— O spuneţi de parcă l-aţi invidia.
— Există temniţe mai grele decât cuvintele, Daniel.
M-am limitat să încuviinţez, fără să ştiu prea bine la ce se referea.
— V-a vorbit Julián vreodată despre amintirile acelea, despre anii petrecuţi la Barcelona?
— Foarte puţin. În săptămână cât am stat acasă la el, la Paris, mi-a povestit câte ceva despre familia lui. Mama lui era franţuzoaică, profesoară de muzică. Tatăl lui ţinea un magazin de pălării, sau cam aşa ceva. Ştiu că era un om foarte religios, foarte strict.
— V-a explicat Julián ce fel de relaţii avea cu el?
— Ştiu că se aveau foarte prost. Era boală lungă. De fapt, motivul pentru care Julián a plecat la Paris a fost ca să evite ca taică-său să-l vâre în armată. Mama lui îi promisese că, înainte să se întâmple aşa ceva, avea să-l ducă departe de omul acela.
— Omul acela era tatăl lui.
Nuria Monfort zâmbi. Făcea asta numai printr-o uşoară
insinuare în colţul buzelor şi printr-o sclipire tristă şi vlăguită în privire.
— Deşi era, nu s-a purtat niciodată ca atare, iar Julián nu l-a considerat niciodată astfel. O dată mi-a mărturisit că, înainte să se căsătorească, mama lui a avut o aventură cu un necunoscut al cărui nume n-a vrut să-l dezvăluie. Bărbatul acela era adevăratul tată al lui Julián.
— Acesta pare începutul de la Umbra vântului. Credeţi că
v-a spus adevărul?
Nuria Monfort făcu semn că da.
— Julián mi-a explicat că el crescuse văzând cum pălărierul, fiindcă aşa îl numea, o înjura şi-o bătea pe maică-sa. După aceea intra în dormitorul lui Julián şi-i spunea că
era rodul păcatului, că moştenise firea slabă şi mizerabilă a maică-sii şi că avea să fie un nenorocit toată viaţa, un ratat în orice şi-ar fi propus…
— Julián îi purta ranchiună tatălui său?
— Timpul răceşte lucrurile astea. Nu mi s-a părut niciodată că Julián l-ar fi urât. Poate că ar fi fost mai bine aşa. Impresia mea e că-şi pierduse complet respectul faţă de pălărier ca urmare a bâlciului repetat la nesfârşit. Julián vorbea despre toate astea ca şi când nu i-ar fi păsat, ca şi când ar fi făcut parte dintr-un trecut pe care îl lăsase în urmă, însă asemenea lucruri nu se uită niciodată. Cuvintele cu care se otrăveşte inima unui copil, din meschinărie sau din ignoranţă, rămân închistate în memorie şi, mai devreme sau mai târziu, îi ard sufletul.
M-am întrebat dacă vorbea din proprie experienţă şi îmi veni iarăşi în minte imaginea prietenului meu Tomas Aguilar ascultând cu eroism discursurile augustului său părinte.
— Ce vârstă avea pe atunci Julián?
— Vreo opt-zece ani, îmi închipui.
Am suspinat.
— Când a împlinit vârsta să intre în armată, mama lui l-a luat la Paris. Cred că nici nu şi-au anunţat plecarea.
Pălărierul n-a înţeles niciodată că familia lui îl părăsea.
— L-aţi auzit vreodată pe Julián pomenind de o fată pe nume Penelope?
— Penelope? Cred că nu. Mi-aş aminti.
— Era o iubită de-a lui, pe când încă mai locuia la
Barcelona.
Am scos fotografia lui Carax cu Penelope Aldaya şi i-am întins-o. Am văzut cum zâmbetul i se lumina văzându-l pe Julián Carax adolescent. Era roasă de nostalgie, de înfrângere.
— Ce tinerel era aici… Asta e Penelope?
Am încuviinţat din cap.
— Foarte frumuşică. Julián mereu se descurca şi apărea înconjurat de femei frumoase.
Ca dumneavoastră, m-am gândit eu.
— Ştiţi dacă avea multe…
Din nou zâmbetul acela, pe socoteala mea.
— Iubite? Prietene? Nu ştiu. La drept vorbind, nu l-am auzit niciodată vorbind de vreo femeie din viaţa lui. O dată, ca să-l înţep, l-am întrebat. Ştiţi probabil că îşi câştiga existenţa cântând la pian într-o casă de toleranţă. L-am întrebat dacă nu se simţea ispitit, înconjurat toată ziulica de frumuseţi cu virtutea uşoară. Nu i-a plăcut gluma. Mi-a răspuns că nu avea dreptul să iubească pe nimeni, că merita să rămână singur.
— A spus şi de ce?
— Julián nu spunea niciodată de ce.
— Chiar şi aşa, în cele din urmă, cu puţin înainte să se întoarcă la Barcelona în 1936, Julián Carax urma să se căsătorească.
— Aşa s-a spus.
