— Cel puţin, ştii unde mă găseşti, nu?

A încuviinţat.

— O să aştept.

— Şi eu.

M-am îndepărtat, cu privirea atârnată de a ei. Paznicul,

expert în asemenea episoade, se pornise deja să-i deschidă

poarta.

— Ghiduşule, îmi şopti el în trecere, nu fără o anume admiraţie. Pe cinste bombonică.

Am aşteptat până când Bea a intrat în clădire şi am pornit-o la drum repejor, întorcându-mi privirea la fiecare pas.

Încetul cu încetul, mă năpădi certitudinea absurdă că totul era posibil şi mi se păru că până şi străzile pustii şi vântul acela potrivnic miroseau a speranţă. Când am ajuns în Piaza de Cataluna, am băgat de seamă că un stol de porumbei se adunase în mijlocul pieţei. Acopereau totul, ca o mantie de pene albe care se legăna în tăcere. M-am gândit să ocolesc, însă chiar atunci mi-am dat seama că stolul îmi deschisese drum fără să se ridice în zbor. Am înaintat agale, observând cum porumbeii se despărţeau în faţa mea şi strângeau la loc rândurile după ce treceam. Când am ajuns în mijlocul pieţei, am auzit clopotele catedralei bătând miezul nopţii. M-am oprit o clipă, naufragiat într-un ocean de păsări argintii, şi m-am gândit că ziua aceea fusese cea mai stranie şi mai minunată din toată viaţa mea.

22

Când am trecut prin faţa vitrinei librăriei, am văzut că

înăuntru era lumină. M-am gândit că, poate, tata rămăsese până târziu, punându-se la zi cu corespondenţa sau căutând un pretext oarecare ca să mă aştepte treaz şi să mă descoasă

în legătură cu întâlnirea mea cu Bea. Am desluşit o siluetă ce aranja un teanc de cărţi şi am recunoscut profilul descărnat şi nervos al lui Fermín în plină concentrare. Am bătut în geam cu degetele. Fermín se ridică, plăcut surprins, şi îmi făcu semn să merg la intrarea din dosul prăvăliei.

— Mai munceşti, Fermín? E foarte târziu.

— De fapt, îmi pierdeam vremea pentru ca, mai apoi, să

mă duc acasă la bietul don Federico şi să-l veghez. Am stabilit nişte plantoane cu Eloy, cel cu optica. În definitiv, eu nu prea dorm. Două-trei ore cel mult. E-adevărat că nici dumneata nu rămâi mai prejos, Daniel. E trecut de miezul nopţii, de unde deduc că întâlnirea dumitale cu fetiţa a fost un succes de răsunet.

Am ridicat din umeri.

— Adevărul e că nu ştiu, am admis eu.

— Ai pipăit-o?

— Nu.

— Semn bun. Să nu te-ncrezi nicicând în cele care se lasă

pipăite niciuna, nici două. Dar şi mai puţin să te-ncrezi în cele care au nevoie de un preot ca să le dea aprobare.

Muşchiuleţul cel bun – dacă mi se îngăduie comparaţia carnală – e undeva la mijloc. Dacă se iveşte prilejul, e limpede, nu fi habotnic şi profită. Dar dacă îţi cauţi ceva serios, ca în cazul meu cu Bernarda, aminteşte-ţi această

regulă de aur.

— Cazul dumitale e unul serios?

— Mai mult decât serios. Spiritual. Dar cu fata asta, Beatriz, ce se petrece? Că-i tare mişto se vede cât de colo, însă esenţa chestiunii este: o fi dintre cele care te fac să te îndrăgosteşti sau dintre cele care prostesc viscerele minore?

— N-am nici cea mai vagă idee, am zis eu. Aş spune că din

amândouă.

— Uite, Daniel, treaba asta e la fel ca indigestia. Ai observat ceva aici, imediat deasupra stomacului? Ca şi cum ai fi înghiţit o cărămidă? Sau e doar o căldură generală?

— Mai curând chestia cu cărămida, am zis eu, cu toate că

n-am eliminat cu totul ipoteza căldurii.

— Atunci înseamnă că problema trebuie luată în serios.

Bată-te Dumnezeu să te bată… Hai, stai jos şi-o să-ţi fac un ceai de tei.

Ne-am aşezat la masa din spatele prăvăliei, înconjuraţi de cărţi şi de tăcere. Oraşul dormea, iar librăria părea o corabie în derivă, pe un ocean de pace şi de întuneric. Fermín îmi întinse o ceaşcă aburindă şi îmi zâmbi cu oarecare stânjeneală. Îl tot rodea un gând.

— Pot să-ţi pun o întrebare de natură personală, Daniel?

— Fireşte.

— Te rog să-mi răspunzi cu toată sinceritatea, zise el şi îşi drese glasul. Dumneata crezi că eu aş putea să devin tată?

Probabil că mi-a citit perplexitatea pe chip, fiindcă s-a grăbit să adauge:

— Nu vreau să spun tată biologic, fiindcă mă veţi fi văzând voi cam pricăjit, însă, mulţumesc lui Dumnezeu, providenţa a binevoit să mă înzestreze cu potenţa şi forţa virilă a unui taur de Miura. Mă refer la un alt fel de tată. Un tată

cumsecade, ştii dumneata.

— Un tată cumsecade?

— Da. Ca al dumitale. Un bărbat cu cap, cu inimă şi cu suflet. Un om în stare să asculte, să călăuzească şi să

respecte un copil, şi nu să-şi înăbuşe în el propriile lui defecte. Cineva pe care un fiu nu numai să-l iubească fiindcă

îi este tată, ci să-l admire pentru că este cine este. Cineva cu care să-şi dorească să semene.

— De ce mă întrebi aşa ceva, Fermín? Eu ştiam că

dumneata nu crezi în familie şi în căsătorie. Jugul şi toate celea, îţi aduci aminte?

Fermín încuviinţă din cap.

— Uite cum stă treaba, toate celea sunt pentru diletanţi.

Căsătoria şi familia nu sunt altceva decât ceea ce facem noi