— Dar s-a vorbit, l-am provocat eu.
— Lumea îi dă cu pliscul ceva de groază. Omul nu se trage din maimuţă, se trage din găină.
— Şi ce spunea lumea?
— Doriţi o ceşcuţă de rom? E de Igualada, însă are un stropişor caraibian… E tare bun.
— Nu, mulţumesc, dar vă ţin companie. Între timp, continuaţi să-mi povestiţi…
Antoni Fortuny, pe care toată lumea îl numea „pălărierul―, ocunoscuse pe Sophie Carax în 1899, pe treptele catedralei dinBarcelona. Tocmai făcuse un legământ dinaintea SfântuluiEustachie, care, dintre toţi sfinţii cu capelă particulară, aveafaima de a fi cel mai harnic şi cel mai puţin năzuros când era
vorba să acorde miracole amoroase. Antoni Fortuny, careîmplinise treizeci de ani şi plesnea de burlăcie, voia o soţie şi oiubea deja. Sophie era o tânără franţuzoaică şi locuia într-opensiune pentru domnişoare de pe strada Riera Alta; dădea înparticular lecţii de solfegiu şi de pian vlăstarelor familiilorprivilegiate din Barcelona. Nu avea nici familie, nici avere, cinumai tinereţea şi formaţia muzicală pe care tatăl ei, pianist laun teatru din Nîmes, i-o lăsase înainte sa. moară detuberculoză, în 1886. Antoni Fortuny, dimpotrivă, era unbărbat aflat pe calea prosperităţii. Moştenise de curândafacerea tatălui său, un magazin de pălării din Ronda de SanAntonio, unde învăţase meseria în care visa că, într-o bună zi,avea să-şi instruiască propriul fiu. Sophie Carax i-a apărutfragilă, frumoasă, tânără, docilă şi fertilă. Sfântul Eustachienu-şi dezminţise reputaţia. După patru luni de curte asiduă,Sophie i-a acceptat cererea în căsătorie. Domnul Molins, carefusese prieten cu Fortuny bunicul, l-a prevenit pe Antoni că secăsătorea cu o necunoscută, că Sophie părea o fată
cumsecade, însă că legătura aceea poate era prea convenabilă
pentru ea, că măcar un an să mai aştepte… Antoni a replicatcă ştia deja suficient despre viitoarea lui soţie. Restul nu-l maiinteresa. S-au cununat în bazilica Pino şi au petrecut o lună demiere de trei zile într-o staţiune balneară din Mongat. Îndimineaţa dinaintea plecării, domnul Fortuny l-a întrebat înmod confidenţial pe domnul Molins cum trebuia procedat întainele alcovului. Molins, sarcastic, i-a spus să-şi întrebe soţia.
Cuplul Fortuny s-a întors la Barcelona după numai două zile.
Vecinii au zis că Sophie plângea când a intrat pe scară.
Vigenteta avea să jure, câţiva ani mai târziu, că Sophie îispusese că pălărierul nu se atinsese de ea nici cu un deget şică, atunci când ea încercase să-l seducă, o tratase ca pe-ostricată şi se simţise îngreţoşat de obscenitatea propunerilorei. Şase luni mai târziu, Sophie şi-a anunţat soţul că purta uncopil în pântece. Copilul altui bărbat.
Antoni Fortuny îl văzuse pe tatăl său lovindu-şi soţia denenumărate ori, şi a procedat cum credea de cuviinţă. S-a opritdoar când a crezut că încă o atingere ar fi omorât-o. Chiar şiaşa, Sophie a refuzat să dea în vileag identitatea tatălui
copilului pe care îl purta. Antoni Fortuny, aplicând logica sapersonală, a hotărât că era vorba despre diavol, căci acela nuera altceva decât fiul păcatului, iar păcatul nu avea decât unsingur tată: necuratul. Încredinţat astfel că păcatul secuibărise în căminul lui şi între coapsele soţiei sale, pălărierula început să atârne crucifixe pretutindeni: pe pereţi, pe uşiletuturor camerelor şi pe tavan. Când Sophie l-a găsit semănândcu cruci dormitorul în care o surghiunise, s-a speriat şi, culacrimi în ochi, l-a întrebat dacă nu cumva înnebunise. El, orbde mânie, s-a întors şi i-a ars o scatoalcă. „O târfă, la fel catoate celelalte―, scuipă el, azvârlind-o în şuturi pe palier după
ce o jupuise în lovituri de curea. A doua zi, când AntoniFortuny s-a ivit în uşă pentru a coborî să deschidă magazinulde pălării, Sophie era tot acolo, acoperită de sânge uscat şitremurând de frig. Doctorii nu i-au putut repara niciodată
complet fracturile de la mâna dreaptă. Sophie Carax nu aveasă mai cânte vreodată la pian, însă a născut un băiat pe careavea să-l numească Julián, în amintirea tatălui pe care-lpierduse prea curând, aşă cum pierduse totul în viaţă. Fortunys-a gândit s-o alunge din casă, însă a crezut că scandalul nuavea să fie bun pentru afacere. Nimeni n-avea să cumperepălării de la un bărbat cu faimă de încornorat. Era unnonsens. Sophie a fost mutată într-un dormitor întunecat şifriguros, în partea din spate a apartamentului. Acolo avea să-şi nască fiul, cu ajutorul a două vecine de pe scară. Antoni nus-a întors acasă decât după trei zile. „Acesta este fiul pe care ţil-a dat Dumnezeu, l-a anunţat Sophie. Dacă vrei să pedepseştipe cineva, pedepseşte-mă pe mine, dar nu o fiinţă nevinovată.
Copilul are nevoie de un cămin şi de un tată. Păcatele mele nusunt ale lui. Te rog, îndură-te de noi.‖
Primele luni au fost anevoioase pentru amândoi. AntoniFortuny hotărâse să-şi coboare soţia la rangul de servitoare.
N-au mai împărţit nici patul, nici masa şi rareori au schimbatvreo vorbă care să nu fie legată de rezolvarea vreuneichestiuni de ordin domestic. O dată pe lună, îndeobştecoincizând cu luna plină, Antoni Fortuny făcea act de prezenţă
în dormitorul Sophiei de cu zori şi, fără o vorbă, îşi băteavechea soţie cu înverşunare şi cu prea puţin discernământ.
Profitând de aceste rare şi beligerante momente de intimitate,Sophie încerca să se împace cu el susurând vorbe de dragoste,dăruind mângâieri iscusite. Pălărierul nu era amator defleacuri, iar talazul dorinţei i se evapora în câteva minute,dacă nu în câteva secunde. Din aceste asalturi în cămaşa denoapte suflecată n-a rezultat niciun copil. După câţiva ani,Antoni Fortuny s-a lăsat păgubaş să mai viziteze dormitorulSophiei, în mod definitiv, luând obiceiul de a citi SfântaScriptură până în zori, căutând acolo alinare pentru chinulsău.
Cu ajutorul Evangheliilor, pălărierul făcea un efort de a-şideştepta în inimă dragostea faţă de copilul acela cu privireprofundă, căruia îi plăcea să facă glume despre orice şi să
născocească umbre acolo unde acestea nu existau. În ciudastrădaniilor sale, nu-l simţea pe micul Julián ca fiind sânge dinsângele său şi nici nu se recunoştea în el. În ce-l privea pecopil, nu păreau să-l intereseze prea mult nici pălăriile, niciînvăţăturile catehismului. Când sosea Crăciunul, Julián sedistra recompunând figurile din preajma ieslei şi urzind intrigiîn care pruncul Isus era răpit de cei trei magi de la Răsărit înscopuri scabroase. În curând, dobândi mania de a desenaîngeri cu dinţi de lup şi de a născoci poveşti cu spirite purtândglugă care ieşeau din pereţi şi mâncau ideile oamenilor în timpce aceştia dormeau. Cu timpul, pălărierul îşi pierdu oricesperanţă de a-l îndrepta pe băiat către o viaţă folositoare.
Copilul acela nu era un Fortuny şi nici nu avea să devină
vreodată. Drept dovadă, se plictisea la şcoală şi se întorcea cutoate caietele pline ochi de mâzgăleli înfăţişând făpturimonstruoase, şerpi înaripaţi şi clădiri vii care umblau şi îidevorau pe oamenii neatenţi. Încă de pe atunci era limpede că
fantezia şi invenţia îl interesau infinit mai mult decât realitateacotidiană din jurul lui. Dintre toate decepţiile pe care le-aadunat în viaţă, niciuna nu l-a durut atât de mult pe AntoniFortuny ca fiul acela pe care diavolul i-l trimisese spre a-şibate joc de el.
La zece ani, Julián anunţă că voia să devină pictor, caVelazquez, căci visa să abordeze pânzele pe care marelemaestru nu mai apucase să le picteze în viaţă, susţinea el, din
pricină că era obligat să-i tot picteze pe debilii mintali dinfamilia regală. Ca să nu lipsească nimic, lui Sophie, poatepentru a-şi omorî singurătatea şi a-şi aminti de taică-său, i senăzări să-i dea lecţii de pian. Julián, care adora muzica,pictura şi toate materiile lipsite de folos şi de câştig însocietatea omenească, învăţă repede elementele de armonie şihotărî că ar prefera să-şi inventeze propriile compoziţii, decâtsă urmărească partiturile din caietele de solfegiu, ceea ce eraîmpotriva naturii. Pe vremea aceea, Antoni Fortuny încă maicredea că o parte din deficienţele mentale ale băiatului sedatorau dietei sale, prea mult influenţată de obişnuinţelebucătăriei franţuzeşti a maică-sii. Se ştia prea bine că excesulde unt provoca ruina morală şi îngreuna înţelegerea. Îiinterzise lui Sophie să mai gătească vreodată cu unt.
Rezultatele nu au fost tocmai cele sperate.
La doisprezece ani, Julián a început să-şi piardă interesulfebril faţă de pictură şi de Velazquez, însă speranţele iniţialeale pălărierului au fost de scurtă durată. Julián îşi abandonavisele despre Prado pentru un alt viciu, cu mult mai pernicios.
Descoperise biblioteca de pe strada Carmen şi folosea oricerăgaz pe care taică-său i-l acorda la magazin pentru a da fugala sanctuarul cărţilor şi a devora tomuri întregi de romane, depoezie şi de istorie. Cu o zi înainte să împlinească treisprezeceani, anunţă că voia să i se spună Robert Louis Stevenson,după toate aparenţele un străin. Pălărierul îl anunţă că foartecu greu avea să ajungă cioplitor în piatră. Avu atuncicertitudinea că fiul său era, pur şi simplu, nerod.
Adesea, neizbutind să adoarmă, Antoni Fortuny se totrăsucea în pat de mânie şi de frustrare. În adâncul inimii, îliubea pe băiatul acela, îşi spunea el. Şi, cu toate că nu merita,o iubea şi pe femeiuşcă aia care îl trădase încă din prima zi. Iiiubea din tot sufletul, însă în felul lui, care era cel corect. Seruga lui Dumnezeu doar să-i arate cum puteau fi fericiţi tustrei,de preferinţă tot în felul lui. Îl implora pe Domnul să-i trimită
un semn, o şoaptă, o firimitură din prezenţa lui. Dumnezeu, îninfinita sa înţelepciune şi, poate, plictisit de avalanşa de petiţiiale atâtor suflete chinuite, nu-i răspundea. În timp ce AntoniFortuny se topea în remuşcări şi supărare, Sophie, de cealaltă
parte a zidului, se stingea încetişor, văzându-şi viaţanaufragiind într-o boare de înşelăciuni, de delăsare, devinovăţie. Nu-l iubea pe bărbatul pe care îl slujea, dar simţeacă îi aparţine, iar posibilitatea de a-l părăsi şi de a-şi ducecopilul altundeva i se părea de neconceput. Şi-l amintea cuamărăciune pe adevăratul tată al lui Julián şi, cu timpul, sedeprinse să-l urască şi să deteste tot ce reprezenta el, ceea ceera de fapt tot ce îşi dorea ea. În lipsă de conversaţii, cuplulîncepu să schimbe strigăte. Ocări şi învinuiri tăioase zburauprin apartament ca nişte cuţite, ciuruind pe oricine cuteza să
se interpună pe traiectorie, îndeobşte pe Julián. Mai târziu,pălărierul nu-şi mai amintea niciodată exact de ce îşi bătusenevasta. Îşi amintea doar focul şi ruşinea. Se jura atunci că nuse va mai întâmpla niciodată şi că, dacă era necesar, se vapreda autorităţilor, spre a fi deferit unui tribunal.
Cu ajutorul lui Dumnezeu, Antoni Fortuny avea certitudineacă putea deveni un om mai bun decât fusese propriul său tată.
Dar, mai devreme sau mai târziu, pumnii săi întâlneau din noucarnea moale a Sophiei şi, cu timpul, Fortuny simţi că, dacă nuo putea poseda în calitate de soţ, avea s-o facă în calitate decălău. În felul acesta, pe nesimţite, soţii Fortuny lăsară anii să
treacă, înăbuşindu-şi inimile şi sufletele, până în clipa când,de atâta tăcere, uitară cuvintele care le-ar fi putut exprimaadevăratele sentimente şi se preschimbară în nişte străini celocuiau sub acelaşi acoperiş, unul dintre multele acoperişuriale oraşului infinit.
Era trecut de două şi jumătate când m-am întors la librărie. Când am intrat, Fermín mi-a aruncat o privire sarcastică din înaltul unei scăriţe, unde dădea lustru unei colecţii de Episoade naţionale ale ilustrului don Benito.
— Ce noroc să te vedem! Deja mi te credeam făcând Americile, Daniel.
