lumea, sunt pentru femei şi pentru oamenii care n-au nimic defăcut. Inima întunericului îi suna cel puţin a păcat capital.

— Fortunato, fiul dumitale vine cu mine, vreau să i-l prezintlui Jorge al meu. Fii liniştit, că mai apoi ţi-l înapoiem. Spune-mi, băiete, te-ai urcat vreodată într-un Mercedes Benz?

Julián deduse că aşa se chema rabla imperială pe careindustriaşul o întrebuinţa pentru deplasare. Scutură din cap.

— Atunci, e timpul. E ca şi când ai urca la cer, numai că nu-inevoie să mori.

Antoni Fortuny îi văzu plecând în acel vehicul de un luxnemărginit şi, când îşi căută în inimă, găsi numai tristeţe. Înacea seară, în timp ce lua cina cu Sophie (care purta rochia şipantofii cei noi şi nu prezenta aproape niciun semn şi niciocicatrice), se întrebă unde greşise de data asta. Tocmai cândDumnezeu îi înapoia fiul, venea Aldaya şi i-l lua.

— Scoate-ţi rochia asta, femeie, că parcă eşti o stricată. Şisă nu mai văd vinul ăsta pe masă. Cel îndoit cu apă e maimult decât suficient. Avariţia are să ne mănânce.

Julián nu trecuse niciodată de partea cealaltă abulevardului Diagonal. Linia aceea de pădurici, de terenuri deconstrucţie şi de palate rămase în aşteptarea unui oraş

constituia o frontieră interzisă. Pe deasupra bulevardului seîntindeau sate, coline şi meleaguri misterioase, bogate şilegendare. Pe drum, Aldaya îi vorbi despre colegiul SanGabriel, despre noi prieteni, pe care nu îi văzuse niciodată,despre un viitor pe care nu-l crezuse cu putinţă.

— Tu la ce aspiri, Julián? În viaţă, vreau să spun.

— Nu ştiu. Uneori mă gândesc că mi-ar plăcea să fiu scriitor.

Romancier.

— Precum Conrad, nu? Eşti foarte tânăr, fireşte. Şi ia spune-mi, banca nu te ispiteşte?

— Nu ştiu, domnule. Adevărul e că nu mi-a trecut prin cap.

N-am văzut niciodată mai mult de trei pesete la un loc. Marile

finanţe Sunt pentru mine un mister.

Aldaya râse.

— Nu există niciun mister, Julián. Trucul e să nu pui laolaltă

pesetele câte trei, ci câte trei milioane. Şi atunci nu mai există

nicio enigmă valabilă. Nici preasfânta Treime.

În acea după-amiază, pe când urca pe bulevardul Tibidabo,Julián crezu că trece de porţile raiului. Case care i se păreaunişte catedrale străjuiau drumul. La jumătatea traseului,şoferul întoarse şi trecură de grilajul uneia dintre acestea. Pedată, o armată de servitori se puse în mişcare pentru a-lîntâmpina pe domnul. Tot ce putea vedea Julián era o vilă

maiestuoasă cu trei etaje. Nu-i trecuse niciodată prin minte că

nişte oameni în carne şi oase ar fi putut locui într-un astfel deloc. Se lăsă târât prin vestibul, traversă o încăpere boltită,unde o scară de marmură urca împodobită cu perdele decatifea, şi pătrunse într-o sală mare, ai cărei pereţi erauînţesaţi cu cărţi, de la pământ şi până la infinit.

— Ce părere ai? întrebă Aldaya.

Julián abia dacă îl auzea.

— Damian, spune-i lui Jorge să coboare chiar acum înbibliotecă.

Servitorii, fără chip şi fără o prezenţă audibilă, alunecau lacea mai mică poruncă a stăpânului cu eficienţa şi docilitateaunei trupe de gândaci bine dresaţi.

— Vei avea nevoie de altă garderobă, Julián. Există omulţime de mârlani care nu ţin seama decât de aparenţe… Amsă-i spun Jacintei să se ocupe de asta, tu să nu-ţi faci niciogrijă. Şi poate ar fi mai bine să nu-i spui nimic lui taică-tău, să

nu se supere. Uite, vine Jorge. Jorge, vreau să faci cunoştinţă

cu un băiat minunat care o să fie noul tău coleg de clasă.

Julián Fortu…

— Julián Carax, preciză el.

— Julián Carax, repetă Aldaya, satisfăcut. Îmi place cumsună. Acesta este fiul meu Jorge.

Julián îi întinse mâna, iar Jorge i-o strânse. Avea o atingerecălduţă, fără niciun chef. Chipul său avea dăltuirea pură şipalidă conferită de faptul că crescuse în acea lume demarionete. Purta haine şi încălţări care lui Julián i se păreau

romaneşti. Privirea lui trăda un aer de suficienţă şi aroganţă,de dispreţ şi politeţe însiropată. Julián îi zâmbi deschis, citindnesiguranţă, teamă şi vid sub acea carapace de pompă şiformalitate.

— E adevărat că n-ai citit niciuna din cărţile astea?

— Cărţile sunt plictisitoare.

— Cărţile sunt oglinzi: vezi în ele numai ceea ce ai deja întine, replică Julián.

Don Ricardo Aldaya râse din nou.

— Bine, vă las singuri să vă cunoaşteţi. Julián, ai să vezi că

Jorge, dincolo de mutrişoara aceea de copil alintat şi fudul, nu-i atât de prost pe cât pare. Are ceva din taică-său.

Cuvintele lui Aldaya căzură ca nişte pumnale asuprabăiatului, cu toate că zâmbetul său nu cedă niciun milimetru.

Julián se căi pentru replica lui şi i se făcu milă de el.

— Tu trebuie să fii feciorul pălărierului, zise Jorge fără

răutate. Tata vorbeşte mult despre tine în ultimul timp.

— Din cauza noutăţii. Sper să nu mi-o iei în nume de rău.

Sub mutrişoara asta de ştie-tot băgăcios, nu sunt chiar atât deidiot cum par.

Jorge îi zâmbi. Julián se gândi că zâmbea ca un om care nuare prieteni, cu gratitudine.

— Vino. Am să-ţi arăt restul casei.

Lăsară în urmă biblioteca şi se îndreptară spre intrareaprincipală, mergând înspre grădini. Când traversară salaaflată la baza scărilor, Julián îşi ridică privirea şi întrezări osiluetă care urca ţinându-şi mâna pe balustradă. Simţi că sepierde într-o vedenie. Fata trebuie că avea doisprezece sautreisprezece ani şi era escortată de o femeie în puterea vârstei,scundă şi trandafirie, ce avea toate trăsăturile unei dădace.

Purta o rochie albastră de satin. Părul ei avea culoareamigdalei, iar pielea de pe umeri şi de pe gâtul zvelt păreastrăvezie. Se opri la capătul scării şi se întoarse o clipă. Preţ deo secundă, privirile lor se întâlniră şi ea îi acordă un surâsabia schiţat. Apoi, dădaca înconjură cu braţele umerii fetei şi ocălăuzi spre un coridor în care dispărură amândouă. Julián îşicoborî privirea şi se pomeni din nou cu Jorge.