— Una peste alta, trebuie să presupunem, Carax nu apucă

să afle ce i s-a întâmplat Penelopei, fiindcă scrisoarea nu ajunge în mâna lui. Viaţa i se pierde în ceţurile Parisului, unde va duce o existenţă fantomatică între slujba lui de pianist într-un local de varieteu şi o dezastruoasă carieră de romancier fără succes. Anii ăştia de la Paris sunt un mister.

Tot ce rămâne de pe urma lor e o operă literară uitată şi virtual dispărută. Ştim că, la un moment dat, se hotărăşte să

ia în căsătorie o enigmatică şi înstărită doamnă care are de două ori vârsta lui. Natura unei asemenea căsătorii, dacă e să ne luăm după martori, pare mai curând un act de caritate sau de prietenie din partea doamnei bolnave decât un episod romantic. Pe cât ne putem da seama, respectiva doamnă

Mecena, temându-se pentru viitorul economic al protejatului ei, optează pentru a-i lăsa averea şi a-şi lua rămas-bun de la această lume făcând vâlvă, spre şi mai marea slavă a protectoratului artelor. Aşa sunt parizienii.

— Poate că era o iubire adevărată, am zis eu cu un firicel de voce.

— Ascultă, Daniel. Te simţi bine? Te-ai albit la faţă şi asuzi în valuri.

— Mă simt perfect, am minţit eu.

— Ce spuneam… Iubirea e ca un cârnat: există muşchiuleţ

tras în maţ şi există grăsime. Fiecare element îşi are locul şi funcţia lui. Carax declarase că nu se simţea demn de nicio iubire şi, de fapt, nu ştim despre nicio legătură romanţioasă

înregistrată în anii petrecuţi la Paris. Sigur că, lucrând într-o casă de toleranţă, poate că ardorile primare ale instinctului erau acoperite prin fraternitatea dintre angajaţii firmei, ca şi cum ar fi fost vorba de un tichet ori, cum mai bine nu se poate spune, de lozul de Crăciun. Însă toate astea sunt pură

speculaţie. Să ne întoarcem la momentul când se anunţă

căsătoria dintre Carax şi protectoarea lui. Acum reapare şi Jorge Aldaya pe harta acestei tulburi socoteli. Ştim că ia legătura cu editorul lui Carax de la Barcelona pentru a descoperi ascunzătoarea romancierului. La puţin timp, în dimineaţa nunţii, Julián Carax se bate în duel cu un necunoscut în cimitirul Pere Lachaise şi dispare. Nunta nu mai are loc. Începând de aici, totul devine confuz.

Fermín făcu o pauză dramatică, îndreptându-şi către mine privirea de mare intrigă.

— După cum se poate presupune, Carax trece graniţa şi, dovedindu-şi încă o dată proverbialul simţ al oportunităţii, se întoarce la Barcelona în 1936, în plină izbucnire a războiului civil. Activităţile şi ascunzătoarea lui din Barcelona pe timpul acestor săptămâni nu sunt clare. Să presupunem că rămâne o lună în oraş şi că, în răstimpul ăsta, nu ia legătura cu niciunul dintre cunoscuţii săi. Nici cu taică-său, nici cu prietena lui, Nuria Monfort. Ceva mai târziu e găsit mort pe stradă, ucis de un foc de armă. Nu întârzie să-şi facă apariţia un personaj funest care îşi spune Lain Coubert, nume pe care-l împrumută de la un personaj din ultimul roman al aceluiaşi Carax, care, spre mai marele nostru calvar, nu-i altcineva decât prinţul tenebrelor. Presupusul drăcuşor se declară dispus să şteargă de pe hartă puţinele urme lăsate de Carax şi să-i distrugă cărţile pentru totdeauna. Spre rotunjirea deplină a melodramei, e un bărbat fără chip, desfigurat de flăcări. Un personaj negativ scăpat dintr-o operetă gotică la care, spre şi mai marea noastră confuzie, Nuria Monfort recunoaşte glasul lui Jorge Aldaya.

— Ţin să-ţi amintesc că Nuria Monfort m-a minţit, am zis eu.

— Adevărat, însă, chiar dacă Nuria Monfort te-a minţit, e posibil s-o fi făcut mai mult dintr-o simplă omisiune şi, poate, ca să se excludă din fapte. Există puţine motive pentru a spune adevărul, însă ca să minţi, numărul lor e infinit. Ascultă, sigur te simţi bine? Eşti alb ca brânza de vacă.

Am tăgăduit şi m-am repezit spre toaletă.

Am vărsat dejunul, cina şi o bună parte din mânia pe care

o ţineam în mine. M-am spălat pe faţă cu apa îngheţată de la chiuvetă şi mi-am contemplat imaginea din oglinda aburită

pe care cineva mâzgălise cu un creion de ceară lozinca

„Fascişti împuţiţi‖. Când m-am întors la masă, am constatat că Fermín era la bar, achitând nota de plată şi discutând despre fotbal cu ospătarul care ne servise.

— Te simţi ceva mai bine? m-a întrebat el.

Am încuviinţat din cap.

— Ţi-a scăzut tensiunea, zise Fermín. Ia un Sugus, care vindecă orice.

Ieşind din cafenea, Fermín insistă să luăm un taxi până la colegiul San Gabriel şi să lăsăm metroul pentru altă zi, argumentând că era o dimineaţă de mai mare dragul şi că

tunelurile sunt pentru şobolani.

— Un taxi până la Sarria costă probabil o avere, am obiectat eu.

— Suntem invitaţi de Casa de Economii pentru Cretini, mi-o reteză Fermín. Căci aici patriotul mi-a dat greşit restul şi am făcut o afacere. Iar dumneata nu eşti acuma bun de călătorit pe sub pământ.

Înzestraţi astfel cu fonduri ilicite, ne-am plasat la un colţ

pe Rambla de Cataluna şi am aşteptat să sosească un taxi. A trebuit să lăsăm să treacă vreo câteva, întrucât Fermín declară că, din moment ce tot se urca o dată într-un automobil, voia să fie cel puţin un Studebaker. Ne-a luat un sfert de oră până am găsit un vehicul pe placul lui, pe care Fermín încearcă să-l oprească cu largi rotiri de braţe. Fermín insistă să călătorească pe locul din faţă, ceea ce îi oferi prilejul să se angajeze într-o discuţie cu şoferul pe seama aurului de la Moscova şi a lui Iosif Stalin, care era idolul şi ghidul său spiritual de la distanţă.

— Au existat trei mari figuri în secolul ăsta: Dolores Ibarruri, Manolete şi Iosif Stalin, proclamă taximetristul, dispus să ne fericească cu o detaliată biografie a ilustrului tovarăş.

Eu călătoream comod în spate, străin de peroraţie, cu fereastra deschisă şi bucurându-mă de aerul răcoros.

Fermín, încântat că se plimba într-un Studebaker, îi cânta în

strună şoferului, punctând, din când în când, portretul liderului sovietic schiţat de taximetrist cu chestiuni de îndoielnic interes istoriografie.

— Păi, am înţeles că suferă tare de prostată de când a înghiţit un sâmbure de moşmoană, iar acum nu mai poate urina decât dacă i se fredonează Internaţionala, zise Fermín.

— Propagandă fascistă, îl lămuri taximetristul, mai devotat ca oricând. Tovarăşul urinează ca un taur. Ar vrea Volga să

aibă un debit aşa de mare.

Dezbaterea de politică pe picior mare ne-a însoţit de-a lungul întregii traversade pe Via Augusta înspre partea de sus a oraşului. Soarele strălucea şi o briză răcoroasă

înveşmânta cerul într-un albastru arzător. Când am ajuns pe strada Ganduxer, şoferul coti la dreapta şi începurăm urcuşul lent spre promenada Bonanova.

Colegiul San Gabriel se înălţa în mijlocul unei pădurici, în punctul cel mai de sus al unei străzi înguste şi şerpuitoare ce urca dinspre Bonanova. Faţada, presărată cu ferestre enorme în formă de pumnal, avea profilul unui palat gotic de cărămidă roşie, suspendat în arcade şi turnuri care se arătau peste coroanele unui pâlc de platani, în contururi de catedrală. Am lăsat taxiul să plece şi am pătruns într-o grădină înfrunzită, semănată cu fântâni din care se iveau heruvimi uzi şi împletită cu poteci de piatră care se târau printre arbori. Fermín mă puse la curent în privinţa instituţiei într-una din magistralele sale lecţii de istorie socială.

— Cu toate că acum ţi s-ar putea părea că e mausoleul lui Rasputin, colegiul San Gabriel a fost, la vremea lui, una dintre cele mai prestigioase şi mai selecte instituţii din Barcelona. Pe timpul Republicii a decăzut, pentru că noii îmbogăţiţi din acea epocă, noii industriaşi şi bancheri, ale căror odrasle fuseseră până atunci împiedicate să pătrundă

ani la rând, fiindcă numele lor de familie miroseau a nou, s-au hotărât să-şi creeze propriile şcoli, unde acestea să fie tratate reverenţios şi unde ei înşişi să poată împiedica accesul odraslelor celorlalţi. Banul e ca oricare alt virus: o dată ce putrezeşte sufletul gazdei, o porneşte în căutare de

sânge proaspăt. Pe lumea asta, un nume de familie dăinuie mai puţin decât o migdală zaharisită. În vremurile lui bune, să spunem între anii 1830 şi 1930, mai mult sau mai puţin, colegiul San Gabriel primea crema bogătaşilor de râncedă

obârşie şi de sunătoare pungă. Cei din neamul Aldaya şi alţii ca ei veneau în acest loc sinistru în regim de internat, ca să

fraternizeze cu semenii lor, să asculte slujba şi să înveţe istoria pentru ca, astfel, să o poată repeta ad nauseam.

— Dar Julián Carax nu era tocmai unul din aceştia, am observat eu.

— Ei bine, uneori aceste ilustre instituţii oferă una sau două burse pentru copiii grădinarului sau ai vreunui lustragiu, pentru a-şi arăta astfel măreţia spirituală şi generozitatea creştină, zise Fermín. Modul cel mai eficient de a-i face inofensivi pe săraci e să-i înveţi să-i imite pe cei bogaţi. Asta-i otrava cu care capitalismul îi orbeşte pe…

— Acuma să nu te porneşti pe doctrina socială, Fermín, fiindcă, dacă te aude unul din preoţii ăştia, o să ne alunge în şuturi, i-am retezat-o eu, văzând cum doi preoţi se uitau la noi cu un amestec de curiozitate şi reticenţă, din înaltul unei scări ce urca spre poarta colegiului, şi întrebându-mă dacă

n-or fi auzit ceva din conversaţia noastră.