— Ea e Penelope, sora mea. Ai s-o cunoşti. E un pic ţăcănită.

Îşi petrece toată ziulica citind. Hai, vino, vreau să-ţi arătcapela din pivniţă. Bucătăresele spun că-i vrăjită.

Julián îl urmă, ascultător, pe băiat, însă pământul îi fugeade sub picioare. Pentru prima oară de când urcase înMercedes Benz cu don Ricardo Aldaya, pricepu care erasensul. O visase de nenumărate ori, cu aceeaşi scară, curochia albastră şi cu expresia aceea din privirea ei cenuşie,fără să ştie cine era şi de ce îi zâmbea. Când ieşiră în grădină,se lăsă călăuzit de Jorge până la garaje şi la terenurile detenis care se întindeau mai departe. Abia atunci îşi întoarseprivirea îndărăt şi o văzu, la fereastra ei de la etajul al doilea.

Abia îi distingea silueta, însă ştiu că îi zâmbea şi că, într-un felsau altul, îl recunoscuse la rândul ei.

Acea întrezărire efemeră a Penelopei Aldaya în capul scăriil-a însoţit de-a lungul primelor săptămâni petrecute la colegiulSan Gabriel. Noua lui lume avea multe inechităţi, şi nu toate îierau pe plac. Elevii de la San Gabriel se comportau ca nişteprinţi trufaşi şi aroganţi, iar dascălii lor păreau nişte servitoridocili şi cultivaţi. Primul prieten pe care Julián şi l-a făcutacolo, în afară de Jorge Aldaya, a fost un băiat pe numeFernando Ramos, feciorul unuia din bucătarii colegiului, carenu-şi imaginase niciodată că, în cele din urmă, avea să

îmbrace sutana şi să ţină lecţii în aceleaşi săli de clasă în carecrescuse. Fernando, pe care ceilalţi îl porecleau Bucătărilă şi îltratau ca pe o slugă, poseda o inteligenţă vie, însă abia dacă

avea câte un prieten printre elevi. Singurul său tovarăş era unbăiat ciudat pe nume Miquel Moliner, care, cu timpul, avea să

devină cel mai bun prieten pe care Julián şi l-a făcut vreodată

în şcoală. Miquel Moliner, căruia îi prisosea creierul şi îi lipsearăbdarea, se complăcea în a-i înfuria pe dascăli punându-lesub semnul îndoielii toate afirmaţiile, prin aplicarea unor jocuride dialectică ce trădau atât ingeniozitate, cât şi o cruzimeînveninată. Ceilalţi se temeau de limba lui ascuţită şi îlconsiderau ca aparţinând unei alte specii, ceea ce, într-un fel,nu era chiar nepotrivit. În ciuda trăsăturilor sale boeme şi atonului aristocratic pe care îl afecta, Miquel era fiul unuiindustriaş îmbogăţit până la absurd prin fabricarea dearmament.

— Carax, nu-i aşa? Mi s-a spus că taică-tău face pălării, i-azis el când Fernando Ramos le-a făcut cunoştinţă.

— Julián pentru prieteni. Mi s-a spus că al tău face tunuri.

— Numai le vinde. De făcut, el nu ştie să facă altceva decâtbani. Prietenii mei, printre care îi număr doar pe Nietzsche şi,aici, pe colegul Fernando, îmi spun Miquel.

Miquel Moliner era un copil trist. Suferea de obsesiabolnăvicioasă a morţii şi a tuturor subiectelor din sferafunebrului, materie pentru al cărei studiu îşi dedica o bună

parte din timp şi din talent. Maică-sa murise cu trei ani înurmă, într-un ciudat accident domestic pe care un medicnesăbuit a cutezat să-l califice drept sinucidere. Miquel fusesecel care găsise cadavrul lucind sub apele din puţul vilei devară pe care familia lui o deţinea în Argentona. Când auridicat-o cu frânghii, s-a descoperit că buzunarele pardesiuluipurtat de moartă erau umplute cu pietre. Mai exista şi oscrisoare întocmită în germană, limba maternă a maică-sii,însă domnul Moliner, care nu se deranjase niciodată să înveţeacest idiom, a ars-o chiar în seara aceea, fără să permită

nimănui s-o citească. Miquel Moliner vedea moarteapretutindeni, în frunzele învolburate de vânt, în păsările căzutedin cuiburi, în bătrâni şi în ploaie, care lua totul cu ea. Avea untalent excepţional la desen şi, adesea, se cufunda ore în şir înplanşe în cărbune unde întotdeauna apărea o doamnă printreceţuri şi plaje pustii, despre care Julián şi-a închipuit că erachiar maică-sa.

— Ce vrei să te faci când o să fii mare, Miquel?

— Eu n-am să fiu niciodată mare, spunea el energic.

În afară de desen şi de a contrazice pe toată lumea,principala lui înclinaţie o constituiau operele unui enigmaticmedic austriac care, peste ani, avea să devină celebru:Sigmund Freud. Miquel Moliner, care, graţie defunctei salemame, citea şi scria în germană la perfecţie, poseda mai multevolume de scrieri ale doctorului vienez. Terenul său favorit eraacela al interpretării viselor. Obişnuia să întrebe oamenii ce-auvisat, pentru a trece apoi la o diagnosticare a pacientului.

Spunea mereu că are să moară tânăr şi că nu-i păsa de asta.

De atâta gândit la moarte, credea Julián, sfârşise prin a găsi

în ea mai mult sens decât în viaţă.

— În ziua când o să mor, tot ce am va fi al tău, Julián,spunea el de obicei. În afară de vise.

Pe lângă Fernando Ramos, Moliner şi Jorge Aldaya, Julián afăcut repede cunoştinţă cu un băiat timid şi cam ursuz penume Javier, singurul copil al portarilor de la San Gabriel, carelocuiau într-o gheretă modestă, situată lângă intrarea îngrădinile colegiului. Javier, pe care, la fel ca pe Fernando,restul băieţilor îl considerau ceva mai puţin decât un lacheunedorit, mişuna singur prin grădini şi curţile interioare, fără să

intre în contact cu nimeni. De atâta rătăcit prin colegiu,ajunsese să ştie pe de rost toate cotloanele edificiului,tunelurile din pivniţe, pasajele ce urcau în turnuri şi tot soiulde tainiţe labirintice de care nu-şi mai amintea nimeni. Eralumea lui secretă, refugiul lui. Avea mereu la el un briceagsustras din sertarele lui taică-său şi îi plăcea să sculpteze cuel figuri din lemn pe care le ţinea în porumbarul colegiului.

Tatăl său, Ramon, portarul, era veteran al războiului din Cuba,unde îşi pierduse o mână şi (se zvonea cu oarecare răutate)testiculul drept, într-un foc de alice tras de însuşi TheodoreRoosevelt în asaltul de la Cochinos. Convins că trândăvealae mama tuturor relelor, Ramon „Un-singur-coi‖ (cum îlporecleau elevii) îşi însărcinase fiul să strângă într-un sacfrunzele uscate din păduricea de pini şi din curtea cu fântâni.

Ramon era un om de treabă, cam butucănos şi fatalmentecondamnat să-şi aleagă tovărăşiile cele mai proaste. Cea mairea dintre acestea era nevastă-sa. „Un-singur-coi― secăsătorise cu o namilă de femeie cu o educaţie deficitară şi cuaiureli de prinţesă cu trăsături de spălătoreasă, căreia îiplăcea să se insinueze îmbrăcată sumar în ochii fiului ei şi aielevilor de la colegiu, motiv de haz şi de stropşeală

săptămânală. Numele ei de botez era Maria Craponcia, însă eaîşi spunea Yvonne, fiindcă i se părea mai de bon-ton. Yvonneavea obiceiul de a-şi interoga fiul asupra posibilităţilor deavansare socială oferite de prieteniile pe care, credea ea,băiatul le lega cu crema societăţii barceloneze. Îl chestionadespre averea unuia sau altuia, închipuindu-se dichisită înmătăsuri, primită să ia ceaiul cu fursecuri în marile saloane

din lumea bună.

Javier încerca să-şi petreacă în casă cât mai puţin timp cuputinţă şi era recunoscător în sinea lui pentru treburile impusede taică-său, oricât de grele ar fi fost. Orice pretext era nimeritca să rămână singur, să evadeze în lumea lui secretă pentrua-şi sculpta figurile din lemn. Când elevii îl vedeau de departe,unii râdeau sau azvârleau după el cu pietre. Într-o zi, luiJulián i se făcu atât de milă văzând cum o piatră îi spărsesefruntea şi îl răsturnase în moloz, încât hotărî să-i vină în ajutorşi să-i ofere prietenia lui. La început, Javier crezu că Juliánvenea să-i dea lovitura de graţie, în timp ce toţi ceilalţi seprăpădeau de râs.

— Pe mine mă cheamă Julián, zise el întinzându-i mâna.

Prietenii mei şi cu mine mergem să jucăm câteva partide deşah în păduricea de pini şi mă întrebam dacă n-ai chef să vii şitu cu noi.

— Nu ştiu să joc şah.

— Nici eu nu ştiam, până acum două săptămâni. Dar Miquele un profesor bun…

Băiatul se uita bănuitor, aşteptând batjocura, ataculascuns, dintr-o clipă în alta.

— Nu ştiu dacă prietenii tăi or să vrea să vin şi eu cu voi…

— A fost ideea lor. Ce zici?

Începând din acea zi, Javier venea cu ei, din când în când,după ce termina treburile ce-i fuseseră încredinţate. Obişnuiasă rămână tăcut, ascultând şi privindu-i pe ceilalţi. Aldaya setemea puţin de el. Fernando, care trăise pe pielea lui dispreţulcelorlalţi ca urmare a originii sale modeste, se topea înamabilităţi cu enigmaticul copil. Miquel Moliner, care îl învăţanoţiunile elementare de şah şi îl privea cu un ochi cinic, era celmai puţin convins dintre toţi.

— Ăsta-i ţicnit. Vânează pisici şi porumbei şi îi chinuie ore înşir cu cuţitul. Apoi îi îngroapă în păduricea de pini. Ce maidistracţie !

— Cine zice asta?

— Chiar el mi-a povestit deunăzi, în timp ce eu îi explicamcum sare calul. Mi-a mai povestit că, uneori, maică-sa îl ia înpat la ea noaptea şi-l pipăie de zor.

— Poate că face băşcălie.

— Mă îndoiesc. Băiatul ăsta nu-i sănătos la cap, Julián, şiprobabil că nu-i vina lui.

Julián făcea eforturi pentru a ignora avertismentele şiprofeţiile lui Miquel, însă adevărul e că îi venea greu să înfiripeo relaţie prietenească cu odrasla portarului. Yvonne, în special,nu îi vedea cu ochi buni pe Julián şi pe Fernando Ramos. Dintoată trupa de feciori de bani gata, ei erau singurii care n-aveau un sfanţ. Se spunea că tatăl lui Julián era un negustormodest şi că maică-sa nu ajunsese decât o biată profesoară

de muzică. „Oamenii ăştia n-au nici bani, nici clasă, nicieleganţă, dragul meu – îl instruia maică-sa – tu trebuie să te duci cu Aldaya, care-i dintr-o familie foarte bună.― „Da, mamă, răspundea el, cum spui matale.― Cu timpul, Javier păru că

începe să aibă încredere în noii săi prieteni. Din când în când,îşi desfereca buzele şi tocmai sculpta un joc de şah pentruMiquel Moliner, ca răsplată pentru lecţiile lui. Într-o bună zi,când nimeni nu se aştepta ori ar fi crezut că-i cu putinţă,descoperiră că Javier ştia să zâmbească şi că avea un râsfrumos şi curat, un râs de copil.

— Vezi? E un băiat normal şi în regulă, argumenta Julián.

Miquel Moliner nu era însă atât de sigur şi se uita bănuitorla ciudatul băiat, cu o insistenţă aproape ştiinţifică.

— Javier e obsedat de tine, Julián, îi zise el într-o zi. Facetotul ca să câştige aprobarea ta.

— Ce prostie ! Are un tată şi o mamă pentru asta ; eu suntdoar un prieten.

— Un inconştient, asta eşti. Taică-său e un om sărmancăruia îi vine greu să-şi găsească bucile când e să facă treabă