uniforma trage mult la cântar şi, oricum, şi-o fi păstrat el vreo carte la ciorap, ca să zic aşa. Eu cred că, dacă ne-a minţit, a fost prin omisiune şi din politeţe, nu din ticăloşie

sau din răutate. În plus, nu-l văd în stare să născocească o asemenea înşelăciune. Dacă ar şti să mintă mai bine, n-ar ţine ore de algebră şi de latină; ar ajunge direct la episcopat, cu un birou de cardinal şi covrigei moi de marţipan la cafea.

— Aşadar, ce sugerezi să facem?

— Mai devreme sau mai târziu, va trebui să dezgropăm mumia îngereştii bătrânici şi s-o scuturăm de glezne, ca să

vedem ce pică. Pentru moment, o să trag câteva sfori, să

vedem ce mai aflu despre Miquel Moliner. Şi n-ar strica să

arunc o privire şi asupra Nuriei Monfort, care mi se pare că

se dovedeşte a fi ceea ce răposata maică-mea numea o hoţomancă.

— Greşeşti în privinţa ei, am intervenit eu.

— Dumitale ţi se arată o pereche de ţâţe ca lumea şi crezi că ai văzut-o pe sfânta Teresa de Jesus, ceea ce, la vârsta asta, e de iertat, chiar dacă de nelecuit. Las-o în seama mea, Daniel, pentru că parfumul eternului feminin nu mă mai prosteşte ca pe dumneata. La anii mei, irigarea sanguină a capului prevalează în raport cu cea destinată părţilor moi.

— Grozav mai vorbeşti.

Fermín îşi scoase portofelul şi începu să calculeze bugetul.

— Ai o avere acolo, am zis eu. Toţi banii ăştia au rămas în plus de la restul de azi-dimineaţă?

— O parte. Ceilalţi sunt legitimi. Astăzi ies cu Bernarda.

Eu femeii ăsteia nu-i pot refuza nimic. Dacă e nevoie, iau cu asalt Banca Spaniei ca să-i satisfac orice capriciu. Dar dumneata ce planuri ai pentru restul zilei?

— Nimic în mod special.

— Dar cu cocuţa aceea care-i treaba?

— Ce cocuţă?

— Moţochina. Oare ce cocuţă? Sora lui Aguilar.

— Nu ştiu.

— De ştiut, ştii; ceea ce îţi lipseşte, ca să vorbim pe şleau, sunt nişte coaie ca să înşfaci taurul de coarne.

Într-acestea, se apropie de noi controlorul cu chipul istovit, făcând jonglerii cu un beţişor pe care îl plimba şi-l rotea între dinţi cu o dexteritate de circ.

— Iertaţi-mă, spun doamnele de colo că dacă puteţi să

folosiţi un limbaj mai politicos.

— Un căcat, replică Fermín, cu voce tare.

Controlorul se întoarse la cele trei doamne şi ridică din umeri, dându-le de înţeles că făcuse tot ce putea şi că nu era dispus să se ia la bătaie pentru o chestiune de pudoare semantică.

— Oamenii care nu au viaţă proprie vor să se bage întotdeauna într-a celorlalţi, bombăni Fermín. Despre ce vorbeam?

— Despre lipsa mea de bărbăţie.

— Chiar aşa. Un caz cronic. Ascultă-mă pe mine. Du-te şi-ţi caută fata, fiindcă viaţa trece în zbor, mai cu seamă partea care merită s-o trăieşti. Ai văzut ce spunea preotul. Uite -l este, uite-l nu e.

— Dar nu-i fata mea.

— Atunci câştig-o înainte s-o ia altcineva, mai ales un soldăţel de plumb.

— Dumneata vorbeşti de parcă Bea ar fi un trofeu.

— Nu, de parcă ar fi o binecuvântare, mă corectă Fermín.

Uite cum stau lucrurile, Daniel. Destinul obişnuieşte să stea la cotitură. Parcă-i un borfaş, o ştioarfă sau un vânzător de lozuri: cele trei incarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi.

Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.

Am dedicat restul drumului evaluării acestei perle filosoficeşti în timp ce Fermín trăgea încă un pui de somn, treabă pentru care avea un talent napoleonian. Am coborât din autobuz la intersecţia dintre Gran Via şi Paseo de Gracia, sub un cer de cenuşă care înghiţea lumina. Încheindu-şi nasturii pardesiului până la gât, Fermín anunţă că pleca în graba mare spre pensiunea lui, în intenţia de a se ferchezui pentru întâlnirea cu Bernarda.

— Află dumneata că, la o prezenţă prin excelenţă modestă

ca a mea, toaleta nu poate scădea sub nouăzeci de minute.

Degeaba ai nărav în tine, dacă n-arăţi bine; asta-i trista realitate a acestor vremuri de bâlci. Vanitas pecata mundi.

L-am văzut îndepărtându-se pe Gran Via, o mână de om, adăpostit în pardesiul său cenuşiu, care flutura în vânt

aidoma unui drapel ponosit. M-am îndreptat spre casă, unde plănuiam să pun mâna pe o carte bună şi să mă ascund de lume. Când am dat colţul dintre Puerta del Angel şi strada Santa Ana, mi se făcu inima cât un purice. Ca întotdeauna, Fermín nu se înşelase. Destinul mă aştepta în faţa librăriei, purtând o rochie din lână cenuşie, pantofi noi şi ciorapi de mătase şi studiindu-şi imaginea reflectată în vitrină.

— Tata crede că sunt la slujba de la ora douăsprezece, zise Bea fără să-şi desprindă privirea de la propria imagine.

— E ca şi cum ai fi. Aici, la mai puţin de douăzeci de metri, în biserica Santa Ana, o ţin nonstop de la nouă dimineaţa.

Vorbeam ca doi necunoscuţi care se opriseră întâmplător dinaintea unei vitrine, căutându-ne privirea în geam.

— Nu-i de glumă. A trebuit să fac rost de o foaie de duminică, să văd despre ce era predica. Mai târziu o să-mi ceară să-i fac un rezumat detaliat.

— Taică-tău e peste tot.

— A jurat să-ţi rupă picioarele.

— Mai întâi va trebui să afle cine sunt. Şi, atât timp cât le am întregi, alerg mai repede ca el.

Bea mă privea încordată, uitându-se peste umăr la pietonii ce alunecau prin spatele nostru în adieri cenuşii de vânt.

— Nu ştiu de ce râzi, zise ea. El vorbeşte serios.