— Aveţi dovezi care să vă susţină afirmaţiile?

Fermín mă înşfăcă de bărbie şi-i oferi chipul meu ca monedă de plată.

— Ce altă dovadă îşi doreşte sfinţita voastră faţă

bisericească mai mult decât mutrişoara asta, martoră mută

şi concludentă a faptului paternal în chestiune?

Preotul păru să stea la îndoială.

— Mă veţi ajuta, părinte? l-am implorat eu cu şiretenie. Vă

rog…

Părintele Fernando oftă, stingherit.

— Nu văd ce-ar fi rău în asta, bănuiesc, zise el în cele din urmă. Ce vreţi să ştiţi?

— Totul, zise Fermín.

25

Părintele Fernando îşi recapitula amintirile pe un ton de omelie. Îşi construia frazele cu acurateţe şi cu o sobrietate magistrală, înzestrându-le cu o cadenţă care promitea o morală ce nu mai apuca să se materializeze. Din anii de profesorat se alesese cu tonul acela ferm şi didactic al cuiva obişnuit să fie auzit, dar care se întreabă dacă e ascultat.

— Dacă nu mă înşală memoria, Julián Carax a intrat ca elev la colegiul San Gabriel în anul 1914. De la bun început l-am agreat, întrucât amândoi făceam parte din restrânsul grup de elevi care nu proveneau din familii înstărite. Eram numiţi grupul „Morţilor-de-foame―. Eu obţinusem un loc cu bursă mulţumită tatălui meu, care vreme de douăzeci şi cinci de ani a lucrat la bucătăriile acestei case. Julián fusese acceptat mulţumită intercesiunii domnului Aldaya, care era clientul magazinului de pălării Fortuny, aflat în proprietatea tatălui lui Julián. Erau alte vremuri, e limpede, şi pe atunci puterea încă se mai concentra în familii şi în dinastii. E o lume care a dispărut, ultimele rămăşiţe s-au dus o dată cu Republica, presupun că spre bine, şi tot ce-a mai rămas din ea sunt numele de pe antetul unor întreprinderi, bănci şi consorţii fără chip. Asemeni tuturor oraşelor vechi, Barcelona e o sumă de ruine. Marile glorii care alcătuiau mândria deşartă a multora, palate, fabrici şi monumente, însemne cu care ne identificam, nu mai sunt decât nişte cadavre, relicve ale unei civilizaţii stinse.

Ajuns în acest punct, părintele Fernando făcu o pauză

solemnă în care păru că aşteaptă răspunsul congregaţiei, cu vreun citat în limba latină sau vreo replică din liturghier.

— Amin să spuneţi, cuvioase părinte. Că mare adevăr aţi rostit, zise Fermín spre a salva stingheritoarea tăcere.

— Ne spuneaţi ceva de primul an al tatălui meu la colegiu, am zis eu suav.

Părintele Fernando încuviinţă.

— Încă de pe atunci îşi spunea Carax, cu toate că numele lui de familie dinspre partea tatălui era Fortuny. La început,

unii copii îşi băteau joc de el din această pricină şi, fireşte, pentru că se număra printre „Morţii-de-foame―. Şi de mine îşi băteau joc fiindcă eram fiul bucătarului. Ştiţi cum sunt copiii. În adâncul inimii lor, Dumnezeu i-a umplut de bunătate, însă ei repetă ce aud prin casă.

— Nişte îngeraşi, punctă Fermín.

— Ce vă amintiţi despre tata?

— Păi, a trecut mult de-atunci… Cel mai bun prieten al tatălui dumitale nu era, pe atunci, Jorge Aldaya, ci un băiat pe nume Miquel Moliner. Miquel provenea dintr-o familie aproape la fel de înstărită ca Aldaya şi aş îndrăzni să spun că

era elevul cel mai ciudat pe care l-a avut şcoala asta.

Rectorul îl considera alienat deoarece îl recita pe Marx în limba germană în timpul slujbelor.

— Semn inechivoc de posedare, coroboră Fermín.

— Miquel şi Julián trăiau într-o foarte bună înţelegere.

Uneori, ne adunam tustrei în timpul recreaţiei de la amiază şi Julián ne spunea poveşti. Alteori ne vorbea despre familia lui şi despre familia Aldaya…

Preotul păru să şovăie.

— Chiar şi după ce am terminat şcoala, Miquel şi cu mine am păstrat o vreme legătura. Julián plecase deja la Paris.

Ştiu că lui Miquel îi era dor de el şi adesea vorbea despre el şi îşi amintea confidenţe pe care i le făcuse în trecut. Apoi, când eu am intrat la seminar, Miquel mi-a zis, în glumă, că

trecusem de partea duşmanului, însă adevărul e că ne -am îndepărtat.

— Aţi auzit cumva că Miquel s-ar fi căsătorit cu o femeie pe nume Nuria Monfort?

— Miquel, căsătorit?

— Vă miră?

— Presupun că n-ar trebui, însă… Nu ştiu. Adevărul e că

de mulţi ani nu mai ştiu nimic de Miquel. Dinainte de război.

— V-a pomenit vreodată numele Nuriei Monfort?

— Nu, niciodată. Şi nici că s-ar fi gândit să se căsătorească

ori că ar fi avut logodnică… Ascultaţi, nu sunt cu totul sigur că trebuie să vă vorbesc dumneavoastră despre toate acestea.

Sunt lucruri pe care Julián şi Miquel mi le-au povestit cu

titlu personal, subînţelegându-se că vor rămâne între noi…

— Şi aveţi să-i refuzaţi unui fiu singura posibilitate de a recupera memoria tatălui său? întrebă Fermín.

Părintele Fernando se zbătea între îndoială şi, mi s-a părut, dorinţa de a-şi aminti, de a recupera zilele acelea pierdute.

— Presupun că, dacă tot au trecut atâţia ani, acum nu mai contează. Încă îmi aduc aminte de ziua când Julián ne-a povestit cum îi cunoscuse pe cei din familia Aldaya şi cum, pe nesimţite, viaţa i se schimbase…

…În luna octombrie a anului 1914, un artefact pe care mulţiîl luară drept un cavou ambulant se opri, într-o după-amiază,în dreptul magazinului de pălării Fortuny, înRonda de San Antonio. Din el ieşi figura semeaţă,maiestuoasă şi arogantă a lui don Ricardo Aldaya, încă de peatunci unul dintre bărbaţii cei mai bogaţi nu numai dinBarcelona, ci din toată Spania, al cărui imperiu de industrietextilă se întindea, în citadele şi cartiere, de-a lungul râurilordin întreaga Catalonie. În mâna sa dreaptă se aflau frâielebăncii şi ale proprietăţilor teritoriale ale unei jumătăţi dinprovincie. Mâna sa stângă, tot în serviciu activ, trăgea sforiledeputăţiei, ale primăriei, ale mai multor ministere, aleepiscopiei şi ale serviciului portuar al vămilor.

În acea după-amiază, chipul cu mustăţi luxuriante, favoriţiregeşti şi creştet descoperit care intimida pe toată lumea aveanevoie de o pălărie. Intră în prăvălia lui don Antoni Fortuny şi,după ce aruncă o privire rapidă asupra locului, se uită pieziş

la pălărier şi la ajutorul acestuia, tânărul Julián, şi zise după

cum urmează: „Mi s-a spus că aici, în pofida aparenţelor, sefac cele mai bune pălării din Barcelona. Se anunţă o toamnă