— Ai aflat ceva?
— Ţi-am spus eu s-o laşi în seama mea. Azi la prânz, la ora mesei, m-am dus până la poştă şi-am schimbat câteva vorbe cu un cunoscut mai vechi care lucrează acolo. Căsuţa poştală 2321 e înregistrată pe numele unuia Jose Maria Requejo, un avocat cu biroul pe strada Leon al XIII-lea. Mi-am permis să verific adresa persoanei în cauză şi nu m-a surprins să aflu că nu există, deşi îmi închipui că ştii deja şi dumneata. Corespondenţa care soseşte la căsuţa asta o ridică cineva de mai mulţi ani de zile. Ştiu lucrul ăsta pentru că toate coletele primite de la o firmă de intermediere sosesc
recomandate, iar la primire trebuie să semnezi o chitanţă şi să prezinţi un act de identitate.
— Cine este? Un angajat al avocatului Requejo? am întrebat.
— N-am putut ajunge până acolo, însă mă îndoiesc. Ori mă înşel eu de-a binelea, ori Requejo există în acelaşi plan cu Fecioara de la Fatima. Îţi pot spune doar numele cui ridică
corespondenţa: Nuria Monfort.
Am pălit.
— Nuria Monfort? Fermín, eşti sigur?
— Am văzut cu ochii mei câteva chitanţe. Pe toate apărea numele şi numărul ţidulei de identitate. Deduc, după faţa de vomă pe care ai căpătat-o, că această dezvăluire te ia prin surprindere.
— Oarecum.
— Pot să întreb cine este Nuria Monfort? Angajatul cu care am vorbit mi-a zis că şi-o amintea perfect fiindcă a trecut acum două săptămâni să ridice corespondenţa şi, în opinia lui imparţială, era mai nurlie ca Venus din Milo şi cu sânii mai tari. Iar eu mă încred în evaluarea lui pentru că, înainte de război, era profesor de estetică, însă, cum era văr îndepărtat cu Primo Caballero, fireşte, acum linge timbre de-o pesetă…
— Chiar ieri m-am întâlnit cu femeia asta, acasă la ea, am şoptit eu.
Fermín se uită la mine, uluit.
— La Nuria Monfort? Încep să cred că m-am înşelat în privinţa dumitale, Daniel. Ai devenit un berbant autentic.
— Nu-i ce crezi dumneata, Fermín.
— N-ai decât de pierdut. Eu, la vârsta dumitale, funcţionam ca la Molino, cu spectacole la matineu, după-amiază şi noaptea.
L-am privit pe omuleţul acela descărnat şi osos, tot numai nas şi piele gălbuie, şi mi-am dat seama că se transforma în cel mai bun prieten al meu.
— Pot să-ţi povestesc ceva, Fermín? Ceva la care mă tot gândesc de-o bucată de vreme.
— De bună seamă. Orice. Mai ales dacă e ceva scabros şi
are de-a face cu slujnica aia.
Pentru a doua oară în acea seară, m-am pornit să relatez povestea lui Julián Carax şi enigma morţii sale. Fermín asculta cu cea mai mare atenţie, luând notiţe pe un caiet şi întrerupându-mă din când în când pentru a mă întreba în legătură cu vreun amănunt a cărui relevanţă îmi scăpa.
Ascultându-mă pe mine însumi, îmi deveneau din ce în ce mai evidente lacunele existente în acea poveste. Nu o dată m-am oprit, cu gândurile rătăcite, căutând să înţeleg din ce motiv mă minţise Nuria Monfort. Ce semnificaţie avea faptul că ea ridicase, în toţi aceşti ani, corespondenţa adresată unui birou de avocaţi inexistent care, pasămite, avea grijă de apartamentul familiei Fortuny-Carax din Ronda de San Antonio? Nu mi-am dat seama că-mi formulam îndoielile cu voce tare.
— Încă nu putem şti de ce te-a minţit femeia asta, zise Fermín. Dar ne putem aventura să presupunem că, dacă a făcut-o în această privinţă, a putut s-o facă, şi probabil că a şi făcut-o, în multe alte privinţe.
Am oftat, învins.
— Dumneata ce sugerezi, Fermín?
Fermín Romero de Torres oftă, într-o atitudine de adâncă
filosofie.
— Am să-ţi spun ce putem face. Duminica asta, dacă eşti de acord, apărem ca din întâmplare la colegiul San Gabriel şi facem câteva investigaţii pe seama originilor prieteniei dintre Carax şi băieţaşul celălalt, bogătaşul…
— Aldaya.
— Eu la preoţi am mare trecere, ai să vezi, fie şi din cauza mutrei ăsteia de pustnic fără căpătâi pe care -o am. Două
linguşeli şi mi-i vâr în buzunar.
— Adică?
— Omule! Îţi garantez că ăştia au să ne cânte precum corul de copii de la Montserrat.
23
Mi-am petrecut sâmbăta în transă, înţepenit în dosul tejghelei, cu speranţa de a o vedea pe Bea ivindu-se pe uşă
ca prin farmec. Ori de câte ori suna telefonul, o luam la goană ca să răspund, smulgându-le receptorul tatei sau lui Fermín. Pe la jumătatea după-amiezii, după vreo douăzeci de apeluri ale unor clienţi şi fără nicio veste de la Bea, am început să mă împac cu gândul că lumea şi existenţa mea mizeră se apropiau de sfârşit. Tata s-a dus să evalueze o colecţie în San Gervasio, iar Fermín a profitat de conjunctură
pentru a-mi plasa încă o lecţie magistrală despre dedesubturile intrigilor amoroase.
— Linişteşte-te sau ai să te alegi cu o piatră la ficat, mă
sfătui el. Curtatul e ca tangoul: absurd şi pură înfloritură.
Însă dumneata eşti bărbatul şi îţi revine să ai iniţiativa.
