— Ieri seară, după ce m-am despărţit de tine, i-am scris o scrisoare lui Pablo, zise Bea.

Am înghiţit în sec.

— Logodnicului tău, sublocotenentul? De ce?

Bea scoase un plic din buzunarul bluzei şi mi-l arătă. Era închis şi sigilat.

— În scrisoare îi spun că vreau să ne căsătorim cât mai

repede, într-o lună dacă se poate, şi că vreau să plec din Barcelona pentru totdeauna.

I-am înfruntat privirea impenetrabilă, aproape tremurând.

— De ce-mi spui una ca asta?

— Fiindcă vreau să-mi spui dacă să o expediez sau nu. De asta te-am chemat azi aici, Daniel.

Am studiat plicul care se învârtea între degetele ei ca o urnă de zaruri.

— Uită-te la mine, zise ea.

Mi-am ridicat ochii şi i-am susţinut privirea. N-am putut să-i răspund. Bea îşi coborî privirea şi se îndreptă spre capătul galeriei. O uşă dădea spre balustrada de marmură, deschisă către curtea interioară a casei. I-am văzut silueta topindu-se în ploaie. M-am dus după ea şi am oprit-o, smulgându-i plicul din mână. Ploaia îi biciuia chipul, spălându-i lacrimile şi mânia. Am condus-o înapoi în casă, până la căldura căminului. Îmi evita privirea. Am luat plicul şi l-am azvârlit în flăcări. Am contemplat împreună cum scrisoarea se descompunea în jar şi cum paginile se evaporau în volute de fum albastru, una câte una. Bea a îngenuncheat lângă mine, cu lacrimi în ochi. Am îmbrăţişat-o şi i-am simţit răsuflarea pe gât.

— Să nu mă laşi să cad, Daniel, şopti ea.

Bărbatul cel mai înţelept pe care l-am cunoscut vreodată, Fermín Romero de Torres, îmi explicase cândva că în viaţă nu există nicio experienţă comparabilă cu aceea când dezbraci o femeie pentru prima oară. Înţelept cum era, nu mă minţise, însă nici nu-mi spusese tot adevărul. Nu-mi zisese nimic despre acel ciudat tremur al mâinilor care prefăcea flecare nasture, flecare fermoar într-o muncă titanică. Nu-mi zisese nimic despre acea vrajă a pielii palide şi tremurătoare, despre acea primă atingere a buzelor, nici despre acel miraj ce părea să ardă în flecare por al pielii. Nu-mi zisese nimic despre toate astea fiindcă ştia că miracolul se petrece doar o dată şi că, atunci când se petrecea, vorbea o limbă a tainelor care, de cum erau date în vileag, fugeau pentru totdeauna. De mii de ori am vrut să recuperez acea primă după-amiază

petrecută în vila de pe bulevardul Tibidabo cu Bea, când

universul întreg se lăsase dus o dată cu ropotul ploii. De mii de ori am vrut să mă întorc şi să mă pierd într-o amintire din care abia dacă pot răscumpăra o imagine furată căldurii flăcărilor. Bea, goală şi strălucind de ploaie, întinsă lângă foc, cu ochii larg deschişi într-o privire care, de atunci, m-a urmărit mereu. M-am aplecat peste ea şi i-am mângâiat pielea pântecelui cu vârful degetelor. Bea îşi miji pleoapele şi îmi surâse, sigură şi puternică.

— Fă-mi tot ce vrei, şopti ea.

Avea şaptesprezece ani şi viaţa întreagă îi strălucea pe buze.

29

Se înnoptase când am părăsit casa, învăluiţi în umbre albastre. Din furtună mai rămăsese un suflu de burniţă rece.

Am vrut să-i înapoiez cheia, însă Bea mi-a poruncit dintr-o privire să o păstrez eu. Am mers până la promenada San Gervasio, în speranţa că vom găsi un taxi sau un autobuz.

Mergeam în tăcere, de mână, fără să ne privim.

— N-am să mă mai pot întâlni cu tine până marţi, zise Bea cu voce tremurătoare, ca şi când, dintr-o dată, s-ar fi îndoit de dorinţa mea de a o revedea.

— Am să te aştept acolo, am zis eu.

Am considerat de la sine înţeles că toate întâlnirile mele cu Bea urmau să aibă loc între zidurile acelei case vechi, că

restul oraşului nu ne aparţinea. Mi s-a părut chiar că

fermitatea atingerii ei pălea pe măsură ce ne îndepărtam de locul acela, că forţa şi căldura ei se diminuau cu fiecare pas.

Ajunşi pe promenadă, am constatat că străzile erau pustii.

— Aici n-o să găsim nimic, zise Bea. Mai bine să coborâm pe Balmes.

Am apucat-o pe strada Balmes cu paşi hotărâţi, mergând pe sub coroanele copacilor ca să ne ferim de burniţă şi, poate, de a ne încrucişa privirile. Mi s-a părut că, pe anumite porţiuni, Bea se grăbea, aproape că trăgea de mine. Pentru o clipă, am crezut că, dacă îi dădeam drumul la mână, Bea avea s-o zbughească. Imaginaţia mea, îmbătată încă de atingerea şi de gustul trupului ei, ardea de dorinţa de a o înghesui pe o bancă, de a o săruta, de a-i recita tot şiragul de nerozii care pe oricine altcineva l-ar fi făcut să se prăpădească de râs pe socoteala mea. Însă Bea deja nu mai era prezentă. Ceva o rodea pe dinăuntru, în tăcere şi totuşi evident.

— Ce se petrece? am şoptit eu.

Mi-a răspuns printr-un zâmbet sfâşiat, de teamă şi de singurătate. M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei; un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră şi care încă nu ştia că o poate pierde într-un minut. Am

continuat să merg, fără să aştept un răspuns. Treaz, în sfârşit. La scurt timp, se auzi zgomotul traficului, iar văzduhul păru să se aprindă ca o flăcăruie de gaz la căldura felinarelor şi semafoarelor care mă făcură să mă gândesc la un zid nevăzut.

— Mai bine ne despărţim aici, zise Bea, dându-mi drumul la mână.

Luminile unei staţii de taxiuri se zăreau la colţ, o defilare de licurici.

— Cum doreşti.

Bea se aplecă şi îmi atinse obrazul cu buzele. Părul îi mirosea a ceară.

— Bea, am început eu, aproape fără glas, eu te iubesc…

Tăgădui în tăcere, pecetluindu-mi buzele cu mâna, ca şi când cuvintele mele ar fi rănit-o.

— Marţi la ora şase, de acord? întrebă ea.

Am încuviinţat din nou. Am văzut-o plecând şi dispărând într-un taxi, parcă necunoscută. Unul dintre şoferi, care ne urmărise cu ochi de arbitru de tuşă, mă privea curios.

— Ei? Mergem acasă, şefu’?

M-am vârât în taxi fără să-mi dau seama. Ochii taximetristului mă examinau din oglindă. Ai mei pierdeau din vedere maşina care o ducea pe Bea, două puncte de lumină

adâncindu-se într-un puţ de beznă.

N-am izbutit să adorm până când zorii nu au revărsat peste fereastra camerei mele o sută de tonuri cenuşii, care de care mai pesimiste. M-a deşteptat Fermín, care azvârlea cu pietricele în geam, din piaţa bisericii. M-am îmbrăcat cu ce mi-a venit la îndemână şi am coborât să-i deschid. Fermín aducea cu sine entuziasmul lui insuportabil de luni dimineaţa. Am ridicat grilajul şi am atârnat cartonul cu anunţul „Deschis‖.

— Ia te uită ce cearcăne ai, Daniel. Cât ditamai terenurile de construcţie. Se cunoaşte că ai luat taurul de coarne.

Ducându-mă în spatele prăvăliei, mi-am pus şorţul meu albastru şi i l-am întins pe al lui sau, mai bine zis, i l-am aruncat cu îndârjire. Fermín îl înşfăcă din zbor, tot numai un

zâmbet pişicher.

— Mai curând am fost luaţi în coarne şi eu, şi taurul, i-am retezat-o eu.

— Lasă dumneata gregueriile în seama lui don Ramon Gomez de la Serna4, că ale dumitale suferă de anemie. Să