— Păi, o fi pus-o bătrânul, fiindcă în celelalte apartamente…
Mi-am coborât privirea şi am observat că urmele de paşi din praf ajungeau până la uşa închisă.
— Cineva a intrat în cameră, am zis. De curând.
— Nu mă-nnebuniţi, zise portăreasa.
M-am apropiat de cealaltă uşă. N-avea încuietoare. A cedat la prima atingere, alunecând spre interior cu un geamăt ruginit. În centru domnea un pat vechi în formă de palanchin, nefăcut. Aşternuturile se îngălbeniseră ca nişte linţolii. Un crucifix atârna deasupra culcuşului. Am văzut o oglinjoară pe o comodă, un vas, un urcior şi un scaun. Un dulap întredeschis odihnea pe perete. Am înconjurat patul până la o măsuţă de noapte acoperită cu sticlă, sub care zăceau, presate, fotografii ale străbunilor, ferpare şi bilete de loterie. Pe măsuţă erau o cutie muzicală din lemn sculptat şi un ceas de buzunar îngheţat pentru totdeauna la ora cinci şi douăzeci. Am încercat să întorc arcul cutiei muzicale, însă
melodia s-a împotmolit după câteva note. Am deschis sertarul măsuţei de noapte. Am găsit un toc de ochelari gol, o unghieră, un flacon de tutun şi o medalie cu Fecioara de la Lourdes. Atâta tot.
— Trebuie să existe pe undeva o cheie de la camera asta, am zis.
— O fi având-o administratorul. Uitaţi ce-i, eu zic că mai bine plecăm şi…
Ochii mi-au căzut pe cutia muzicală. Am ridicat capacul şi acolo, blocând mecanismul, am găsit o cheie aurită. Am luat-o, iar cutia muzicală şi-a reluat clinchetul. Am recunoscut o melodie a lui Ravel.
— Asta trebuie să fie cheia, am zâmbit eu către portăreasă.
— Auziţi, dacă încăperea asta era închisă, o fi vreun motiv.
Fie şi numai din respect pentru memoria…
— Dacă preferaţi, mă puteţi aştepta jos, la poartă, dona Aurora.
— Sunteţi un diavol. Hai, descuiaţi o dată.
16
Un suflu de aer rece şuieră prin orificiul încuietorii, măturându-mi degetele în timp ce introduceam cheia.
Domnul Fortuny pusese la uşa camerei neocupate a fiului său un zăvor de trei ori mai mare decât cel de la uşa apartamentului. Dona Aurora mă privea cu teamă, ca şi cum aş fi fost pe punctul de a deschide cutia Pandorei.
— Încăperea asta dă în stradă? am întrebat eu.
Portăreasa tăgădui.
— Are o ferestruică, o răsuflătoare care dă spre luminator.
Am împins uşa. Un puţ de beznă ni se deschise dinainte, impenetrabil. Lumina slabă din spatele nostru ne precedă ca o adiere care abia izbutea să scrijelească umbrele. Fereastra ce dădea spre curtea interioară era acoperită cu paginile gălbejite ale unui ziar. Am smuls hârtiile şi o săgeată de lumină vaporoasă străpunse bezna.
— Doamne Isuse Cristoase, murmură portăreasa lângă
mine.
Încăperea era infestată de crucifixe. Atârnau din tavan, legănându-se la capătul unor sfori, şi acopereau pereţii, fixate în cuie. Erau cu zecile. Se puteau întrezări în toate ungherele, zgâriate cu cuţitul pe mobilele de lemn, scrijelite pe pardoseală, vopsite cu roşu pe oglinzi. Urmele de paşi care ajungeau până în pragul uşii trasau o dâră prin praf în jurul unui pat gol, până la somieră, din care mai rămăsese un schelet din alamă şi lemn mâncat de cari. La un capăt al dormitorului, sub fereastra luminatorului, se afla un birouaş
în formă de consolă, închis şi surmontat de un trio de crucifixe din metal. L-am deschis cu grijă. Nu era praf în îmbinările burdufului de lemn, drept pentru care am presupus că birouaşul fusese deschis nu de mult. Avea şase sertare. Încuietorile fuseseră forţate. Le-am cercetat unul câte unul. Erau goale.
Am îngenuncheat în faţa mesei de scris. Am pipăit scrijeliturile de pe suprafaţa din lemn. Mi-am închipuit mâinile lui Julián Carax trasând acele mâzgălituri, hieroglife
al căror înţeles pierise o dată cu timpul. În fundul birouaşului se întrezăreau un teanc de caiete şi un recipient cu creioane şi stilouri. Am luat un caiet şi l-am răsfoit.
Desene şi cuvinte desperecheate. Exerciţii de calcul. Fraze disparate, citate din cărţi. Versuri neterminate. Toate caietele păreau la fel. Unele desene se repetau pagină după pagină, cu diferite nuanţe. Mi-a atras atenţia figura unui bărbat care părea făcut din flăcări. Un altul înfăţişa ceea ce ar fi putut să
fie un înger sau o reptilă încolăcită pe o cruce. Se vedeau schiţe ale unei vile cu aspect extravagant, garnisită cu turnuri mari şi cu arcade ca de catedrală. Linia desenului vădea siguranţă şi un anume instinct. Tânărul Carax avea însuşirile unui desenator talentat, însă toate imaginile rămăseseră la stadiul de schiţă.
Tocmai mă pregăteam să pun la loc ultimul caiet fără a-l cerceta, când un obiect alunecă dintre file şi îmi căzu la picioare. Era o fotografie în care am recunoscut-o pe fata care apărea în fotografia arsă, făcută la parterul acelui edificiu.
Fata poza într-o grădină somptuoasă şi, printre coroanele copacilor, se ghicea forma casei pe care o văzusem în desenele de adolescent ale lui Carax. Am recunoscut-o pe dată. Turnul de la „El Frare Blanc‖, de pe bulevardul Tibidabo. Pe dosul fotografiei era o dedicaţie care spunea simplu:
Te iubesc, Penelope
Am vârât-o în buzunar, am închis biroul şi i-am zâmbit portăresei.
— Aţi văzut? întrebă ea, nerăbdătoare să iasă din locul acela.
— Aproape, am zis. Mai înainte mi-aţi spus că, la puţin timp după ce Julián a plecat la Paris, a venit o scrisoare pentru el, însă taică-său v-a spus s-o aruncaţi…
Portăreasa şovăi o clipă, apoi încuviinţă.
— Scrisoarea am pus-o în sertarul de la comoda din antreu. Dacă cumva franţuzoaica s-o întoarce într-o zi. O fi tot acolo…
Ne-am apropiat de comodă şi am deschis sertarul de sus.
Un plic portocaliu zăcea în mijlocul unei colecţii de ceasuri oprite, nasturi şi monede ieşite din uz în urmă cu douăzeci de ani. Am luat plicul şi l-am examinat.
— Dumneavoastră aţi citit-o?
