— Atât de puţin gros cât îl am, îl păstrez în întregime pentru tine.
— De ce?
Fiindcă mă tem de tine, mi-am zis în sinea mea.
Ne-am refugiat într-o cafenea veche de lângă teatrul Poliorama. Ne-am retras la o masă de lângă fereastră şi am cerut nişte sandvişuri cu şuncă ţărănească şi două cafele cu lapte ca să ne încălzim. În scurt timp, chelnerul, un tip sfrijit cu o moacă de drăcuşor şchiop, se apropie de masa noastră
cu un aer oficial.
— Mneavoastră sunt ţine a ţerut un entrepane cu şouncă?
Am confirmat.
— Regret să comunichez, an numele direcsiunei, che nu mai eziste nisi un picules de şouncă. Putem oferi carnat negru, alb, mixt, chiftelusă sau chistorra. Marfa calitatea antăi, proaspata. Mai avem sardina în oset, dacă
mneavoastră nu poate ingera produs carne pe motif de consciense religiosa. Cum e vinere…
— Eu mă mulţumesc cu o cafea cu lapte, zău aşa, răspunse Bea.
Eu muream de foame.
— Şi ne aduceţi şi două porţii de cartofi prăjiţi? Şi ceva pâine, vă rog.
— De andată, cavalere. Si să iertaşi lipsă de marfă. De
regula avem de toa, chiar caviar borsevic. Dar an seara asta a fost semifinala de Cupa Europa si am avut o mulsime de cliensi. Se mesi!
Chelnerul se îndepărtă cu o atitudine ceremonioasă. Bea îl urmărea, amuzată.
— De unde e accentul ăsta? Din Jaen?
— Din Santa Colomba de Gremanet, am precizat eu. Se vede că nu prea mergi cu metroul.
— Tata spune că metroul e plin de lume proastă şi că, dacă te duci singură, te pipăie ţiganii.
Am dat să spun ceva, dar am tăcut. Bea râse. De cum sosiră cafelele şi mâncarea, m-am avântat să mă lupt cu toate, fără nicio pretenţie de delicateţe. Bea nu luă nicio îmbucătură. Cu mâinile în jurul ceştii aburinde, mă observa cu o jumătate de zâmbet, curioasă şi uimită.
— Aşadar, ce ai de gând să-mi arăţi azi ce eu n-am mai văzut?
— Mai multe lucruri. De fapt, ce vreau să-ţi arăt face parte dintr-o poveste. Nu mi-ai spus tu deunăzi că îţi place să
citeşti?
Bea încuviinţă, înălţându-şi sprâncenele.
— Ei bine, e vorba de o poveste despre cărţi.
— Despre cărţi?
— Despre cărţi blestemate, despre omul care le-a scris, despre un personaj care a ieşit din paginile unui roman ca să-l ardă, despre o trădare şi o prietenie pierdută. E o poveste despre dragoste, ură şi despre visele care trăiesc în umbra vântului.
— Parcă ai fi coperta unui roman de doi bani, Daniel.
— Poate fiindcă lucrez într-o librărie şi-am tot văzut. Dar asta-i o poveste adevărată. La fel de adevărată cum este pâinea asta pe care ne-au servit-o şi care are cel puţin trei zile. Şi că toate poveştile reale încep şi se termină într-un cimitir, dar nu soiul de cimitir la care te gândeşti.
Zâmbi aşa cum fac copiii atunci când li se promite o cimilitură sau un număr de magie.
— Sunt numai urechi.
Am înghiţit ultima sorbitură de cafea şi am contemplat-o
în tăcere preţ de câteva clipe. M-am gândit cât de mult îmi doream să mă refugiez în privirea aceea fugară care se temea că e transparentă, goală. M-am gândit la singurătatea ce avea să mă cuprindă în noaptea aceea, când aveam să mă
despart de ea, în lipsă de alte trucuri sau poveşti cu care să-mi câştig compania ei. M-am gândit la cât de puţine aveam să-i ofer şi cât de multe voiam de la ea.
— Îţi sfârâie creierul, Daniel, zise ea. Ce tot urzeşti acolo?
Mi-am început relatarea cu zorii aceia de demult, când m-am deşteptat şi nu-mi puteam aminti chipul mamei, şi nu m-am oprit până când n-am amintit lumea de penumbre pe care o intuisem chiar în acea dimineaţă, în casa Nuriei Monfort. Bea mă asculta în tăcere, cu o atenţie care nu trăda nici judecată, nici prejudecată. I-am vorbit de prima mea vizită la Cimitirul Cărţilor Uitate şi de noaptea pe care mi-o petrecusem citind Umbra vântului. I-am vorbit de întâlnirea mea cu omul fără chip şi de scrisoarea semnată de Penelope Aldaya, pe care o purtam mereu cu mine, fără să ştiu de ce.
I-am povestit cum nu ajunsesem niciodată să o sărut pe Clara Barcelo şi pe nimeni altcineva, şi despre cum îmi tremuraseră mâinile când am simţit atingerea buzelor Nuriei Monfort pe piele, cu numai câteva ceasuri în urmă. I-am spus că, până în momentul acela, nu înţelesesem că era vorba de o poveste despre oameni singuri, despre absenţe şi înfrângere şi că, tocmai de aceea, mă refugiasem în ea până
când o confundasem cu propria mea viaţă, asemenea cuiva care vrea să evadeze prin intermediul paginilor unui roman fiindcă cei pe care are nevoie să-i iubească sunt numai nişte umbre ce trăiesc în sufletul unui străin.
— Nu mai spune nimic, şopti Bea. Du-mă doar la locul acela.
Se făcuse noapte de-a binelea când ne-am oprit dinaintea porţii Cimitirului Cărţilor Uitate, în întunericul străzii Arco del Teatro. Am pus mâna pe ciocănelul cu drăcuşor şi am bătut de trei ori. Sufla un vânt rece, impregnat de miros de cărbune. Ne-am adăpostit sub arcada de la intrare în timp ce aşteptam. Am întâlnit privirea Beei la doar câţiva centimetri de a mea. Zâmbea. După puţin timp, se auziră nişte paşi
uşori apropiindu-se de poartă şi glasul obosit al paznicului ajunse până la noi.
