— Una peste alta, trebuie să presupunem, Carax nu apucă
să afle ce i s-a întâmplat Penelopei, fiindcă scrisoarea nu ajunge în mâna lui. Viaţa i se pierde în ceţurile Parisului, unde va duce o existenţă fantomatică între slujba lui de pianist într-un local de varieteu şi o dezastruoasă carieră de romancier fără succes. Anii ăştia de la Paris sunt un mister.
Tot ce rămâne de pe urma lor e o operă literară uitată şi virtual dispărută. Ştim că, la un moment dat, se hotărăşte să
ia în căsătorie o enigmatică şi înstărită doamnă care are de două ori vârsta lui. Natura unei asemenea căsătorii, dacă e să ne luăm după martori, pare mai curând un act de caritate sau de prietenie din partea doamnei bolnave decât un episod romantic. Pe cât ne putem da seama, respectiva doamnă
Mecena, temându-se pentru viitorul economic al protejatului ei, optează pentru a-i lăsa averea şi a-şi lua rămas-bun de la această lume făcând vâlvă, spre şi mai marea slavă a protectoratului artelor. Aşa sunt parizienii.
— Poate că era o iubire adevărată, am zis eu cu un firicel de voce.
— Ascultă, Daniel. Te simţi bine? Te-ai albit la faţă şi asuzi în valuri.
— Mă simt perfect, am minţit eu.
— Ce spuneam… Iubirea e ca un cârnat: există muşchiuleţ
tras în maţ şi există grăsime. Fiecare element îşi are locul şi funcţia lui. Carax declarase că nu se simţea demn de nicio iubire şi, de fapt, nu ştim despre nicio legătură romanţioasă
înregistrată în anii petrecuţi la Paris. Sigur că, lucrând într-o casă de toleranţă, poate că ardorile primare ale instinctului erau acoperite prin fraternitatea dintre angajaţii firmei, ca şi cum ar fi fost vorba de un tichet ori, cum mai bine nu se poate spune, de lozul de Crăciun. Însă toate astea sunt pură
speculaţie. Să ne întoarcem la momentul când se anunţă
căsătoria dintre Carax şi protectoarea lui. Acum reapare şi Jorge Aldaya pe harta acestei tulburi socoteli. Ştim că ia legătura cu editorul lui Carax de la Barcelona pentru a descoperi ascunzătoarea romancierului. La puţin timp, în dimineaţa nunţii, Julián Carax se bate în duel cu un necunoscut în cimitirul Pere Lachaise şi dispare. Nunta nu mai are loc. Începând de aici, totul devine confuz.
Fermín făcu o pauză dramatică, îndreptându-şi către mine privirea de mare intrigă.
— După cum se poate presupune, Carax trece graniţa şi, dovedindu-şi încă o dată proverbialul simţ al oportunităţii, se întoarce la Barcelona în 1936, în plină izbucnire a războiului civil. Activităţile şi ascunzătoarea lui din Barcelona pe timpul acestor săptămâni nu sunt clare. Să presupunem că rămâne o lună în oraş şi că, în răstimpul ăsta, nu ia legătura cu niciunul dintre cunoscuţii săi. Nici cu taică-său, nici cu prietena lui, Nuria Monfort. Ceva mai târziu e găsit mort pe stradă, ucis de un foc de armă. Nu întârzie să-şi facă apariţia un personaj funest care îşi spune Lain Coubert, nume pe care-l împrumută de la un personaj din ultimul roman al aceluiaşi Carax, care, spre mai marele nostru calvar, nu-i altcineva decât prinţul tenebrelor. Presupusul drăcuşor se declară dispus să şteargă de pe hartă puţinele urme lăsate de Carax şi să-i distrugă cărţile pentru totdeauna. Spre rotunjirea deplină a melodramei, e un bărbat fără chip, desfigurat de flăcări. Un personaj negativ scăpat dintr-o operetă gotică la care, spre şi mai marea noastră confuzie, Nuria Monfort recunoaşte glasul lui Jorge Aldaya.
— Ţin să-ţi amintesc că Nuria Monfort m-a minţit, am zis eu.
— Adevărat, însă, chiar dacă Nuria Monfort te-a minţit, e posibil s-o fi făcut mai mult dintr-o simplă omisiune şi, poate, ca să se excludă din fapte. Există puţine motive pentru a spune adevărul, însă ca să minţi, numărul lor e infinit. Ascultă, sigur te simţi bine? Eşti alb ca brânza de vacă.
Am tăgăduit şi m-am repezit spre toaletă.
Am vărsat dejunul, cina şi o bună parte din mânia pe care
o ţineam în mine. M-am spălat pe faţă cu apa îngheţată de la chiuvetă şi mi-am contemplat imaginea din oglinda aburită
pe care cineva mâzgălise cu un creion de ceară lozinca
„Fascişti împuţiţi‖. Când m-am întors la masă, am constatat că Fermín era la bar, achitând nota de plată şi discutând despre fotbal cu ospătarul care ne servise.
— Te simţi ceva mai bine? m-a întrebat el.
Am încuviinţat din cap.
— Ţi-a scăzut tensiunea, zise Fermín. Ia un Sugus, care vindecă orice.
Ieşind din cafenea, Fermín insistă să luăm un taxi până la colegiul San Gabriel şi să lăsăm metroul pentru altă zi, argumentând că era o dimineaţă de mai mare dragul şi că
tunelurile sunt pentru şobolani.
— Un taxi până la Sarria costă probabil o avere, am obiectat eu.
— Suntem invitaţi de Casa de Economii pentru Cretini, mi-o reteză Fermín. Căci aici patriotul mi-a dat greşit restul şi am făcut o afacere. Iar dumneata nu eşti acuma bun de călătorit pe sub pământ.
Înzestraţi astfel cu fonduri ilicite, ne-am plasat la un colţ
pe Rambla de Cataluna şi am aşteptat să sosească un taxi. A trebuit să lăsăm să treacă vreo câteva, întrucât Fermín declară că, din moment ce tot se urca o dată într-un automobil, voia să fie cel puţin un Studebaker. Ne-a luat un sfert de oră până am găsit un vehicul pe placul lui, pe care Fermín încearcă să-l oprească cu largi rotiri de braţe. Fermín insistă să călătorească pe locul din faţă, ceea ce îi oferi prilejul să se angajeze într-o discuţie cu şoferul pe seama aurului de la Moscova şi a lui Iosif Stalin, care era idolul şi ghidul său spiritual de la distanţă.
— Au existat trei mari figuri în secolul ăsta: Dolores Ibarruri, Manolete şi Iosif Stalin, proclamă taximetristul, dispus să ne fericească cu o detaliată biografie a ilustrului tovarăş.
Eu călătoream comod în spate, străin de peroraţie, cu fereastra deschisă şi bucurându-mă de aerul răcoros.
Fermín, încântat că se plimba într-un Studebaker, îi cânta în
strună şoferului, punctând, din când în când, portretul liderului sovietic schiţat de taximetrist cu chestiuni de îndoielnic interes istoriografie.
— Păi, am înţeles că suferă tare de prostată de când a înghiţit un sâmbure de moşmoană, iar acum nu mai poate urina decât dacă i se fredonează Internaţionala, zise Fermín.
— Propagandă fascistă, îl lămuri taximetristul, mai devotat ca oricând. Tovarăşul urinează ca un taur. Ar vrea Volga să
aibă un debit aşa de mare.
Dezbaterea de politică pe picior mare ne-a însoţit de-a lungul întregii traversade pe Via Augusta înspre partea de sus a oraşului. Soarele strălucea şi o briză răcoroasă
înveşmânta cerul într-un albastru arzător. Când am ajuns pe strada Ganduxer, şoferul coti la dreapta şi începurăm urcuşul lent spre promenada Bonanova.
