— Vino, vreau să-ţi arăt ceva, am zis.

Nu o dată am rătăcit drumul şi am fost nevoiţi să ne întoarcem în căutarea ultimului semn. Bea mă observa cu un amestec de îngrijorare şi fascinaţie. Busola mea mintală îmi sugera că ruta noastră se pierduse într-un amalgam de spirale ce urca încetişor spre măruntaiele labirintului. În cele din urmă, am izbutit să-mi refac paşii prin hăţişul de culoare şi de tuneluri, până când am apucat-o pe un coridor îngust care părea o pasarelă întinsă spre beznă. Am îngenuncheat lângă ultimul raft şi mi-am căutat vechiul prieten ascuns îndărătul rândului de tomuri îngropate sub un strat de praf ce strălucea precum chiciura în lumina opaiţului. Am luat cartea şi i-am întins-o Beei.

— Ţi-l prezint pe Julián Carax.

— Umbra vântului, citi Bea, mângâind literele spălăcite de pe copertă.

— Pot s-o iau cu mine? întrebă ea.

— Pe oricare alta, în afară de asta.

— Dar nu-i drept. După tot ce mi-ai povestit, tocmai pe asta o vreau.

— Poate într-o bună zi. Dar nu astăzi.

I-am luat-o din mână şi am ascuns-o la locul ei.

— Am să mă întorc singură şi-am s-o iau fără ştirea ta,

zise ea ştrengăreşte.

— N-ai putea s-o găseşti nici într-o mie de ani.

— Aşa crezi tu. Ţi-am văzut semnele şi ştiu şi eu povestea Minotaurului.

— Isaac nu te-ar lăsa să intri.

— Te înşeli. Ii sunt mai simpatică decât tine.

— Ce ştii tu?

— Ştiu să citesc privirile.

Fără să vreau, am crezut-o şi mi-am ferit ochii.

— Alege-ţi oricare alta. Uite, asta de aici e promiţătoare.

Porcul de podiş, acest necunoscut: în căutarea rădăcinilorslăninei iberice, de Anselmo Torquemada. Cu siguranţă s-au vândut mai multe exemplare decât orice carte a lui Julián Carax. Din porc nu se pierde nimic.

— Asta mă atrage mai mult.

— Tess d’Urberville. E varianta originală. Îndrăzneşti să-l citeşti pe Thomas Hardy în engleză?

Mă privi chiorâş.

— Aşadar, adjudecată.

— Nu vezi? Parcă mă aştepta pe mine. Parcă ar fi stat aici ascunsă pentru mine dinainte ca eu să mă fi născut.

Am privit-o, uluit. Bea îşi boţi zâmbetul.

— Ce-am spus?

Atunci, pe neaşteptate, abia atingându-i buzele, am sărutat-o.

Era aproape miezul nopţii când am ajuns la poarta casei unde locuia Bea. Străbătuserăm aproape tot drumul în tăcere, fără să cutezăm să spunem ce ne trecea prin cap.

Mergeam la distanţă, ascunzându-ne unul de celălalt. Bea păşea semeaţă cu Tess a ei sub braţ, iar eu o urmam la o palmă, cu gustul ei pe buze. Încă mă mai urmărea privirea piezişă pe care mi-o administrase Isaac când ieşisem din Cimitirul Cărţilor Uitate. Era o privire pe care o cunoşteam prea bine şi pe care o văzusem şi la tata, o privire care mă

întreba dacă am cea mai vagă idee despre ceea ce fac.

Ultimele ore se scurseseră într-o altă lume, un univers al atingerilor uşoare, al privirilor pe care nu le pricepeam şi care

anihilau raţiunea şi ruşinea. Acum, la întoarcerea spre realitatea care pândea mereu din umbra cartierului Ensanche, farmecul se destrăma şi nu-mi rămâneau decât dorinţa dureroasă şi o nelinişte fără nume. O simplă privire către Bea mi-a fost de-ajuns ca să pricep că rezervele mele erau o simplă adiere în mijlocul furtunii care o ardea pe dinăuntru. Ne-am oprit în faţa porţii şi ne-am privit unul pe celălalt fără să încercăm să ne prefacem. Un paznic de noapte şansonetist se apropia fără grabă, fredonând bolerouri şi acompaniindu-se cu clinchetul plăcut al legăturilor lui de chei.

— Poate preferi să nu ne mai vedem, i-am spus eu, lipsit de convingere.

— Nu ştiu, Daniel. Nu ştiu nimic. Asta vrei tu?

— Nu. Fireşte că nu. Dar tu?

Ridică din umeri, schiţând un zâmbet lipsit de vlagă.

— Tu ce crezi? întrebă ea. Mai devreme te-am minţit, ştii?

În galerie.

— Când?

— Când ţi-am spus că nu voiam să te văd azi.

Paznicul ne dădea târcoale arborând un surâs vag, în mod vădit indiferent la acel debut al meu în scena cu poarta şi cu şoaptele, care lui, ca veteran, trebuie că îi apărea banală şi răsuflată.

— Pentru mine nu-i nicio grabă, zise el. Am să-mi fac o ţigară la colţ şi mai vorbim.

Am aşteptat ca paznicul să se îndepărteze.

— Când am să te revăd?

— Nu ştiu, Daniel.

— Mâine?

— Te rog, Daniel. Nu ştiu.

Am încuviinţat. Mi-a mângâiat chipul.

— Acum e mai bine să pleci.