— Cine-i acolo? întrebă Isaac.
— Sunt Daniel Sempere, Isaac.
Mi s-a părut că-l aud blestemând în şoaptă. Au urmat cele o mie de scrâşnete şi trosnituri ale încuietorii kafkiene. În cele din urmă, poarta cedă câţiva centimetri, dezvăluind faţa acvilină a lui Isaac Monfort în lumina unui opaiţ. Când mă
văzu, paznicul oftă şi-şi dădu ochii peste cap.
— Şi eu, de colo, nu ştiu de ce mai întreb, zise el. Cine putea fi, la ora asta?
Isaac era îmbrăcat cu ceva ce mi s-a părut a fi un straniu metisaj între un capot, un halat de baie şi o manta a armatei ruse. Papucii matlasaţi se asortau la perfecţie cu o beretă din lână cadrilată, cu ciucure şi baretă.
— Sper că nu te-am scos din pat, am zis eu.
— Da’ de unde. Abia mă apucasem să spun „Doamne, Doamne, ceresc Tată―.
Aruncă o privire spre Bea, ca şi când tocmai ar fi zărit un mănunchi de petarde cu dinamită aprins la picioare.
— Sper spre binele dumitale că nu-i ceea ce pare, ameninţă el.
— Isaac, ea e prietena mea Beatriz şi, cu permisiunea dumitale, mi-ar plăcea să-i arăt locul acesta. Să n-ai nicio grijă, e de toată încrederea.
— Sempere, am cunoscut sugari cu mai mult bun-simţ
decât dumneata.
— Va dura numai o clipă.
Isaac lăsă să-i scape un pufnet de înfrângere şi o examină
pe Bea pe îndelete, cu o suspiciune poliţienească.
— Dumneata ştii că umbli în compania unui debil mintal?
o întrebă.
Bea zâmbi politicos.
— Încep să mă obişnuiesc cu ideea.
— Divină neprihănire. Ştii regulile?
Bea încuviinţă. Isaac protestă în şoaptă şi ne lăsă să
intrăm, cercetând, ca întotdeauna, întunericul străzii.
— Am vizitat-o pe fiica dumitale Nuria, am spus ca din
întâmplare. E bine. Munceşte mult, dar e bine. Îţi trimite salutări.
— Da, şi săgeţi otrăvite. Ce netalentat eşti la minciuni, Sempere. Dar mulţumim pentru strădanie. Hai, intraţi.
O dată ajunşi înăuntru, îmi dădu opaiţul şi se apucă să
fixeze la loc încuietoarea, fără să ne mai dea vreo atenţie.
— Când terminaţi, ştii unde mă găsiţi.
Labirintul de cărţi se ghicea în unghiuri spectrale ce se iveau de sub mantia întunericului. Opaiţul proiecta un halou vaporos la picioarele noastre. Bea se opri în pragul labirintului, uluită. Am zâmbit, recunoscând pe chipul ei aceeaşi expresie pe care tata trebuie că o văzuse pe chipul meu cu ani în urmă. Am pătruns în tunelurile şi galeriile labirintului, care scârţâia la fiecare pas. Semnele lăsate la ultima mea incursiune erau acolo.
— Vino, vreau să-ţi arăt ceva, am zis.
Nu o dată am rătăcit drumul şi am fost nevoiţi să ne întoarcem în căutarea ultimului semn. Bea mă observa cu un amestec de îngrijorare şi fascinaţie. Busola mea mintală îmi sugera că ruta noastră se pierduse într-un amalgam de spirale ce urca încetişor spre măruntaiele labirintului. În cele din urmă, am izbutit să-mi refac paşii prin hăţişul de culoare şi de tuneluri, până când am apucat-o pe un coridor îngust care părea o pasarelă întinsă spre beznă. Am îngenuncheat lângă ultimul raft şi mi-am căutat vechiul prieten ascuns îndărătul rândului de tomuri îngropate sub un strat de praf ce strălucea precum chiciura în lumina opaiţului. Am luat cartea şi i-am întins-o Beei.
— Ţi-l prezint pe Julián Carax.
— Umbra vântului, citi Bea, mângâind literele spălăcite de pe copertă.
— Pot s-o iau cu mine? întrebă ea.
— Pe oricare alta, în afară de asta.
— Dar nu-i drept. După tot ce mi-ai povestit, tocmai pe asta o vreau.
— Poate într-o bună zi. Dar nu astăzi.
I-am luat-o din mână şi am ascuns-o la locul ei.
— Am să mă întorc singură şi-am s-o iau fără ştirea ta,
