ciugulesc ceva. Tata îmi lăsase pe masa din sufragerie nişte pâine prăjită, marmeladă şi un termos cu cafea. Le-am dovedit pe toate cum se cuvine şi am coborât în mai puţin de zece minute. Am intrat în librărie pe uşa din dos, care dădea spre holul clădirii, şi m-am dus la dulapul meu. Mi-am pus şorţul pe care obişnuiam să-l folosesc în prăvălie pentru a-mi proteja îmbrăcămintea de praful de pe cutii şi de pe rafturi.
În fundul dulapului păstram o cutie de alamă care încă mai mirosea a biscuiţi Camprodon. În ea ţineam tot soiul de ciurucuri, de care însă eram incapabil să mă despart: ceasuri şi stilouri stricate în mod iremediabil, monede vechi, bibelouri, bile, cartuşe de gloanţe pe care le găsisem prin parcul Laberinto şi cărţi poştale vechi, cu Barcelona începutului de secol. Printre toate acele mărunţişuri plutea încă vechea bucată de ziar pe care Isaac Monfort notase adresa fiicei sale Nuria, în seara când mă dusesem în Cimitirul Cărţilor Uitate ca să ascund Umbra vântului. Am studiat-o în lumina prăfoasă care cădea printre rafturile şi cutiile îngrămădite. Am închis cutia şi am vârât adresa în portmoneu. Am intrat în librărie, hotărât să-mi ocup mintea şi mâinile cu treaba cea mai banală care avea să mi se ivească dinaintea ochilor.
— Bună dimineaţa, am zis.
Fermín repartiza conţinutul mai multor cutii ce sosiseră de la un colecţionar din Salamanca, iar tata se dădea de ceasul morţii să descifreze un catalog german de apocrife luterane, cu nume de cârnaţi superiori.
— Şi o şi mai bună după-amiază să ne dea Domnul, fredonă Fermín, într-o aluzie voalată la întâlnirea mea cu Bea.
Nu i-am oferit satisfacţia de a-i răspunde şi m-am hotărât să înfrunt inevitabila povară lunară de aducere la zi a registrului contabil, confruntând chitanţe şi foi de expediere,
încasări şi plăţi. Cel care ne legăna senina monotonie era radioul, regalându-ne cu o selecţie de momente de vârf din cariera lui Antonio Machin, foarte în vogă pe atunci. Tatei, ritmurile caraibiene îi cam iritau nervii, însă le tolera pentru că lui Fermín îi aminteau de Cuba lui, de care îi era atâta dor. Scena se repeta în fiecare săptămână: tata se prefăcea că n-aude, iar Fermín se abandona, într-o vagă bâţâială, ritmului de dans, punctând intervalele de publicitate cu anecdote despre aventurile sale la Havana. Prin uşa deschisă
pătrundea o aromă dulce de pâine proaspătă şi de cafea, care îmbia la optimism. În câteva clipe, vecina noastră Merceditas, care se întorcea de la cumpărături din piaţa Boqueria, se opri dinaintea vitrinei şi îşi făcu apariţia în dreptul uşii.
— Bună dimineaţa, domnule Sempere, fredonă ea.
Tata îi zâmbi, îmbujorat. Mie îmi făcea impresia că
Merceditas îi plăcea, însă etica lui monahală îi conferea o tăcere de neînfrânt. Fermín o privea cu coada ochiului, netezindu-şi părul şi continuând să-şi legene uşor şoldurile, ca şi cum pe uşă tocmai ar fi pătruns o ruladă. Merceditas deschise o sacoşă de hârtie şi ne dărui trei mere lucioase. Mi-am închipuit că încă nu-i ieşise din minte ideea de a lucra în librărie şi prea puţin se străduia să-şi ascundă antipatia faţă
de Fermín, uzurpatorul.
— Uitaţi-vă ce frumoase sunt. Le-am văzut şi mi-am zis: astea-s pentru domnii Sempere, spuse ea pe un ton sclifosit.
Că ştiu eu că dumneavoastră, intelectualilor, vă plac merele, ca lui Isaac Nepom.
— Isaac Newton, bobocel de micşunea, preciză Fermín cu solicitudine.
Merceditas îi aruncă o privire ucigătoare.
— Ia te uită, isteţul. Să-mi mulţumeşti că ţi-am adus şi dumitale unul, şi nu un grepfrut, cum meriţi.
— Dar, femeie, pentru mine ofranda mâinilor dumitale feciorelnice, ăst fruct al păcatului originar, mă-mboldeşte năvalnic a…
— Fermín, te rugăm, i-o reteză tata.
— Da, domnule Sempere, se supuse Fermín, bătând în retragere.
Merceditas tocmai se pregătea să-i răspundă, când se iscă
zarvă. Am rămas cu toţii în tăcere, aşteptând. În stradă
răsunau glasuri indignate şi se dezlănţuia un vacarm de murmure. Merceditas ieşi în uşă, prudentă. Am văzut cum treceau mai mulţi negustori agitaţi, îngăimând proteste. Nu trecu mult şi îşi făcu apariţia don Anacleto Olmo, vecin de imobil şi purtător de cuvânt oficial al Academiei Regale a Limbii pe scară. Don Anacleto era profesor de institut, licenţiat în literatură spaniolă şi în alte diverse studii umanistice şi împărţea apartamentul cu şapte pisici. În clipele libere pe care i le îngăduia profesoratul, era redactor de texte pentru contracoperte la o editură de prestigiu şi, se zvonea, compunea versuri de erotică crepusculară, pe care le publica sub pseudonimul Rodolfo Piton. În raporturile personale, don Anacleto era un bărbat afabil şi încântător, însă în public se simţea obligat să întruchipeze rolul de rapsod şi arbora un mod de a vorbi care îi atrăsese porecla
„Gongorinul‖.
În dimineaţa cu pricina, profesorul avea faţa purpurie de tulburare şi mai că-i tremurau mâinile, care ţineau bastonul de fildeş. Ne-am uitat la el tuspatru, intrigaţi.
— Don Anacleto, ce s-a întâmplat? întrebă tata.
— A murit Franco, spuneţi că asta e, zise Fermín plin de speranţă.
— Dumneata să taci, dobitocule, i-o tăie Merceditas. Şi lasă-l să vorbească pe dom’ doctor.
Don Anacleto respiră adânc şi, recăpătându-şi înfăţişarea demnă, începu să facă raportul evenimentelor cu obişnuita lui maiestuozitate.
— Prieteni, viaţa e o dramă, şi până şi cele mai nobile făpturi ale Domnului gustă din fierea unui destin capricios şi obstinat. Ieri noapte, spre zori, pe când oraşul îşi dormea somnul atât de meritat de popoarele harnice, don Federico Flavia i Pujades, vecinul stimat care a contribuit atât de mult la îmbogăţirea şi recreerea acestui cartier, în rolul său de ceasornicar din stabilimentul situat nu mai departe de trei uşi de-aici, de la librăria dumneavoastră, a fost arestat de forţele siguranţei statului.
Am simţit cum mi se face inima cât un purice.
— Doamne Isuse Cristoase, făcu Merceditas.
Fermín pufni, decepţionat, căci, după cum se vedea, şeful statului se bucura în continuare de o sănătate excelentă.
Don Anacleto, deja ambalat, trase aer în piept şi se pregăti se continue.
— Pe cât se pare şi în temeiul relatării demne de încredere ce mi-a fost dezvăluită de surse apropiate de Direcţia Generală a Poliţiei, doi membri decoraţi ai Brigăzii Criminale, acţionând incognito, l-au surprins pe don Federico ieri, la puţin timp după miezul nopţii, gătit ca o femeie şi intonând cuplete picante pe scena unei spelunci de pe strada Escudillers, spre marele câştig al unei audienţe alcătuite, se presupune, din debili mintali. Aceste biete făpturi uitate de Dumnezeu, evadate în aceeaşi după-amiază din ospiciul unui ordin religios, îşi dăduseră pantalonii jos în frenezia spectacolului şi dănţuiau fără nicio jenă, bătând din palme, cu catargul ridicat şi cu boturile salivânde.
Merceditas se cruci, surprinsă de turnura scabroasă pe care o căpătau faptele.
— Mamele câtorva dintre acei sărmani nevinovaţi, informate de această hoţomănie, au făcut reclamaţie pentru scandal public şi atentat la morala cea mai elementară.
Presa, pasăre de pradă care prosperă în nenorocire şi în oprobriu, n-a întârziat în a adulmeca prada şi, mulţumită
arguţiilor unui pârâtor profesionist, nu trecuseră nici patruzeci de minute de la intrarea în scenă a celor doi membri ai autorităţii când s-a înfăţişat în pomenitul local Kiko Calabuig, reporter principal al ziarului El Caso, mai cunoscut sub numele de Scurmă-rahat, gata să se informeze asupra faptelor de care era nevoie pentru ca cronica sa să
ajungă înainte de închiderea ediţiei de azi, unde, e de prisos s-o mai spunem, spectacolul petrecut în local este calificat, cu o mitocănie bombastică, drept dantesc şi cutremurător, în titulare de corp douăzeci şi patru.
