Unul din ei înaintă arborând un zâmbet politicos şi ţinându-şi mâinile adunate la piept, într-un gest episcopal.

Să tot fi avut vreo cincizeci de ani, iar trupul uscat şi chica rărită îi confereau un aspect de pasăre de pradă. Avea o privire pătrunzătoare şi emana o aromă de colonie proaspătă

şi de naftalină.

— Bună ziua. Sunt părintele Fernando Ramos, anunţă el.

Cu ce vă pot ajuta?

Fermín îi întinse mâna, pe care preotul o studie o clipă

înainte s-o strângă, ascunzându-se în continuare îndărătul zâmbetului său glacial.

— Fermín Romero de Torres, asesor bibliografic la

„Sempere şi fiii―, am marea plăcere de a o saluta pe excelenţa voastră preaevlavioasă. Alături de mine se află colaboratorul şi totodată prietenul meu, Daniel, tânăr cu viitor şi cu recunoscute virtuţi creştineşti.

Părintele Fernando ne studie fără să clipească. Aş fi preferat să mă înghită pământul.

— Plăcerea e de partea mea, domnule Romero de Torres, răspunse el cordial. Pot să vă întreb ce aduce un atât de formidabil duet în umila noastră instituţie?

M-am hotărât să intervin înainte ca Fermín să-i trântească

preotului o altă enormitate şi să fim nevoiţi să plecăm.

— Părinte Fernando, încercăm să-i localizăm pe doi foşti elevi ai colegiului San Gabriel: Jorge Aldaya şi Julián Carax.

Părintele Fernando îşi strânse buzele şi îşi arcui o sprânceană.

— Julián a murit acum mai bine de cincisprezece ani, iar Aldaya a plecat în Argentina, zise el sec.

— Dumneavoastră îi cunoşteaţi? îl întrebă Fermín.

Privirea pătrunzătoare a sacerdotului se opri asupra fiecăruia din noi înainte de a răspunde.

— Am fost colegi de clasă. Pot să vă întreb de ce vă

interesează chestiunea?

Mă tot gândeam cum să răspund la întrebare, când Fermín mi-o luă înainte.

— S-a întâmplat să încapă pe mâna noastră o serie de articole care aparţin, sau au aparţinut, întrucât jurisprudenţa e confuză în această privinţă, celor doi pomeniţi.

— Şi care este natura acestor articole, dacă nu vă e cu supărare?

— O rog pe domnia voastră să accepte tăce rea noastră, căci slavă Domnului că, în această privinţă, nu ducem lipsă

de motive de conştiinţă şi de tăinuire care nu au nimic de-a face cu neroada încredere că excelenţa voastră şi ordinul pe care cu atâta vitejie şi pioşenie îl reprezentaţi o merită din partea noastră, mitralie Fermín cu toată viteza.

Părintele Fernando îl observa, la limita buimăcelii. Am optat pentru a relua eu conversaţia, înainte ca Fermín să-şi recapete suflul.

— Articolele la care face referinţă domnul Romero de Torres sunt de natură familială, amintiri şi obiecte de valoare pur sentimentală. Ceea ce am dori să vă rugăm, părinte,

dacă nu e prea mare deranjul, este să ne spuneţi câte ceva din ceea ce vă amintiţi despre Julián şi despre Aldaya, de pe vremea când erau elevi.

Părintele Fernando continua să ne privească bănuitor. Am înţeles limpede că explicaţiile pe care i le dăduserăm nu erau suficiente pentru a justifica interesul nostru şi pentru a ne atrage colaborarea lui. I-am aruncat o privire lui Fermín, cerându-i ajutorul şi rugându-mă în sinea mea să dea peste vreo arguţie cu care să-l câştige pe preot de partea noastră.

— Ştii dumneata că semeni puţin cu Julián, când era tânăr? întrebă pe neaşteptate părintele Fernando.

Lui Fermín îi scăpără privirea. Acum e-acum, mi-am zis în sinea mea. O să jucăm totul pe cartea asta.

— Aveţi un ochi de vultur, sfinţia voastră, proclamă

Fermín, prefăcându-se mirat. Perspicacitatea domniei voastre ne-a demascat fără milă. Veţi ajunge cel puţin cardinal sau papă.

— Ce vreţi să spuneţi?

— Nu e clar ca lumina zilei, prealuminate?

— La drept vorbind, nu.

— Ne putem bizui pe taina spovedaniei?

— Suntem într-o grădină, nu într-un confesional.

— Ne mulţumim cu discreţia dumneavoastră ecleziastică.

— O aveţi.

Fermín oftă adânc şi mă privi cu un aer melancolic.

— Daniel, nu mai putem continua să-l minţim pe acest sfânt soldat al lui Cristos.

— Sigur că nu… am răspuns eu, complet pierdut.

Fermín se apropie de preot şi îi şopti pe un ton confidenţial:

— Pater, avem motive tari ca o stâncă să bănuim că

prietenul nostru aici de faţă, Daniel, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât un fiu secret al defunctului Julián Carax. De aici interesul nostru de a-i reconstitui trecutul şi de a recâştiga memoria unui ilustru bărbat absent, pe care Parcele au ţinut să-l smulgă de lângă sărmanul copilaş.

Părintele Fernando îşi ţintui privirea asupra mea, uluit.

— E adevărat?

Am încuviinţat. Fermín mă bătu pe umăr, mâhnit.

— Uitaţi-vă la el, sărăcuţul, cum îşi caută părintele pierdut în negura amintirii. Ce poate fi mai trist decât asta? Să ne spună preasfinţita domnia voastră.