cumsecade, ştii dumneata.
— Un tată cumsecade?
— Da. Ca al dumitale. Un bărbat cu cap, cu inimă şi cu suflet. Un om în stare să asculte, să călăuzească şi să
respecte un copil, şi nu să-şi înăbuşe în el propriile lui defecte. Cineva pe care un fiu nu numai să-l iubească fiindcă
îi este tată, ci să-l admire pentru că este cine este. Cineva cu care să-şi dorească să semene.
— De ce mă întrebi aşa ceva, Fermín? Eu ştiam că
dumneata nu crezi în familie şi în căsătorie. Jugul şi toate celea, îţi aduci aminte?
Fermín încuviinţă din cap.
— Uite cum stă treaba, toate celea sunt pentru diletanţi.
Căsătoria şi familia nu sunt altceva decât ceea ce facem noi
din ele. Altminteri, nu-s decât un sălaş de ipocrizie. Fleacuri şi pălăvrăgeli. Însă, dacă există dragoste cu adevărat, din aceea despre care nu trăncăneşti şi n-o răcneşti în cele patru zări, din aceea pe care o simţi şi o dovedeşti…
— Dumneata îmi pari un alt om, Fermín.
— Asta şi sunt. Bernarda m-a făcut să-mi doresc să fiu un om mai bun decât sunt.
— Cum adică?
— Pentru ca s-o merit. Dumneata acuma nu înţelegi, pentru că eşti tânăr. Însă, cu timpul, vei vedea că uneori contează nu ce dai, ci la ce renunţi. Bernarda şi cu mine am vorbit. Ea de felul ei e o mamă iubitoare, ştii şi dumneata. N-o spune, însă mi se pare că cea mai mare fericire pe care ar putea s-o aibă în viaţa asta e să fie mamă. Iar mie femeia asta îmi place mai mult decât o piersică în sirop. Îţi spun că, pentru ea, sunt în stare să intru într-o biserică după treizeci şi doi de ani de abstinenţă clericală şi să recit psalmii Sfântului Serafim sau ce-o mai fi trebuind.
— Te văd foarte avântat, Fermín. Dar abia ai cunoscut-o…
— Uite ce e, Daniel, la vârsta mea ori începi să vezi mişcările cum trebuie, ori te-ai ars de nu te vezi. Viaţa asta merită s-o trăieşti pentru trei-patru lucruri, restul e mraniţă
pentru câmp. Eu am făcut deja multe prostii, iar acuma ştiu că singurul lucru pe care mi-l doresc e s-o fac fericită pe Bernarda şi să mor într-o bună zi în braţele ei. Vreau să
redevin un om respectabil, ştii? Nu pentru mine, fiindcă
respectul acestui orfeon de maimuţe pe care-l numim omenire mă lasă cât se poate de rece, ci pentru ea. Pentru că
Bernarda crede în chestiile astea, în serialele radiofonice, în preoţi, în respectabilitate şi în Fecioara de la Lourdes. Aşa e ea şi eu o iubesc aşa cum este, fără să i se schimbe nici măcar un fir de păr din acelea care îi ies în bărbie. Şi de aceea vreau să fiu cineva cu care ea să se poată mândri.
Vreau să gândească aşa: Fermín al meu e un bărbat dat naibii, ca şi Cary Grant, Hemingway sau Manolete.
Mi-am încrucişat braţele, cântărind situaţia.
— Dumneata ai vorbit despre toate astea cu ea?
— Nu, pentru numele lui Dumnezeu. Drept cine mă iei?
Crezi că umblu prin lumea largă zicându-le femeilor că vreau să le las însărcinate? Şi nu că n-aş avea chef, să fim înţeleşi, fiindcă prostovancei ăleia de Merceditas îi trânteam eu vreo trei gemeni de nu mai aveam nicio treabă, dar…
— I-ai spus Bernardei că vrei să-ţi întemeiezi o familie?
— Lucrurile astea nu trebuie spuse, Daniel. Se văd pe chip.
Am aprobat din cap.
— Păi atunci, dacă vrei să ştii opinia mea, sunt sigur că vei fi un tată şi un soţ formidabil. Dar, câtă vreme nu crezi în lucrurile astea, n-o să le poţi avea niciodată.
Faţa i se lumină de bucurie.
— Chiar vorbeşti serios?
— De bună seamă.
— Să ştii că îmi iei o mare piatră de pe inimă. Fiindcă
numai cât îmi aduc aminte de genitorul meu şi când mă
gândesc că aş putea deveni pentru cineva ce -a fost el pentru mine, îmi vine să mă sterilizez.
— N-ai grijă, Fermín. Şi apoi, vigoarea dumitale însămânţătoare, probabil că nu există tratament care s-o învingă.
— Şi asta-i adevărat, reflectă el. Hai, du-te dumneata şi te odihneşte, că eu nu mai vreau să te reţin.
— Nu mă reţii, Fermín. Am impresia că n-am să închid un ochi.
— Merită calvarul… Fireşte, ce mi-ai spus de căsuţa aceea poştală, îţi aduci aminte?
