vedem, povesteşte.

— Ce vrei să povestesc?

— Las la alegerea dumitale. Numărul de împunsături sau turele de onoare.

— Nu-mi arde de glume, Fermín.

— Tinereţe, floare a zevzeciei. În sfârşit, cu mine să nu te înăcreşti, fiindcă am veşti proaspete despre investigaţia noastră pe seama amicului tău Carax.

— Sunt numai urechi.

Îmi aruncă o privire de intrigă internaţională; o sprânceană arcuită, iar cealaltă în stare de alarmă.

— Ei bine, iată că ieri, după ce am lăsat-o pe Bernarda să

se întoarcă acasă cu virtutea intactă, dar cu o pereche de vânătăi zdravene pe buci, m-a lovit un acces de insomnie din cauza acelor provocatoare vecernii amoroase, împrejurare de care am profitat spre a mă îndrepta către unul din centrele de informaţie ale lumii interlope barceloneze, şi anume taverna lui Eliodoro Salfuman, alias Sulă-rece, situată întrun local insalubru, dar nespus de colorat de pe strada Sant Jeroni, mândria şi sufletul Ravalului.

— Scurtează, Fermín, pentru Dumnezeu.

— Asta şi făceam. Fapt este că, o dată ajuns acolo, dându-mă bine pe lângă câţiva din obişnuiţii locului, vechi tovarăşi de cazne, am început cercetările în privinţa numitului Miquel Moliner, soţ al Mata Hari-ei dumitale, Nuria Monfort, şi presupus intern în hotelurile penitenciare ale municipiului.

— Presupus?

— Mai bine zis ca oricând, fiindcă trebuie să spunem că, în cazul ăsta, între participiul trecut şi lucrul făcut nu-i nicio cale de străbătut. Ştiu prea bine, din experienţă, că, în 4 Autor al unor ciudate arguţii literare bazate pe pluralitatea sensurilor şi pe calambururi, numite greguerias.

materie de recensământ şi socoteală a populaţiei puşcăriaşe, informatorii mei din tabernaculul lui Sulă-rece sunt cotaţi cu mai multă fiabilitate decât lipitorile de la Palatul de Justiţie şi te pot asigura, prietene Daniel, că nimeni n-a auzit de niciun Miquel Moliner în calitate de deţinut, vizitator ori simplă

făptură însufleţită în închisorile din Barcelona, cel puţin în ultimii zece ani.

— O fi închis în alt penitenciar.

— Alcatraz, Sing-Sing sau Bastilia. Daniel, femeia aceea te-a minţit.

— Presupun că da.

— Nu mai presupune, recunoaşte.

— Şi acum ce-i de făcut? Miquel Moliner e o pistă moartă.

— Sau Nuria asta e foarte vie.

— Ce sugerezi dumneata?

— Deocamdată, să explorăm alte căi. N-ar fi rău s-o vizităm pe bătrânica aia, doica cea bună din basmul pe care ni l-a turnat preasfinţitul ieri dimineaţă.

— Să nu-mi spui că bănuieşti că şi doica a dispărut.

— Nu, însă mi se pare că a cam sosit ceasul să ne lăsăm de izmeneli şi de bătut în poartă ca şi când am cere de pomană. În chestiunea asta trebuie să intrăm pe uşa din dos. Mă urmăreşti?

— Fermín, orice-ai spune dumneata merge şi la liturghie.

— Atunci, apucă-te şi-ţi scutură costumul de băieţaş din cor, fiindcă în după-amiaza asta, de îndată ce închidem, o să-i facem o vizită de milostenie bătrânei, la azilul Santa Lucia. Şi acum, povesteşte-mi. Cum a fost ieri cu mânzişoara aia? Să nu fii ermetic cu mine, fiindcă tot ce n-ai să-mi povesteşti are să-ţi iasă sub formă de bube cu puroi.

Am oftat, învins, şi mi-am dat drumul la mărturisiri, fără

să las nimic pe fundul sacului. Când am încheiat relatarea şi socoteala angoaselor mele existenţiale de licean retardat, Fermín mă surprinse cu o îmbrăţişare bruscă şi sinceră.

— Dumneata eşti îndrăgostit, murmură el emoţionat, bătându-mă cu palma pe spate. Sărăcuţul.

În după-amiaza aceea am ieşit din librărie la ora exactă, ceea ce a fost suficient ca să ne atragem o privire oţelită din

partea lui taică-meu, care, tot văzându-ne cum ne duceam şi ne întorceam, începuse să bănuie că umblam cu ceva dubios.

Fermín bolborosi ceva incoerent despre nişte comisioane rămase nerezolvate şi ne-am făcut nevăzuţi cu repeziciune.

Am presupus că, mai devreme sau mai târziu, trebuia să-i dezvălui tatei o parte din încurcătura aia, însă care parte anume era altă mâncare de peşte.

Pe drum, cu obişnuitul său dar pentru folclorul foiletonesc, Fermín mă puse în temă cu scena către care ne îndreptam. Azilul Santa Lucia era o instituţie de o reputaţie necurată, care lâncezea în măruntaiele unui vechi palat în ruine, situat pe strada Moncada. Legenda ce-l învăluia schiţa un profil undeva la jumătatea drumului între un purgatoriu şi o morgă cu condiţii sanitare abisale. Povestea lui era cel puţin neobişnuită. Din secolul al XI-lea adăpostise, printre altele, reşedinţa mai multor familii bine situate, o închisoare, un salon de curtezane, o bibliotecă de codexuri interzise, un cartier militar, un atelier de sculptură, un sanatoriu pentru ciumaţi şi o mănăstire. La jumătatea veacului al XIX-lea, căzând practic în bucăţi, palatul fusese transformat într-un muzeu de diformităţi şi de atrocităţi de circ de către un antreprenor extravagant care îşi spunea Laszlo de Vicherny, duce de Parma şi alchimist privat al casei de Bourbon, însă

al cărui nume adevărat s-a dovedit a fi ser Baltasar Deulofeu i Carallot, de fel din Esparraguera, gigolo şi şarlatan de profesie.

Suspomenitul se fălea că deţine cea mai vastă colecţie de fetuşi humanoizi în diferite faze de deformare, păstraţi în flacoane cu formol, ca să nu mai vorbim de şi mai bogata colecţie de ordine de captură expediate de poliţiile din jumătate de Europa şi America. Printre alte atracţii, acest Tenebrarium (căci aşa îşi rebotezase Deulofeu creaţia) oferea şedinţe de spiritism, necromanţie, lupte de cocoşi, guzgani, câini, femei, schilozi sau lupte mixte, fără a uita de pariuri, un lupanar specializat în damblagii şi monştri, un cazinou, un birou de consultanţă juridică şi financiară, un atelier pentru filtre de amor, o scenă pentru spectacole de folclor regional, teatru de marionete şi defilări de dansatoare

exotice. De Crăciun se punea în scenă o reprezentaţie a Păstorilor cu participarea întregului catalog al muzeului şi a întregii galerii de prostituate. Faima acestui spectacol se întinsese dincolo de hotarele provinciei.

Tenebrarium-ul s-a bucurat de un mare succes vreme de cincisprezece ani, până când, descoperindu-se că Deulofeu le sedusese pe soţia, pe fiica şi pe mama soacră a guvernatorului militar al provinciei într-un interval de numai o săptămână, cea mai neagră dezonoare căzu asupra centrului de recreere şi a creatorului său. Înainte ca Deulofeu să apuce să fugă şi să-şi asume una din multiplele sale identităţi, o bandă de asasini mascaţi îl fugări pe uliţele din cartierul Santa Lucia, după care îl spânzură şi îi dădu foc în Cetăţuie, abandonându-i apoi trupul pentru a fi devorat de câinii sălbatici ce mişunau prin zonă. După două decade de abandon, fără ca nimeni să se deranjeze să retragă catalogul de atrocităţi al răposatului Laszlo, Tenebrarium-ul fu transformat într-o instituţie de caritate publică, aflată în grija unui ordin de călugăriţe.

— Doamnele Ultimului Supliciu sau ceva la fel de morbid, zise Fermín. Partea proastă e că sunt tare riguroase în privinţa tainei locului (din pricina conştiinţei încărcate, aş

zice eu), drept care va trebui să găsim un subterfugiu ca să

ne strecurăm.

În vremuri mai recente, locatarii azilului Santa Lucia erau recrutaţi din rândurile muribunzilor, bătrânilor abandonaţi, demenţilor, nevoiaşilor şi ale altor iluminaţi ocazionali care alcătuiau consistenta lume interlopă barceloneză. Spre norocul lor, îndeobşte, o dată intraţi, majoritatea rezistau puţin; condiţiile localului şi compania nu invitau la longevitate. Potrivit lui Fermín, defuncţii erau retraşi cu puţin înaintea zorilor şi făceau ultima călătorie la groapa comună într-un car donat de o firmă de la Hospitalet de Llobregat specializată în produse din carne şi cârnăţărie, de o îndoielnică reputaţie, care după câţiva ani avea să fie implicată într-un scandal sumbru.

— Toate astea le-ai născocit dumneata, am protestat eu, copleşit de acest tablou dantesc.

— Înzestrarea mea de născocitor nu merge până într-acolo, Daniel. Aşteaptă şi-ai să vezi. Eu am vizitat edificiul, cu o ocazie nefastă, să tot fie vreo zece ani de-atunci, şi îţi pot spune că parcă îl angajaseră ca decorator pe prietenul dumitale Julián Carax. Păcat că n-am luat cu noi nişte frunze de dafin pentru a potoli aromele care îl caracterizează.

Însă vom avea destul de furcă până să ne lase să intrăm.

Cu asemenea perspective în faţă, am ajuns pe strada Moncada, care la ora aceea deja se închidea într-un pasaj de ceţuri flancat de vechile palate transformate în magazine şi ateliere. Litania clopotelor de la biserica Santa Maria del Mar puncta ecoul paşilor noştri. În scurt timp, o duhoare amară

şi pătrunzătoare se răspândi în adierea rece de iarnă.

— Ce-i cu mirosul ăsta?

— Am ajuns, anunţă Fermín.