— Nu râd. Sunt mort de frică. Însă mă bucur să te văd.

Un crâmpei de zâmbet, emoţionat, fugar.

— Şi eu la fel, admise Bea.

— O spui de parcă ar fi o boală.

— E mai rău decât atât. Credeam că, dacă te revăd la lumina zilei, poate îmi vine mintea la cap.

M-am întrebat dacă era un compliment sau o pedeapsă.

— Nu putem fi văzuţi împreună, Daniel. Nu aşa, în plină

stradă.

— Dacă vrei, putem intra în librărie. În spate avem o cafetieră şi…

— Nu. Nu vreau să mă vadă nimeni intrând sau ieşind de-aici. Dacă cineva mă vede vorbind acum cu tine, tot mai pot spune că m-am întâlnit din întâmplare cu cel mai bun prieten al fratelui meu. Dacă suntem văzuţi de două ori

împreună, vom stârni bănuieli.

Am suspinat.

— Şi cine-o să ne vadă? Pe cine priveşte ce facem noi?

— Oamenii au întotdeauna ochi pentru ceea ce nu-i priveşte, iar tata cunoaşte o jumătate din Barcelona.

— Atunci, de ce ai venit până aici să mă aştepţi?

— N-am venit să te aştept. Am venit la slujbă, îţi aduci aminte? Chiar tu ai spus-o. La douăzeci de metri mai încolo…

— Mă înspăimânţi, Bea. Minţi mai bine ca mine.

— Nu mă cunoşti, Daniel.

— Aşa spune frate-tău.

Privirile ni se întâlniră în vitrină.

— Tu mi-ai arătat, ieri noapte, ceva ce nu mai văzusem niciodată, murmură Bea. Acum e rândul meu.

M-am încruntat, intrigat. Bea îşi deschise geanta, scoase o carte de vizită îndoită şi mi-o întinse.

— Nu eşti singurul care cunoaşte mistere în Barcelona, Daniel. Am o surpriză pentru tine. Te aştept la adresa asta, azi la ora patru. Nu trebuie să ştie nimeni că ne-am dat întâlnire acolo.

— Cum o să-mi dau seama dacă am ajuns unde trebuie?

— O să-ţi dai.

Am privit-o dintr-o parte, sperând că mă lua peste picior.

— Dacă n-ai să vii, o să înţeleg, zise Bea. O să înţeleg că

nu mai vrei să mă vezi.

Fără să-mi acorde nicio clipă să-i răspund, Bea se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă cu paşi repezi spre Rambla. Am rămas cu cartea de vizită în mână şi cu vorbele pe buze, urmărind-o cu privirea până când silueta ei s-a topit în penumbra cenuşie dinaintea furtunii. Am dezdoit cartea de vizită. În interior, scrisă cu albastru, era o adresă pe care o ştiam prea bine:

Bulevardul Tibidabo, 32

27

Furtuna nu aşteptă să se înnopteze ca să-şi arate colţii.

Primele fulgere m-au surprins la puţin timp după ce luasem un autobuz pe linia 22. Când am înconjurat piaţa Molina şi am urcat pe Balmes, oraşul îşi pierdea deja contururile sub perdelele de catifea lichidă, amintindu-mi că nu avusesem minima precauţie de a lua cu mine o umbrelă.

— Trebuie să fiţi tare curajos, a murmurat şoferul când i-am cerut să oprească.

Era deja ora patru şi zece când autobuzul m-a lăsat întrun loc al nimănui, la capătul străzii Balmes, la bunul plac al furtunii. În faţa mea, bulevardul Tibidabo se pierdea în zare ca un miraj apos sub ceruri de plumb. Am numărat până la trei şi am rupt-o la fugă prin ploaie. Câteva minute mai târziu, ud până la oase şi tremurând de frig, m-am oprit la adăpostul unui portal, ca să-mi recapăt suflarea. Am cercetat restul traseului. Adierea îngheţată a furtunii târa un văl cenuşiu care ascundea conturul spectral al vilelor şi căsoaielor îngropate în ceaţă. Printre ele se ridica turnul întunecat şi solitar al vilei Aldaya, ancorat în păduricea unduitoare. Am dat deoparte părul ud care-mi cădea în ochi şi am alergat într-acolo, traversând bulevardul pustiu.

Portiţa de grilaj se bălăbănea în bătaia vântului. Mai încolo, se deschidea o potecă unduitoare care urca până la casă. M-am strecurat pe portiţă şi am pătruns pe proprietate.

Prin desiş se desluşeau piedestale de statui dărâmate fără

milă. Apropiindu-mă de casă, am băgat de seamă cum una dintre statui, efigia unui înger purificator, fusese abandonată

în interiorul unei fântâni ce împodobea grădina. Silueta de marmură înnegrită strălucea ca un spectru sub stratul de apă ce se revărsa în bazin. Mâna îngerului de foc se ridica din apă; un deget acuzator, ascuţit ca o baionetă, arăta spre intrarea principală a locuinţei. Poarta din stejar sculptat era întredeschisă. Am împins uşa şi m-am aventurat câţiva paşi într-un vestibul cu aspect de peşteră, cu pereţii fluctuând sub mângâierea unei lumânări.

— Am crezut că n-ai să vii, zise Bea.

Silueta ei se profila pe un coridor ţintuit în penumbră, decupată în lumina lividă a unei galerii care se deschidea în fund. Era aşezată pe un scaun, cu spatele la perete, cu o lumânare la picioare.

— Închide uşa, îmi porunci ea fără să se ridice. Cheia e în broască.

M-am supus. Broasca scârţâi cu un ecou sepulcral. Am ascultat paşii Beei apropiindu-se în spatele meu şi i-am simţit atingerea pe hainele ude.

— Tremuri. De frică sau de frig?

— Încă nu m-am hotărât. De ce ne aflăm aici?

Zâmbi în semiîntuneric şi îmi luă mâna.

— Nu ştii? Credeam că ai ghicit…

— Asta-i casa familiei Aldaya, e tot ce ştiu. Cum ai reuşit să intri şi de unde ştiai…

— Vino, o să facem focul să te încălzeşti.

M-a condus de-a lungul coridorului până în galeria care prezida curtea interioară. Salonul se înălţa în coloane de marmură şi ziduri golaşe ce se târau spre tavanul decorat în casete, prăbuşit pe alocuri. Se zăreau ramele unor tablouri şi oglinzi care, cu ceva vreme în urmă, acoperiseră pereţii, precum şi urme de mobile pe pardoseala de marmură. La un capăt al salonului se afla un cămin cu câteva lemne pregătite. Un teanc de ziare vechi zăcea lângă vătrai.