din zilele războiului erau presărate pe pereţii exteriori ai bisericii. În acea dimineaţă, mai mulţi copii se jucau de-a soldaţii, străini de memoria pietrelor. O femeie tânără, cu părul brăzdat de şuviţe argintii, îi contempla aşezată pe o bancă, cu o carte întredeschisă în mână şi cu un zâmbet rătăcit. Potrivit adresei, Nuria Monfort locuia într-o clădire din capătul pieţei. Data construcţiei putea fi încă citită pe arcul de piatră înnegrită ce încorona portalul: 1801. Antreul abia lăsa să se întrezărească o încăpere de umbre, de unde urca o scară răsucită într-un soi de spirală. Am consultat mulţimea de cutii poştale din metal. Numele chiriaşilor se puteau citi pe nişte cartonaşe de carton gălbui introduse într-o renură, după obicei.

Miquel Moliner / Nuria Monfort

3-2

Am urcat încet, parcă temându-mă că edificiul avea să se prăbuşească dacă aş fi cutezat să păşesc cu fermitate pe treptele acelea minuscule, de casă de păpuşi. Erau câte două

uşi pe palier, fără număr şi fără vreun semn distinctiv. Când

am ajuns la etajul trei, am ales una la întâmplare şi am ciocănit. Scara mirosea a umezeală, a piatră îmbătrânită şi a lut. Am bătut de mai multe ori, fără să primesc vreun răspuns. M-am hotărât să-mi încerc norocul cu cealaltă uşă.

Am lovit în ea cu pumnul de trei ori. Dinăuntru se auzea un radio dat la maxim care transmitea emisiunea „Momente pentru reflecţie cu părintele Martin Calzado‖.

Mi-a deschis o doamnă într-un capot matlasat turcoaz, în papuci şi cu o cască de bigudiuri. În lumina slabă, mi s-a părut un scafandru. În spatele ei, glasul catifelat al părintelui Martin Calzado dedica o seamă de cuvinte sponsorului emisiunii, produsele de înfrumuseţare Aurorin, preferatele pelerinilor de la sanctuarul din Lourdes şi adevărat leac dumnezeiesc pentru coşuri şi negi obraznici.

— Bună seara. O caut pe doamna Monfort.

— Nurieta? Aţi greşit uşa, tinere domn. E aia din faţă.

— Iertaţi-mă. Am bătut şi nu era nimeni.

— Nu sunteţi vreun creditor, nu-i aşa? mă întrebă dintr-o dată vecina, cu suspiciunea născută din experienţă.

— Nu. Vin din partea tatălui doamnei Monfort.

— Ah, prea bine. Nurieta o fi jos, unde citeşte. N-aţi văzut-o când aţi urcat?

Când am coborât în stradă, am constatat că femeia cu păr argintiu şi cu o carte în mână era tot pe banca din piaţă. Am observat-o pe îndelete. Nuria Monfort era o femeie mai mult decât atrăgătoare, cu trăsături sculptate ca pentru prezentatoarele de modă şi pentru portretele foto de studio, căreia tinereţea părea să-i scape prin privire. Avea ceva din taică-său în talia fragilă şi parcă pictată. Am presupus că

avea vreo patruzeci şi ceva de ani, ghidându-mă, în cele din urmă, după firele de păr argintiu şi după liniile ce-i şifonau chipul care, într-o lumină nu prea puternică, ar fi putut să

treacă drept unul cu zece ani mai tânăr.

— Doamna Monfort?

Mă privi asemenea cuiva care se trezeşte subit, fără să mă

vadă.

— Mă numesc Daniel Sempere. Tatăl dumneavoastră mi-a dat adresa cu ceva timp în urmă şi mi-a spus că mi-aţi putea

vorbi despre Julián Carax.

La auzul acestor cuvinte, expresia de visare se risipi de pe chipul ei. Am intuit că menţionarea lui taică-său nu fusese o mişcare nimerită.

— Ce anume doriţi? mă întrebă ea bănuitoare.

Am simţit că, dacă nu îi câştigam încrederea chiar în clipa aceea, aveam să ratez ocazia. Singura carte pe care o puteam juca era să spun adevărul.

— Permiteţi-mi să vă explic. Cu opt ani în urmă, aproape din întâmplare, am găsit în Cimitirul Cărţilor Uitate un roman de Julián Carax pe care dumneavoastră îl ascunseseţi acolo pentru a evita ca un bărbat care îşi spune Lain Coubert să-l distrugă, am zis eu.

Mă privi fix, nemişcată, ca şi cum s-ar fi temut că

universul avea să se prăbuşească în jurul ei.

— Am să vă răpesc doar câteva minute, am adăugat eu. Vă

promit.

Consimţi, sfârşită.

— Ce mai face tata? mă întrebă ea, ocolindu-mi privirea.

— Bine. A mai înaintat în vârstă. Îi e tare dor de dumneavoastră.

Nuria Monfort lăsă să-i scape un oftat pe care nu m-am priceput să-l descifrez.

— Mai bine veniţi în casă. Nu vreau să vorbesc despre asta în stradă.

20

Nuria Monfort trăia în întuneric. Un hol îngust ducea într-o sufragerie care funcţiona totodată ca bucătărie, bibliotecă

şi birou. În treacăt, am putut întrezări un dormitor modest, fără ferestre. Asta era tot. Restul locuinţei se reducea la o baie minusculă, fără duş şi fără cadă, prin care pătrundeau tot soiul de arome, începând cu cele de bucătărie de la barul de jos şi terminând cu adierea ţevilor şi conductelor vechi de aproape un veac. Casa aceea zăcea într-o perpetuă

penumbră, un balcon de întunecimi susţinut de nişte ziduri scorojite. Mirosea a tutun negru, a frig şi a absenţe. Nuria Monfort mă privea în timp ce eu mă prefăceam că nu bag de seamă precaritatea locuinţei.

— Cobor în stradă să citesc fiindcă în apartament nu prea e lumină, zise ea. Soţul meu mi-a promis că-mi va dărui o veioză când are să se-ntoarcă acasă.

— Soţul dumneavoastră e plecat într-o călătorie?

— Miquel e la închisoare.

— Iertaţi-mă, nu ştiam…

— Nu aveaţi cum să ştiţi. Nu mi-e ruşine să v-o spun, pentru că soţul meu nu e un criminal. Acum, ultima oară, l-au luat fiindcă a tipărit manifeste pentru sindicatul metalurgiştilor. S-au împlinit deja doi ani. Vecinii cred că e în America, într-o călătorie. Nici tata nu ştie, şi nici nu mi-ar plăcea să afle.

— Fiţi liniştită. De la mine nu va afla nimic, am zis eu.

Se aşternu o tăcere încordată şi am presupus că ea vedea în mine o iscoadă a lui Isaac.

— Probabil că vă vine tare greu să aveţi grijă de casă de una singură, am zis eu prosteşte, ca să umplu acel gol.

— Nu-i uşor. Câştig cât pot cu traducerile, dar, cu soţul în închisoare, nu prea mă descurc. Avocaţii m-au stors şi sunt îngropată în datorii până-n gât. Cu tradusul se câştigă

aproape la fel de puţin ca şi cu scrisul.

Mă privi ca şi când ar fi aşteptat un răspuns. M-am limitat să-i surâd docil.