Pentru a doua oară în acea seară, m-am pornit să relatez povestea lui Julián Carax şi enigma morţii sale. Fermín asculta cu cea mai mare atenţie, luând notiţe pe un caiet şi întrerupându-mă din când în când pentru a mă întreba în legătură cu vreun amănunt a cărui relevanţă îmi scăpa.

Ascultându-mă pe mine însumi, îmi deveneau din ce în ce mai evidente lacunele existente în acea poveste. Nu o dată m-am oprit, cu gândurile rătăcite, căutând să înţeleg din ce motiv mă minţise Nuria Monfort. Ce semnificaţie avea faptul că ea ridicase, în toţi aceşti ani, corespondenţa adresată unui birou de avocaţi inexistent care, pasămite, avea grijă de apartamentul familiei Fortuny-Carax din Ronda de San Antonio? Nu mi-am dat seama că-mi formulam îndoielile cu voce tare.

— Încă nu putem şti de ce te-a minţit femeia asta, zise Fermín. Dar ne putem aventura să presupunem că, dacă a făcut-o în această privinţă, a putut s-o facă, şi probabil că a şi făcut-o, în multe alte privinţe.

Am oftat, învins.

— Dumneata ce sugerezi, Fermín?

Fermín Romero de Torres oftă, într-o atitudine de adâncă

filosofie.

— Am să-ţi spun ce putem face. Duminica asta, dacă eşti de acord, apărem ca din întâmplare la colegiul San Gabriel şi facem câteva investigaţii pe seama originilor prieteniei dintre Carax şi băieţaşul celălalt, bogătaşul…

— Aldaya.

— Eu la preoţi am mare trecere, ai să vezi, fie şi din cauza mutrei ăsteia de pustnic fără căpătâi pe care -o am. Două

linguşeli şi mi-i vâr în buzunar.

— Adică?

— Omule! Îţi garantez că ăştia au să ne cânte precum corul de copii de la Montserrat.

23

Mi-am petrecut sâmbăta în transă, înţepenit în dosul tejghelei, cu speranţa de a o vedea pe Bea ivindu-se pe uşă

ca prin farmec. Ori de câte ori suna telefonul, o luam la goană ca să răspund, smulgându-le receptorul tatei sau lui Fermín. Pe la jumătatea după-amiezii, după vreo douăzeci de apeluri ale unor clienţi şi fără nicio veste de la Bea, am început să mă împac cu gândul că lumea şi existenţa mea mizeră se apropiau de sfârşit. Tata s-a dus să evalueze o colecţie în San Gervasio, iar Fermín a profitat de conjunctură

pentru a-mi plasa încă o lecţie magistrală despre dedesubturile intrigilor amoroase.

— Linişteşte-te sau ai să te alegi cu o piatră la ficat, mă

sfătui el. Curtatul e ca tangoul: absurd şi pură înfloritură.

Însă dumneata eşti bărbatul şi îţi revine să ai iniţiativa.

Totul părea să ia o turnură funestă.

— Iniţiativa? Eu?

— Ce vrei? Trebuia să aibă un preţ faptul de a putea urina de-a-mpicioarelea.

— Dar Bea m-a lăsat să înţeleg că ea urma să ia legătura cu mine.

— Cât de puţin te pricepi la femei, Daniel. Pun rămăşag pe prima mea că puicuţa asta stă acum în casă privind languros pe fereastră, ca Dama cu Camelii, aşteptând să soseşti dumneata ca s-o salvezi de necioplitul de taică-său, spre a o atrage într-un vârtej necontenit de luxură şi păcat.

— Eşti sigur?

— Ştiinţă pură.

— Dar dacă s-a hotărât că nu mai vrea să mă vadă

niciodată?

— Uite ce-i, Daniel. Femeile, cu câteva excepţii notabile, precum vecina dumitale Merceditas, sunt mai inteligente ca noi ori, cel puţin, mai sincere cu ele însele în materie de ce vor şi ce nu vor. E altceva dacă i-o spun cuiva anume sau lumii întregi. Dumneata ai de dat piept cu enigma naturii, Daniel. Femeia: Babel şi Labirint. Dacă o laşi să se mai

gândească, eşti pierdut. Adu-ţi aminte: inima fierbinte şi mintea rece. Codul seducătorului.

Fermín se pregătea să-mi detalieze particularităţile şi aspectele tehnice ale artei seducţiei, când sună clopoţelul de la uşă şi l-am văzut intrând pe prietenul meu Tomas Aguilar.

Un fler roşu îmi străpunse inima. Providenţa mi-o refuza pe Bea, însă mi-l trimitea pe fratele ei. Funest herald, m-am gândit eu. Tomas avea o înfăţişare sumbră şi un aer oarecum descurajat.

— Teribil aer funerar ne aduceţi, don Tomas, comentă

Fermín. Veţi accepta din parte-ne măcar o cafeluţă, nu-i aşa?

— N-am să spun nu, zise Tomas, cu reticenţa lui obişnuită.

Fermín îi turnă o ceaşcă din amestecul pe care îl ţinea în termos şi care emana o suspectă aromă de xeres.

— E vreo problemă? am întrebat eu.

Tomas ridică din umeri.

— Nimic nou. Azi e ziua de naştere a tatei şi am preferat să

ies să mă aerisesc un pic.

Am înghiţit în sec.

— Dar ce se întâmplă?

— Habar n-am. Noaptea trecută, sora mea Bea s-a întors foarte târziu. Tata o aştepta treaz şi cu gărgăuni la cap, ca-ntotdeauna. Ea a refuzat să spună de unde venea şi cu cine fusese, iar pe tata l-au apucat toate pandaliile. Până la patru dimineaţa a tot zbierat la ea, făcând-o de la târfă în sus şi jurându-se că o s-o trimită la mănăstire şi că, dacă îi vine acasă gravidă, o s-o zvârle naibii în şuturi pe stradă.

Fermín mi-a aruncat o privire alarmată. Am simţit cum picăturile de sudoare care îmi curgeau pe spate îşi coborau temperatura cu mai multe grade.

— În dimineaţa asta, continuă Tomas, Bea s-a închis în camera ei şi n-a ieşit de acolo toată ziua. Tata s-a înfipt în sufragerie să citească ABC-ul şi să asculte zarzuele la radio, cu volumul dat la maxim. În pauză la Luisa Fernanda a trebuit să ies, fiindcă am simţit că înnebunesc.

— Ei bine, de bună seamă că sora dumitale o fi cu logodnicul ei, nu? împunse Fermín. E ceva firesc.

I-am ars pe din dosul tejghelei un picior, pe care Fermín îl driblă cu agilitate felină.

— Logodnicul ei e în armată, preciză Tomas. Nu vine în permisie decât peste două săptămâni. Şi apoi, când iese cu el se întoarce acasă la ora opt, cel mai târziu.

— Şi dumneata n-ai idee nici unde-a fost, nici cu cine?