— Fii atentă, Merceditas, fiindcă, după câte ştiu, dumneata eşti o femeie de treabă (deşi cam îngustă la minte şi mai ignorantă ca o bâtă), iar în aceste clipe se prezintă în cartier o urgenţă socială pentru care anumite eforturi trebuie să aibă întâietate, o să mă abţin, că de nu, îţi lămuream eu dumitale vreo două.
— Fermín! strigă tata.
Fermín închise pliscul şi ieşi în goană pe uşă. Merceditas îl privea reprobator.
— Omul ăsta are să vă vâre într-o încurcătură pe nepusă
masă, ascultaţi-mă pe mine. E cel puţin anarhist, mason, ba chiar evreu. Cu năsoiul ăla…
— Nu-l băga în seamă. Face totul ca să se dea potrivnic.
Merceditas tăgădui în tăcere, mânioasă.
— Ei bine, eu vă las, că am o grămadă de treburi şi n-am vreme. Ziua bună.
Am răspuns politicos şi am văzut-o îndepărtându-se ţanţoşă, izbind trotuarul cu tocurile. Tata răsuflă adânc, ca şi când ar fi vrut să inspire pacea recuperată. Don Anacleto lâncezea alături de el, cu chipul pălind de la o clipă la alta şi cu privirea tristă şi autumnală.
— Ţara asta s-a umplut de tot căcatul, zise el descălecând de pe oratoria-i colosală.
— Hai, curaj, don Anacleto. Lucrurile au fost aşa dintotdeauna, aici şi pretutindeni; se întâmplă să existe însă
momente de scădere, iar când te ating de aproape, totul se vede mai negru. Veţi vedea că don Federico îşi revine, fiindcă
e mai tare decât credem noi toţi.
Profesorul nega în şoaptă.
— Este precum mareea, ştiţi dumneavoastră? zicea el transpus. Barbaria, vreau să spun. Se duce şi te crezi în siguranţă, dar se întoarce mereu, se întoarce mereu… şi ne îneacă. Eu văd asta în fiecare zi la institut. Doamne, apără-mă şi păzeşte-mă. Numai maimuţe ajung în aulă. Darwin era un visător, vă asigur. Nicio evoluţie, nici pe naiba. Pentru fiecare fiinţă care raţionează, am de luptat cu nouă
urangutani.
Ne-am mărginit să încuviinţăm docil. Profesorul ne salută
şi se duse, cu capul plecat şi cu cinci ani mai bătrân decât în clipa când intrase. Tata oftă. Ne-am privit scurt, neştiind ce să spunem. M-am întrebat dacă ar fi trebuit să-i povestesc despre vizita inspectorului Fumero la librărie. Ăsta a fost un aviz, m-am gândit eu. Un avertisment. Fumero îl folosise pe bietul don Federico pe post de telegramă.
— Ce-i cu tine, Daniel? Eşti palid.
Am suspinat şi mi-am coborât privirea. Am început să-i povestesc incidentul cu inspectorul Fumero din seara dinainte, insinuările lui. Tata mă asculta, înghiţindu-şi furia ce-i ardea în ochi.
— E vina mea, am zis eu. Trebuia să fi spus ceva…
Tata clătină din cap.
— Nu. N-aveai de unde şti, Daniel.
— Dar…
— Nici să nu te gândeşti. Iar lui Fermín, niciun cuvânt.
Dumnezeu ştie cum ar reacţiona dacă ar afla că individul ăsta umblă din nou după el.
— Dar va trebui să facem ceva.
— Să încercăm să-l ţinem departe de orice bucluc.
Am încuviinţat, nu foarte convins, şi m-am pregătit să
continuu treaba începută de Fermín, în timp ce tata se întorcea la corespondenţa lui. Între două paragrafe, tata îmi arunca pe furiş câte-o privire. M-am prefăcut că nu observ.
— Cum ţi-a mers ieri cu profesorul Velazquez, a fost bine?
întrebă el, dornic să schimbe subiectul.
— Da. A fost mulţumit de cărţi. Mi-a zis că tocmai caută o carte de scrisori de-ale lui Franco.
— Matamoros. Dar e apocrifă… O glumă de-a lui
Madariaga. Şi tu ce i-ai spus?
— Că ne ocupăm deja de asta şi că urmează să-i dăm un răspuns în cel mult două săptămâni.
— Ai făcut bine. O să-l punem pe Fermín să facă treaba şi-o să-i cerem pe ea o avere.
Am încuviinţat. Ne-am continuat aparenta rutină. Tata continua să mă privească. Acum o să-nceapă, mi-am zis în sinea mea.
— Ieri a trecut pe-aici o fată foarte simpatică. Zicea Fermín că e sora lui Tomas Aguilar?
— Da.
