octogenară şi complet surdă, cunoscută în cartier drept Pepita şi faimoasă întrucât slobozea nişte vântozităţi de uragan care făceau să se prăbuşească năucite vrăbiuţele din balcon.

— Nici nu-şi închipuia Pepita că Federico al ei – continuă

profesorul – şi-a petrecut noaptea într-o celulă împuţită, unde un orfeon de peşti şi de cuţitari şi l-au disputat ca pe-un târfoi de sărbătoare pentru ca mai apoi, o dată îndestulaţi de cărnurile lui macre, să-i administreze o bătaie grozavă în vreme ce restul deţinuţilor strigau în cor cu veselie „poponel, poponel, papă caca bombonel‖.

O tăcere sepulcrală puse stăpânire pe noi. Merceditas sughiţa de plâns. Fermín voi s-o consoleze cu o îmbrăţişare tandră, însă ea se eliberă cât ai clipi.

19

— Imaginaţi-vă domniile voastre tabloul, conchise don Anacleto, spre consternarea tuturor.

Epilogul poveştii nu era de natură să îmbunătăţească

expectativele. Dimineaţa, o furgonetă cenuşie de la comisariat îl lăsase pe don Federico lat în dreptul uşii casei lui. Era însângerat, cu rochia zdrenţuită, fără perucă şi fără

colecţia lui de fine bijuterii false. Urinaseră pe el şi avea faţa zdrobită şi plină de tăieturi. Fiul brutăresei îl găsise chircit în faţa uşii de la intrare, plângând ca un copil şi tremurând.

— Nu există dreptate, nu, comentă Merceditas, postată în uşa librăriei, departe de mâinile lui Fermín. Sărăcuţul, el, care e mai bun ca pâinea caldă şi nu se ia de nimeni. Ii place să se îmbrace în balabustă şi să meargă să cânte? Şi ce-i cu asta? Oamenii sunt răi, asta e.

Don Anacleto tăcea, cu ochii plecaţi.

— Răi nu, obiectă Fermín. Imbecili, ceea ce nu-i totuna.

Răul presupune o determinare morală, o intenţie şi o anumită gândire. Imbecilul sau mârlanul nu stă să se gândească ori să raţioneze. Acţionează din instinct, ca jivinele din grajd, convins că face bine, că are întotdeauna dreptate şi mândru să tot fută, iertat să fiu, tot ceea ce i se năzare a fi diferit de el însuşi în ce priveşte culoarea, credinţa, limba, naţionalitatea sau, ca în cazul lui don Federico, obişnuinţele private. Ceea ce trebuie pe lume sunt mai mulţi oameni răi cu adevărat şi mai puţini mârlani limitrofi.

— Nu mai vorbiţi prostii. Ce trebuie e un pic mai multă

milostenie creştină şi mai puţină ticăloşie, că parcă suntem într-o ţară de fiare sălbatice, i-o reteză Merceditas. Se tot duce lumea la slujbă, dar pe Domnul nostru Isus Cristos aici nici Dumnezeu nu-l bagă-n seamă.

— Merceditas, să nu mai pomenim de industria liturghierelor, care e o parte a problemei, nu a soluţiei.

— Iacătă ateul. Dar dumitale clerul ce ţi-a făcut, dacă se poate şti?

— Haideţi, nu vă mai certaţi, îi întrerupse tata. Iar dumneata, Fermín, află ce poţi despre don Federico şi vezi dacă are nevoie de ceva, dacă să ne ducem la farmacie sau să-i cumpărăm ceva de la piaţă.

— Da, domnule Sempere. Îndată. Pe mine mă pierde oratoria, ştiţi şi dumneavoastră.

— Pe dumneata te pierde lipsa de ruşine şi neobrăzarea, replică Merceditas. Hulitorule. Or să trebuiască să-ţi cureţe sufletul cu acid clorhidric.

— Fii atentă, Merceditas, fiindcă, după câte ştiu, dumneata eşti o femeie de treabă (deşi cam îngustă la minte şi mai ignorantă ca o bâtă), iar în aceste clipe se prezintă în cartier o urgenţă socială pentru care anumite eforturi trebuie să aibă întâietate, o să mă abţin, că de nu, îţi lămuream eu dumitale vreo două.

— Fermín! strigă tata.

Fermín închise pliscul şi ieşi în goană pe uşă. Merceditas îl privea reprobator.

— Omul ăsta are să vă vâre într-o încurcătură pe nepusă

masă, ascultaţi-mă pe mine. E cel puţin anarhist, mason, ba chiar evreu. Cu năsoiul ăla…

— Nu-l băga în seamă. Face totul ca să se dea potrivnic.

Merceditas tăgădui în tăcere, mânioasă.

— Ei bine, eu vă las, că am o grămadă de treburi şi n-am vreme. Ziua bună.

Am răspuns politicos şi am văzut-o îndepărtându-se ţanţoşă, izbind trotuarul cu tocurile. Tata răsuflă adânc, ca şi când ar fi vrut să inspire pacea recuperată. Don Anacleto lâncezea alături de el, cu chipul pălind de la o clipă la alta şi cu privirea tristă şi autumnală.

— Ţara asta s-a umplut de tot căcatul, zise el descălecând de pe oratoria-i colosală.

— Hai, curaj, don Anacleto. Lucrurile au fost aşa dintotdeauna, aici şi pretutindeni; se întâmplă să existe însă

momente de scădere, iar când te ating de aproape, totul se vede mai negru. Veţi vedea că don Federico îşi revine, fiindcă

e mai tare decât credem noi toţi.

Profesorul nega în şoaptă.

— Este precum mareea, ştiţi dumneavoastră? zicea el transpus. Barbaria, vreau să spun. Se duce şi te crezi în siguranţă, dar se întoarce mereu, se întoarce mereu… şi ne îneacă. Eu văd asta în fiecare zi la institut. Doamne, apără-mă şi păzeşte-mă. Numai maimuţe ajung în aulă. Darwin era un visător, vă asigur. Nicio evoluţie, nici pe naiba. Pentru fiecare fiinţă care raţionează, am de luptat cu nouă

urangutani.

Ne-am mărginit să încuviinţăm docil. Profesorul ne salută

şi se duse, cu capul plecat şi cu cinci ani mai bătrân decât în clipa când intrase. Tata oftă. Ne-am privit scurt, neştiind ce să spunem. M-am întrebat dacă ar fi trebuit să-i povestesc despre vizita inspectorului Fumero la librărie. Ăsta a fost un aviz, m-am gândit eu. Un avertisment. Fumero îl folosise pe bietul don Federico pe post de telegramă.

— Ce-i cu tine, Daniel? Eşti palid.

Am suspinat şi mi-am coborât privirea. Am început să-i povestesc incidentul cu inspectorul Fumero din seara dinainte, insinuările lui. Tata mă asculta, înghiţindu-şi furia ce-i ardea în ochi.

— E vina mea, am zis eu. Trebuia să fi spus ceva…

Tata clătină din cap.

— Nu. N-aveai de unde şti, Daniel.

— Dar…

— Nici să nu te gândeşti. Iar lui Fermín, niciun cuvânt.

Dumnezeu ştie cum ar reacţiona dacă ar afla că individul ăsta umblă din nou după el.

— Dar va trebui să facem ceva.

— Să încercăm să-l ţinem departe de orice bucluc.

Am încuviinţat, nu foarte convins, şi m-am pregătit să

continuu treaba începută de Fermín, în timp ce tata se întorcea la corespondenţa lui. Între două paragrafe, tata îmi arunca pe furiş câte-o privire. M-am prefăcut că nu observ.