Am înghiţit în sec.

— Vag.

— N-am mai auzit de Julián până când un individ a contactat editura, vrând să achiziţioneze exemplarele din romanul lui Carax rămase, eventual, în magazie.

— Lain Coubert.

Nuria Monfort încuviinţă din cap.

— Aveţi idee cine era omul ăsta?

— Am o bănuială, însă nu sunt sigură. În martie 1936, îmi amintesc fiindcă pe atunci pregăteam apariţia Umbrei vântului, cineva a sunat la editură şi i-a cerut adresa. A zis că-i un vechi prieten şi că vrea să-l viziteze pe Julián la Paris.

Să-i facă o surpriză. L-au trimis la mine, iar eu i-am zis că

nu eram autorizată să-i dau informaţia asta.

— V-a spus cine era?

— Cineva pe nume Jorge.

— Jorge Aldaya?

— E posibil. Julián îl pomenise nu o dată. Mi se pare că

învăţaseră împreună la colegiul San Gabriel şi, uneori, se

referea la el ca şi când ar fi fost cel mai bun prieten al lui.

— Ştiţi că Jorge Aldaya era fratele Penelopei?

Nuria Monfort se încruntă, deconcertată.

— I-aţi dat lui Aldaya adresa lui Julián de la Paris?

— Nu. Mi s-a părut suspect.

— El ce-a zis?

— A râs de mine, mi-a spus că o va găsi pe altă filieră şi a închis telefonul.

Ceva părea s-o roadă. Am început să bănuiesc încotro ne purta conversaţia.

— Dar dumneavoastră aţi mai auzit de el, nu-i aşa?

Încuviinţă cu nervozitate.

— Cum vă spuneam, la scurt timp după dispariţia lui Julián, bărbatul acela s-a prezentat la Editura Cabestany. Pe atunci, domnul Cabestany deja nu mai putea să lucreze şi fiul lui mai mare se ocupa de afacere. Vizitatorul, Lain Coubert, s-a oferit să cumpere toate exemplarele care rămăseseră din romanele lui Julián. Eu m-am gândit că era vorba de o glumă de prost-gust. Lain Coubert era un personaj din Umbra vântului.

— Diavolul.

Nuria Monfort încuviinţă.

— Aţi apucat să-l vedeţi pe Lain Coubert?

Tăgădui şi îşi aprinse a treia ţigară.

— Nu. Însă am auzit o parte din conversaţia lui cu fiul, în biroul domnului Cabestany.

Lăsă fraza suspendată, ca şi când s-ar fi temut s-o încheie sau n-ar fi ştiut cum s-o facă. Ţigara îi tremura între degete.

— Vocea lui, zise ea. Era aceeaşi cu vocea bărbatului care sunase şi se recomandase ca fiind Jorge Aldaya. Fiul lui Cabestany, un imbecil arogant, a vrut să-i ceară mai mulţi bani. Coubert a spus că se va mai gândi la ofertă. Chiar în acea noapte, magazia editurii din Pueblo Nuevo a ars, şi cărţile lui Julián o dată cu ea.

— Mai puţin cele pe care dumneavoastră le-aţi salvat şi le-aţi ascuns în Cimitirul Cărţilor Uitate.

— Aşa este.

— Aveţi vreo idee de ce ar dori cineva să ardă toate cărţile

lui Julián Carax?

— De ce se ard cărţile? Din prostie, din ignoranţă, din ură… Cine mai ştie.

— Dumneavoastră ce credeţi? am stăruit eu.

— Julián trăia în cărţile lui. Trupul acela care a ajuns la morgă era numai o parte din el. Sufletul lui e în poveştile sale. O dată l-am întrebat după cine se inspira pentru a-şi crea personajele şi mi-a răspuns că după nimeni. Că toate personajele lui erau el însuşi.

— Atunci, dacă cineva ar vrea să-l distrugă, ar trebui să

distrugă poveştile şi personajele astea, nu-i aşa?

Înflori din nou zâmbetul acela abătut, de înfrângere şi oboseală.

— Dumneavoastră îmi amintiţi de Julián, zise ea. Înainte să-şi piardă credinţa.

— Credinţa în ce?

— În tot.

S-a apropiat în penumbră şi mi-a luat mâna. Mi-a mângâiat palma în tăcere, ca şi cum ar fi vrut să-mi citească

liniile de pe piele. Mâna îmi tremura sub atingerea ei. M-am surprins desenând în minte conturul trupului aflat sub acele veşminte învechite, de împrumut. Doream s-o ating şi să-i simt pulsul arzând sub piele. Privirile noastre s-au întâlnit şi am avut certitudinea că ea ştia la ce mă gândesc. Am simţit-o mai singură ca niciodată. Mi-am ridicat ochii şi am întâlnit privirea ei senină, de abandon.

— Julián a murit singur, convins că nimeni nu avea să-şi amintească de el şi de cărţile sale şi că viaţa lui n-a însemnat nimic, zise ea. Lui i-ar fi plăcut să ştie că cineva voia să-l menţină viu, să-şi aducă aminte de el. Obişnuia să spună că

existăm atât timp cât cineva îşi aminteşte de noi.

Mă podidi dorinţa aproape dureroasă de a o săruta pe femeia aceea, o nelinişte cum nu mai simţisem vreodată, nici măcar atunci când invocam fantasma Clarei Barcelo. Îmi citi privirea.