mare, iar doamna Yvonne e o harpie cu creier de purice care-şipetrece ziua-ntreagă făcând-o pe femeia surprinsă în desuuri,convinsă că e dona Maria Guerrero, sau ceva şi mai rău, lacare nici nu vreau să mă gândesc. Băiatul, cum e şi firesc,caută un substitut, iar tu, îngerul salvator, pici din cer şi-iîntinzi o mână de ajutor. Sfântul Julián al Fântânii, patronulnevoiaşilor.

— Doctorul Freud ăla îţi dereglează dibla, Miquel. Toţi avemnevoie de prieteni. Chiar şi tu.

— Băiatul ăsta nu va avea niciodată prieteni. Are un sufletde păianjen. Iar dacă n-o fi aşa, ai răbdare şi vei vedea. Mă

întreb ce-o fi visând…

N-avea cum să bănuiască Miquel Moliner că visele luiFrancisco Javier erau mai asemănătoare cu ale prietenului săuJulián decât ar fi crezut el. O dată, cu câteva luni înainte deintrarea lui Julián la colegiu, feciorul portarului tocmaistrângea frunzele uscate din curtea interioară, când sosifastuosul automobil al lui don Ricardo Aldaya. În după-amiazaaceea, industriaşul nu era singur. Îl însoţea o vedenie, unînger de lumină înveşmântat în mătase, ce părea că pluteştepe deasupra pământului. Îngerul, care nu era altcineva decâtfiica sa Penelope, coborî din Mercedes şi se duse la fântână,fluturându-şi umbreluţa de soare şi oprindu-se să lovească cumâna în apa din bazin. Ca întotdeauna, doica ei Jacinta ourma grijulie, atentă la cel mai mic gest al copilei. O întreagă

oaste de servitori care s-o escorteze n-ar fi fost de niciun folos:Jacinta n-avea ochi decât pentru fată. Se temu că, dacă ar ficlipit din ochi, vedenia s-ar fi destrămat. Rămase pironit în locşi se uită la miraj ţinându-şi răsuflarea. La puţin timp, ca şicând i-ar fi intuit prezenţa şi privirile furişe, Penelope îşi ridică

ochii spre el. Frumuseţea acelui chip îi apăru dureroasă, denesuportat. Avu impresia că întrezăreşte o umbră de zâmbetpe buzele ei. Îngrozit, Javier fugi să se ascundă în înaltulturnului cisternelor, lângă porumbarul de la ultimul cat alcolegiului, ascunzătoarea lui preferată. Mâinile încă îitremurau când îşi luă ustensilele pentru sculptat şi începu să

lucreze o nouă piesă care voia să semene cu chipul pe caretocmai îl zărise. Când se întoarse în locuinţa portarului, înseara aceea, cu câteva ore mai târziu decât de obicei, maică-sa îl aştepta, furioasă şi pe jumătate dezbrăcată. Băiatul îşicoborî ochii, temându-se că, dacă i-ar fi citit privirile, maică-saar fi văzut-o în ele pe fata de lângă bazin şi ar fi aflat ce sepetrecea.

— Dar pe unde-ai mai umblat, mucos de căcat?

— Iartă-mă, mamă. M-am rătăcit.

— Tu eşti rătăcit din ziua în care te-ai născut.

Mulţi ani mai târziu, ori de câte ori îşi vâra revolverul în gura

unui deţinut şi apăsa pe trăgaci, inspectorul-şef FranciscoJavier Fumero avea să-şi amintească de ziua în care văzusecraniul maică-sii explodând ca un dovleac copt în apropiereaunui bufet din Las Planas şi nu simţise nimic, poate doar cevadin plictiseala mortăciunilor. Garda Civilă, anunţată deangajatul localului, care auzise împuşcătura, îl găsise pe băiataşezat pe un pietroi, ţinând puşca în poală, călduţă încă.

Contempla imperturbabil trupul decapitat al Mariei Craponcia,alias Yvonne, acoperit de insecte. Când văzu gardienii cum seapropiau, se mărgini să ridice din umeri, cu faţa stropită depicături de sânge, parcă ciupită de vărsat. Luându-se după

sughiţurile de plâns, gardienii îl găsiră pe Ramon „Un-singur-coi― ghemuit lângă un copac, la treizeci de metri mai încolo, îndesiş. Tremura ca un copil şi nu era capabil să se facă înţeles.

Locotenentul de la Garda Civilă, după multă bătaie de cap,aprecie că avusese loc un tragic accident şi aşa îl trecu înprocesul-verbal, dacă nu şi în propria-i conştiinţă. Când îlîntrebară pe băiat dacă puteau face ceva pentru el, FranciscoJavier Fumero vru să ştie dacă putea păstra puşca aceeaveche, fiindcă atunci când avea să crească mare voia să sefacă soldat…

— Vă simţiţi bine, domnule Romero de Torres?

Pe mine, apariţia subită a lui Fumero în relatarea părintelui Fernando Ramos mă îngheţase, însă efectul asupra lui Fermín fusese fulgerător. Pălise şi mâinile îi tremurau.

— Mi-a scăzut tensiunea, improviză Fermín cu un firicel de voce. Uneori, clima asta catalană ne mortifică pe noi, cei din sud.

— Pot să vă ofer un pahar cu apă? întrebă preotul, consternat.

— Dacă luminăţia voastră nu vedeţi niciun inconvenient…

Şi poate o ciocolăţică, pentru treaba cu glucoza…

Sacerdotul îi turnă un pahar cu apă, pe care Fermín îl sorbi cu aviditate.

— N-am decât bomboane cu eucalipt. Vă convin?

— Dumnezeu să vă răsplătească.

Fermín înghiţi un pumn de bomboane şi, pe dată, păru să-şi recupereze întru câtva culoarea.

— Băiatul acesta, copilul portarului ce şi-a pierdut în chip eroic scrotul apărând coloniile, sunteţi sigur că se numea Fumero, Francisco Javier Fumero?

— Da. Întru totul. Îl cunoaşteţi cumva?

— Nu, intonarăm amândoi în polifonie.

Părintele Fernando se încruntă.

— N-ar fi de mirare. Francisco Javier a ajuns, în cele din urmă, un personaj de o tristă celebritate.

— Nu suntem siguri că vă înţelegem…

— Mă înţelegeţi de minune. Francisco Javier Fumero e inspector-şef al Brigăzii Criminale din Barcelona, iar reputaţia lui se întinde, cu asupra de măsură, şi până la noi, cei care nu ieşim din această incintă. Iar dumneavoastră, când i-aţi auzit numele, v-aţi făcut mai mic cu câţiva centimetri, aş zice.

— Acum, că domnia voastră l-aţi menţionat, parcă numele îmi sună oarecum familiar…

Părintele Fernando ne privi bănuitor.

— Băiatul acesta nu este fiul lui Julián Carax. Greşesc?

— Fiul spiritual, eminenţă, ceea ce moraliceşte atârnă mai greu.

— În ce soi de belea sunteţi vârâţi? Cine v-a trimis?

Am avut atunci certitudinea că eram pe punctul de a fi alungaţi în şuturi din biroul preotului şi am optat pentru a-l reduce la tăcere pe Fermín şi, o dată şi bună, pentru a juca pe cartea onestităţii.

— Aveţi dreptate, părinte. Julián Carax nu e tatăl meu.

Însă nu ne-a trimis nimeni. În urmă cu câţiva ani am dat, din întâmplare, peste o carte a lui Carax, o carte ce fusese dată dispărută, şi de atunci am încercat să aflu mai multe despre el şi să lămuresc împrejurările morţii sale. Domnul Romero de Torres mi-a acordat ajutorul său…

— Care carte?

— Umbra vântului. Aţi citit-o?

— Am citit toate romanele lui Julián.

— Le mai aveţi?

Preotul tăgădui.

— Pot să vă întreb ce-aţi făcut cu ele?

— Cu câţiva ani în urmă, cineva a intrat în camera mea şi le-a dat foc.

— Bănuiţi pe cineva?

— Bineînţeles. Pe Fumero. Nu de asta vă aflaţi aici şi domniile voastre?