— Atunci uite, ţi-o spun în succintă esenţă: asta nu are faţă să se mărite cu soldăţelul.
— A, nu? Şi de ce anume avea faţă, ia să vedem?
Fermín se apropie de mine cu un zâmbet confidenţial.
— De boală, zise el, înălţându-şi sprâncenele cu un aer misterios. Şi ia seama că spun asta ca un compliment.
Ca întotdeauna, Fermín avea perfectă dreptate. Învins, am optat pentru a trimite mingea în terenul lui.
— Vorbind de boală, povesteşte-mi de Bernarda. S-a lăsat cu sărutări, au ba?
— Nu mă jigni, Daniel. Îţi amintesc că stai de vorbă cu un profesionist al seducţiei, iar chestia cu sărutul e pentru amatori şi diletanţi în papuci. Femeia adevărată o câştigi încetul cu încetul. Totul e o chestiune de psihologie, ca într-o tactică adecvată în luptele de tauri.
— Altfel spus, te-a trimis la plimbare.
— Pe Fermín Romero de Torres nu-l trimite la plimbare nici Sfântul Roque. Ceea ce se-ntâmplă e că bărbatul, întorcându-ne la Freud şi exprimându-ne metaforic, se încălzeşte ca un bec: se încinge cât ai zice peşte şi se răceşte la loc pe dată. Muierea, însă, iar asta e ştiinţă pură, se încălzeşte ca un fier de călcat, mă-nţelegi dumneata? Încetul cu încetul, la foc mic, ca o tocană bună. Dar, ce-i drept e drept, când a prins a se-ncălzi, nimeni n-o mai poate opri. Ca furnalele înalte din Viscaya.
Am cântărit teoriile termodinamice ale lui Fermín.
— Prin urmare, asta faci şi dumneata cu Bernarda? l-am întrebat. Pui flerul de călcat la încălzit?
Fermín îmi făcu din ochi.
— Femeia asta e un vulcan în pragul erupţiei, cu un libidou de magmă încinsă şi cu o inimă de sfântă, a zis el, lingându-se pe buze. Pentru a stabili o comparaţie veridică, îmi aminteşte de mulătriţa mea din Havana, care era o bisericoasă foarte evlavioasă. Însă, cum, în fond, sunt un cavaler din cei de odinioară, eu nu profit, şi cu un sărut cast pe obraz m-am mulţumit. Fiindcă eu nu mă grăbesc, ştii? Tot ce-i bun se lasă aşteptat. Sunt mocofani care cred că, dacă îi pun mâna pe cur unei femei şi ea nu protestează, o au deja la degetul mic. Începători. Inima unei muieri e-un labirint de subtilităţi care sfidează mintea necioplită a bărbatului mincinos. Dacă vrei să posezi cu adevărat o femeie, trebuie să gândeşti ca ea, iar primul lucru e să-i câştigi sufletul.
Restul, dulcele înveliş molcuţ care te face să-ţi pierzi minţile şi virtutea, vine pe deasupra.
I-am aplaudat discursul cu solemnitate.
— Fermín, dumneata eşti un poet.
— Nu, eu sunt cu Ortega şi sunt un pragmatic, pentru că
poezia minte, deşi într-un fel frumos, iar ceea ce spun eu e
mai adevărat decât pâinea cu pătlăgele. Cum spunea maestrul, arată-mi un donjuan şi-am să-ţi arăt un bombonel mascat. Pe mine mă caracterizează permanenţa, perenitatea.
Te iau drept martor că eu din Bernarda am să fac o femeie, dacă nu onorabilă, ceea ce deja este, cel puţin fericită.
I-am zâmbit, încuviinţând. Entuziasmul lui era contagios, iar metrica sa – invincibilă.
— Să ai mare grijă de ea, Fermín. Fiindcă Bernarda e prea bună la inimă şi a luat deja prea multe plase.
— Crezi cumva că nu-mi dau seama? Haide, că-i stă scris în frunte ca pe-o poliţă de-a patronatului văduvelor de război. Îţi spun eu, care în materie de încasat porcării am o mare experienţă: pe femeia asta o umplu de noroc, chiar de-ar fi să fie ultimul lucru pe care-o să-l fac pe lumea asta.
— Pe cuvântul dumitale?
Mi-a întins mâna cu un aplomb templier. I-am strâns-o.
— Pe cuvântul lui Fermín Romero de Torres.
Am avut o după-amiază domoală la prăvălie, cu numai vreo doi curioşi. Dată fiind situaţia, i-am sugerat lui Fermín să-şi ia liber restul după-amiezii.
— Hai, te duci s-o cauţi pe Bernarda şi-o duci la un cinematograf sau să vă uitaţi la vitrine pe strada Puertaferrisa, la braţ, că pe ea asta o încântă.
Fermín se grăbi să-mi dea ascultare şi dădu fuga să se dichisească în spate, unde avea mereu pregătite nişte haine de schimb impecabile şi tot soiul de colonii şi de pomade într-o trusă care ar fi făcut-o să îngălbenească de invidie şi pe dona Concha Piquer. Când a ieşit, părea un june prim dintr-un film, însă cu treizeci de kilograme mai puţin. Purta un costum care fusese al tatei şi o pălărie de fetru cu vreo două numere mai mare, problemă pe care o soluţiona strecurând cocoloaşe din hârtie de ziar sub calotă.
— Aşa da, Fermín. Înainte să pleci… Aş vrea să-ţi cer o favoare.
— E ca şi făcut. Dumneata porunceşte, căci eu mă aflu aici spre a mă supune.
— Vreau să te rog să rămână între noi, da? Tatei, nicio
vorbă.
Zâmbi cu gura până la urechi.
— Ah, ştrengarule. Are ceva de-a face cu fata cea fermecătoare, nu-i aşa?
— Nu. E o chestiune de investigaţie şi de intrigă. Din domeniul dumitale, nu-i aşa?
— Ei bine, mă pricep şi eu niţeluş la fete. Ţi-o spun dacă
cumva, într-o bună zi, o să ai nevoie de o consultaţie tehnică, ştii cum e. Cu toată încrederea, în de-alde astea sunt ca şi doctor. Să lăsăm prostiile.
— Am să ţin seama. Acum, ce mi-ar trebui să ştiu e cui aparţine o căsuţă poştală de la oficiul de pe Via Layetana.
Numărul 2321. Şi, dacă se poate, cine ridică poşta de -acolo.
