— Mai multe lucruri. De fapt, ce vreau să-ţi arăt face parte dintr-o poveste. Nu mi-ai spus tu deunăzi că îţi place să

citeşti?

Bea încuviinţă, înălţându-şi sprâncenele.

— Ei bine, e vorba de o poveste despre cărţi.

— Despre cărţi?

— Despre cărţi blestemate, despre omul care le-a scris, despre un personaj care a ieşit din paginile unui roman ca să-l ardă, despre o trădare şi o prietenie pierdută. E o poveste despre dragoste, ură şi despre visele care trăiesc în umbra vântului.

— Parcă ai fi coperta unui roman de doi bani, Daniel.

— Poate fiindcă lucrez într-o librărie şi-am tot văzut. Dar asta-i o poveste adevărată. La fel de adevărată cum este pâinea asta pe care ne-au servit-o şi care are cel puţin trei zile. Şi că toate poveştile reale încep şi se termină într-un cimitir, dar nu soiul de cimitir la care te gândeşti.

Zâmbi aşa cum fac copiii atunci când li se promite o cimilitură sau un număr de magie.

— Sunt numai urechi.

Am înghiţit ultima sorbitură de cafea şi am contemplat-o

în tăcere preţ de câteva clipe. M-am gândit cât de mult îmi doream să mă refugiez în privirea aceea fugară care se temea că e transparentă, goală. M-am gândit la singurătatea ce avea să mă cuprindă în noaptea aceea, când aveam să mă

despart de ea, în lipsă de alte trucuri sau poveşti cu care să-mi câştig compania ei. M-am gândit la cât de puţine aveam să-i ofer şi cât de multe voiam de la ea.

— Îţi sfârâie creierul, Daniel, zise ea. Ce tot urzeşti acolo?

Mi-am început relatarea cu zorii aceia de demult, când m-am deşteptat şi nu-mi puteam aminti chipul mamei, şi nu m-am oprit până când n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem chiar în acea dimineaţă, în casa Nuriei Monfort. Bea mă asculta în tăcere, cu o atenţie care nu trăda nici judecată, nici prejudecată. I-am vorbit de prima mea vizită la Cimitirul Cărţilor Uitate şi de noaptea pe care mi-o petrecusem citind Umbra vântului. I-am vorbit de întâlnirea mea cu omul fără chip şi de scrisoarea semnată de Penelope Aldaya, pe care o purtam mereu cu mine, fără să ştiu de ce.

I-am povestit cum nu ajunsesem niciodată să o sărut pe Clara Barcelo şi pe nimeni altcineva, şi despre cum îmi tremuraseră mâinile când am simţit atingerea buzelor Nuriei Monfort pe piele, cu numai câteva ceasuri în urmă. I-am spus că, până în momentul acela, nu înţelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absenţe şi înfrângere şi că, tocmai de aceea, mă refugiasem în ea până

când o confundasem cu propria mea viaţă, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai nişte umbre ce trăiesc în sufletul unui străin.

— Nu mai spune nimic, şopti Bea. Du-mă doar la locul acela.

Se făcuse noapte de-a binelea când ne-am oprit dinaintea porţii Cimitirului Cărţilor Uitate, în întunericul străzii Arco del Teatro. Am pus mâna pe ciocănelul cu drăcuşor şi am bătut de trei ori. Sufla un vânt rece, impregnat de miros de cărbune. Ne-am adăpostit sub arcada de la intrare în timp ce aşteptam. Am întâlnit privirea Beei la doar câţiva centimetri de a mea. Zâmbea. După puţin timp, se auziră nişte paşi

uşori apropiindu-se de poartă şi glasul obosit al paznicului ajunse până la noi.

— Cine-i acolo? întrebă Isaac.

— Sunt Daniel Sempere, Isaac.

Mi s-a părut că-l aud blestemând în şoaptă. Au urmat cele o mie de scrâşnete şi trosnituri ale încuietorii kafkiene. În cele din urmă, poarta cedă câţiva centimetri, dezvăluind faţa acvilină a lui Isaac Monfort în lumina unui opaiţ. Când mă

văzu, paznicul oftă şi-şi dădu ochii peste cap.

— Şi eu, de colo, nu ştiu de ce mai întreb, zise el. Cine putea fi, la ora asta?

Isaac era îmbrăcat cu ceva ce mi s-a părut a fi un straniu metisaj între un capot, un halat de baie şi o manta a armatei ruse. Papucii matlasaţi se asortau la perfecţie cu o beretă din lână cadrilată, cu ciucure şi baretă.

— Sper că nu te-am scos din pat, am zis eu.

— Da’ de unde. Abia mă apucasem să spun „Doamne, Doamne, ceresc Tată―.

Aruncă o privire spre Bea, ca şi când tocmai ar fi zărit un mănunchi de petarde cu dinamită aprins la picioare.

— Sper spre binele dumitale că nu-i ceea ce pare, ameninţă el.

— Isaac, ea e prietena mea Beatriz şi, cu permisiunea dumitale, mi-ar plăcea să-i arăt locul acesta. Să n-ai nicio grijă, e de toată încrederea.

— Sempere, am cunoscut sugari cu mai mult bun-simţ

decât dumneata.

— Va dura numai o clipă.

Isaac lăsă să-i scape un pufnet de înfrângere şi o examină

pe Bea pe îndelete, cu o suspiciune poliţienească.

— Dumneata ştii că umbli în compania unui debil mintal?

o întrebă.

Bea zâmbi politicos.

— Încep să mă obişnuiesc cu ideea.

— Divină neprihănire. Ştii regulile?

Bea încuviinţă. Isaac protestă în şoaptă şi ne lăsă să

intrăm, cercetând, ca întotdeauna, întunericul străzii.

— Am vizitat-o pe fiica dumitale Nuria, am spus ca din

întâmplare. E bine. Munceşte mult, dar e bine. Îţi trimite salutări.

— Da, şi săgeţi otrăvite. Ce netalentat eşti la minciuni, Sempere. Dar mulţumim pentru strădanie. Hai, intraţi.

O dată ajunşi înăuntru, îmi dădu opaiţul şi se apucă să

fixeze la loc încuietoarea, fără să ne mai dea vreo atenţie.

— Când terminaţi, ştii unde mă găsiţi.

Labirintul de cărţi se ghicea în unghiuri spectrale ce se iveau de sub mantia întunericului. Opaiţul proiecta un halou vaporos la picioarele noastre. Bea se opri în pragul labirintului, uluită. Am zâmbit, recunoscând pe chipul ei aceeaşi expresie pe care tata trebuie că o văzuse pe chipul meu cu ani în urmă. Am pătruns în tunelurile şi galeriile labirintului, care scârţâia la fiecare pas. Semnele lăsate la ultima mea incursiune erau acolo.