— Nu-i cu putinţă, zise tata. Dar parcă don Federico se îndreptase.
Don Anacleto încuviinţă cu vehemenţa unui pastor.
— Da, însă nu uitaţi de cartea de proverbe, tezaur şi glas al simţirii noastre celei mai adânci, care spune: năravul din fire n-are lecuire, şi nu numai cu bromură trăieşte omul. Dar încă n-aţi auzit partea cea mai rea.
— Păi treceţi domnia voastră la subiect, căci de atâta zbor metaforic îmi vine să mă scap pe mine, protestă Fermín.
— Nu-l băgaţi în seamă pe dobitocul ăsta, mie tare-mi place cum vorbiţi dumneavoastră. Sunteţi ca jurnalul de la radio, dom’ doctor, interveni Merceditas.
— Mulţumescu-ţi, fata mea, dar nu-s decât un umil dascăl. Dar ce voiam să spun, fără altă tergiversare, preambul ori înfloritură… Pe cât se pare, ceasornicarul, care în momentul arestării răspundea la numele artistic de Fetiţa cu Bigudiuri, mai fusese reţinut în circumstanţe similare în două rânduri, consemnate în analele faptelor criminale ale chezaşilor păcii.
— Spuneţi mai curând ticăloşi patentaţi, scuipă Fermín.
— Eu în politică nu mă bag. Dar vă pot spune că, după ce bietul don Federico a fost dat jos de pe scenă, lovit în cap fiind cu o sticlă bine plasată, cei doi agenţi l-au condus la comisariatul de pe Via Layetana. În altă conjunctură, cu ceva noroc, chestiunea ar fi trecut cel mult ca o glumă şi s-ar fi lăsat cu vreo două palme şi/sau vexaţiuni minore, dar s-a nimerit funesta împrejurare că ieri noapte umbla prin zonă
celebrul inspector Fumero.
— Fumero, murmură Fermín, căruia simpla menţionare a numelui urmăritorului său îi dădea fiori.
— El însuşi. Precum spuneam, capul siguranţei orăşeneşti, abia sosit dintr-o razie triumfală într-un local ilegal de pariuri şi curse de broaşte amplasat pe strada Vigatans, a fost informat de cele întâmplate de angoasata mamă a unuia dintre băieţii rătăciţi din ospiciu, presupusul creier al evadării, Pepet Guardiola. Aşa stând lucrurile, notabilul inspector, care, pe cât se pare, vârâse în el la cină
douăsprezece cafele cu coniac Soberano, s-a decis să intre în joc. După ce a studiat circumstanţele agravante ale balului, Fumero s-a grăbit să-i indice sergentului de gardă că o asemenea (şi citez vocabula în cea mai descărnată literalitate
a sa, în pofida prezenţei unei domnişoare, pentru valoarea ei documentară în raport cu întâmplarea) poponăreală merita o învăţătură de minte şi că ceea ce îi trebuia ceasornicarului, adică lui don Federico Flavia i Pujades, de obârşie din localitatea Ripollet, spre binele său şi al sufletului nemuritor al ţângăilor mongoloizi a căror prezenţă era accesorie, dar determinantă în cazul respectiv, era să-şi petreacă noaptea în temniţa comună din subsolul instituţiei, în compania unei selecte pleiade de haimanale. Cum probabil veţi fi ştiind, pomenita celulă e celebră în rândul elementelor criminale pentru caracterul neospitalier şi precar al condiţiilor sale sanitare, iar includerea unui cetăţean vertical pe lista de oaspeţi e întotdeauna prilej de zarvă prin ludicul şi noul pe care le aduce în monotonia vieţii de închisoare.
Ajuns aici, don Anacleto se apucă să schiţeze o scurtă, dar agreabilă descriere a caracterului victimei, altminteri bine cunoscută de toată lumea.
— Nu este necesar să vă mai aduc aminte că domnul Flavia i Pujades a fost binecuvântat cu o personalitate fragilă
şi delicată, numai bunătate şi pietate creştinească. Dacă o muscă se strecoară în ceasornicărie, în loc s-o omoare cu lovituri de papuc, deschide larg uşa şi ferestrele pentru ca gângania, făptură a Domnului, să fie purtată de curent înapoi în ecosistem. Don Federico, după câte ştiu, e un om credincios, foarte evlavios şi implicat în activităţile parohiei, care, totuşi, a trebuit să convieţuiască de-a lungul întregii sale existenţe cu o înclinaţie spre viciu, care în prea puţine ocazii l-a învins şi l-a scos în stradă deghizat în muieruşcă.
Iscusinţa lui în a repara de la ceasuri de mână până la maşini de cusut a fost întotdeauna proverbială, iar persoana sa, apreciată de toţi cei ce-l cunoaştem şi îi frecventăm stabilimentul, inclusiv de cei care nu vedeau cu ochi buni ocazionalele lui escapade nocturne etalând perucă, zulufi şi rochie cu buline.
— Vorbiţi de parcă ar fi răposat, spuse cu teamă Fermín, consternat.
— Răposat nu, slavă Domnului.
Am oftat, uşurat. Don Federico locuia cu mama lui,
octogenară şi complet surdă, cunoscută în cartier drept Pepita şi faimoasă întrucât slobozea nişte vântozităţi de uragan care făceau să se prăbuşească năucite vrăbiuţele din balcon.
— Nici nu-şi închipuia Pepita că Federico al ei – continuă
profesorul – şi-a petrecut noaptea într-o celulă împuţită, unde un orfeon de peşti şi de cuţitari şi l-au disputat ca pe-un târfoi de sărbătoare pentru ca mai apoi, o dată îndestulaţi de cărnurile lui macre, să-i administreze o bătaie grozavă în vreme ce restul deţinuţilor strigau în cor cu veselie „poponel, poponel, papă caca bombonel‖.
O tăcere sepulcrală puse stăpânire pe noi. Merceditas sughiţa de plâns. Fermín voi s-o consoleze cu o îmbrăţişare tandră, însă ea se eliberă cât ai clipi.
19
— Imaginaţi-vă domniile voastre tabloul, conchise don Anacleto, spre consternarea tuturor.
Epilogul poveştii nu era de natură să îmbunătăţească
expectativele. Dimineaţa, o furgonetă cenuşie de la comisariat îl lăsase pe don Federico lat în dreptul uşii casei lui. Era însângerat, cu rochia zdrenţuită, fără perucă şi fără
colecţia lui de fine bijuterii false. Urinaseră pe el şi avea faţa zdrobită şi plină de tăieturi. Fiul brutăresei îl găsise chircit în faţa uşii de la intrare, plângând ca un copil şi tremurând.
— Nu există dreptate, nu, comentă Merceditas, postată în uşa librăriei, departe de mâinile lui Fermín. Sărăcuţul, el, care e mai bun ca pâinea caldă şi nu se ia de nimeni. Ii place să se îmbrace în balabustă şi să meargă să cânte? Şi ce-i cu asta? Oamenii sunt răi, asta e.
Don Anacleto tăcea, cu ochii plecaţi.
— Răi nu, obiectă Fermín. Imbecili, ceea ce nu-i totuna.
Răul presupune o determinare morală, o intenţie şi o anumită gândire. Imbecilul sau mârlanul nu stă să se gândească ori să raţioneze. Acţionează din instinct, ca jivinele din grajd, convins că face bine, că are întotdeauna dreptate şi mândru să tot fută, iertat să fiu, tot ceea ce i se năzare a fi diferit de el însuşi în ce priveşte culoarea, credinţa, limba, naţionalitatea sau, ca în cazul lui don Federico, obişnuinţele private. Ceea ce trebuie pe lume sunt mai mulţi oameni răi cu adevărat şi mai puţini mârlani limitrofi.
— Nu mai vorbiţi prostii. Ce trebuie e un pic mai multă
milostenie creştină şi mai puţină ticăloşie, că parcă suntem într-o ţară de fiare sălbatice, i-o reteză Merceditas. Se tot duce lumea la slujbă, dar pe Domnul nostru Isus Cristos aici nici Dumnezeu nu-l bagă-n seamă.
— Merceditas, să nu mai pomenim de industria liturghierelor, care e o parte a problemei, nu a soluţiei.
— Iacătă ateul. Dar dumitale clerul ce ţi-a făcut, dacă se poate şti?
— Haideţi, nu vă mai certaţi, îi întrerupse tata. Iar dumneata, Fermín, află ce poţi despre don Federico şi vezi dacă are nevoie de ceva, dacă să ne ducem la farmacie sau să-i cumpărăm ceva de la piaţă.
— Da, domnule Sempere. Îndată. Pe mine mă pierde oratoria, ştiţi şi dumneavoastră.
— Pe dumneata te pierde lipsa de ruşine şi neobrăzarea, replică Merceditas. Hulitorule. Or să trebuiască să-ţi cureţe sufletul cu acid clorhidric.
