimineţii printre nori de mătase.

Deodată îmi veni cheful să mă îndrept spre funicular şi să

urc versantul până la vechiul parc de distracţii din vârf, ca să

mă pierd printre carusele şi prin sălile de jocuri mecanice, însă promisesem să mă întorc la timp la librărie. Pe când mă

îndreptam spre staţia de metrou, mi l-am imaginat pe Julián Carax mergând pe acelaşi trotuar şi contemplând aceleaşi faţade solemne care, de atunci, abia dacă se schimbaseră, cu scările şi cu grădinile lor pline de statui, aşteptând poate acelaşi tramvai albastru care se cocoţa, pe vârfuri, până la cer. Când am ajuns la capătul bulevardului, am scos fotografia în care Penelope Aldaya zâmbea, în curtea interioară a vilei familiei sale. Ochii ei promiteau un suflet curat şi un viitor ce urma să se scrie. „Te iubesc, Penelope.‖

Mi l-am închipuit pe Julián Carax la anii mei, ţinând în mână poza aceea, poate la umbra aceluiaşi copac sub care mă aflam eu. Mi se părea că-l văd aievea, zâmbitor, sigur pe sine, contemplând un viitor la fel de mare şi de luminos ca bulevardul acela şi, pentru o clipă, m-am gândit că nu existau alte fantasme decât acelea ale absenţei şi ale înfrângerii, că lumina care îmi surâdea era una de împrumut şi că avea valoare doar atâta vreme cât o puteam susţine cu privirea, secundă cu secundă.

18

Când am ajuns acasă, am descoperit că Fermín sau tata deschiseseră deja librăria. Am urcat un moment la etaj ca să

ciugulesc ceva. Tata îmi lăsase pe masa din sufragerie nişte pâine prăjită, marmeladă şi un termos cu cafea. Le-am dovedit pe toate cum se cuvine şi am coborât în mai puţin de zece minute. Am intrat în librărie pe uşa din dos, care dădea spre holul clădirii, şi m-am dus la dulapul meu. Mi-am pus şorţul pe care obişnuiam să-l folosesc în prăvălie pentru a-mi proteja îmbrăcămintea de praful de pe cutii şi de pe rafturi.

În fundul dulapului păstram o cutie de alamă care încă mai mirosea a biscuiţi Camprodon. În ea ţineam tot soiul de ciurucuri, de care însă eram incapabil să mă despart: ceasuri şi stilouri stricate în mod iremediabil, monede vechi, bibelouri, bile, cartuşe de gloanţe pe care le găsisem prin parcul Laberinto şi cărţi poştale vechi, cu Barcelona începutului de secol. Printre toate acele mărunţişuri plutea încă vechea bucată de ziar pe care Isaac Monfort notase adresa fiicei sale Nuria, în seara când mă dusesem în Cimitirul Cărţilor Uitate ca să ascund Umbra vântului. Am studiat-o în lumina prăfoasă care cădea printre rafturile şi cutiile îngrămădite. Am închis cutia şi am vârât adresa în portmoneu. Am intrat în librărie, hotărât să-mi ocup mintea şi mâinile cu treaba cea mai banală care avea să mi se ivească dinaintea ochilor.

— Bună dimineaţa, am zis.

Fermín repartiza conţinutul mai multor cutii ce sosiseră de la un colecţionar din Salamanca, iar tata se dădea de ceasul morţii să descifreze un catalog german de apocrife luterane, cu nume de cârnaţi superiori.

— Şi o şi mai bună după-amiază să ne dea Domnul, fredonă Fermín, într-o aluzie voalată la întâlnirea mea cu Bea.

Nu i-am oferit satisfacţia de a-i răspunde şi m-am hotărât să înfrunt inevitabila povară lunară de aducere la zi a registrului contabil, confruntând chitanţe şi foi de expediere,

încasări şi plăţi. Cel care ne legăna senina monotonie era radioul, regalându-ne cu o selecţie de momente de vârf din cariera lui Antonio Machin, foarte în vogă pe atunci. Tatei, ritmurile caraibiene îi cam iritau nervii, însă le tolera pentru că lui Fermín îi aminteau de Cuba lui, de care îi era atâta dor. Scena se repeta în fiecare săptămână: tata se prefăcea că n-aude, iar Fermín se abandona, într-o vagă bâţâială, ritmului de dans, punctând intervalele de publicitate cu anecdote despre aventurile sale la Havana. Prin uşa deschisă

pătrundea o aromă dulce de pâine proaspătă şi de cafea, care îmbia la optimism. În câteva clipe, vecina noastră Merceditas, care se întorcea de la cumpărături din piaţa Boqueria, se opri dinaintea vitrinei şi îşi făcu apariţia în dreptul uşii.

— Bună dimineaţa, domnule Sempere, fredonă ea.

Tata îi zâmbi, îmbujorat. Mie îmi făcea impresia că