Colegiul San Gabriel se înălţa în mijlocul unei pădurici, în punctul cel mai de sus al unei străzi înguste şi şerpuitoare ce urca dinspre Bonanova. Faţada, presărată cu ferestre enorme în formă de pumnal, avea profilul unui palat gotic de cărămidă roşie, suspendat în arcade şi turnuri care se arătau peste coroanele unui pâlc de platani, în contururi de catedrală. Am lăsat taxiul să plece şi am pătruns într-o grădină înfrunzită, semănată cu fântâni din care se iveau heruvimi uzi şi împletită cu poteci de piatră care se târau printre arbori. Fermín mă puse la curent în privinţa instituţiei într-una din magistralele sale lecţii de istorie socială.
— Cu toate că acum ţi s-ar putea părea că e mausoleul lui Rasputin, colegiul San Gabriel a fost, la vremea lui, una dintre cele mai prestigioase şi mai selecte instituţii din Barcelona. Pe timpul Republicii a decăzut, pentru că noii îmbogăţiţi din acea epocă, noii industriaşi şi bancheri, ale căror odrasle fuseseră până atunci împiedicate să pătrundă
ani la rând, fiindcă numele lor de familie miroseau a nou, s-au hotărât să-şi creeze propriile şcoli, unde acestea să fie tratate reverenţios şi unde ei înşişi să poată împiedica accesul odraslelor celorlalţi. Banul e ca oricare alt virus: o dată ce putrezeşte sufletul gazdei, o porneşte în căutare de
sânge proaspăt. Pe lumea asta, un nume de familie dăinuie mai puţin decât o migdală zaharisită. În vremurile lui bune, să spunem între anii 1830 şi 1930, mai mult sau mai puţin, colegiul San Gabriel primea crema bogătaşilor de râncedă
obârşie şi de sunătoare pungă. Cei din neamul Aldaya şi alţii ca ei veneau în acest loc sinistru în regim de internat, ca să
fraternizeze cu semenii lor, să asculte slujba şi să înveţe istoria pentru ca, astfel, să o poată repeta ad nauseam.
— Dar Julián Carax nu era tocmai unul din aceştia, am observat eu.
— Ei bine, uneori aceste ilustre instituţii oferă una sau două burse pentru copiii grădinarului sau ai vreunui lustragiu, pentru a-şi arăta astfel măreţia spirituală şi generozitatea creştină, zise Fermín. Modul cel mai eficient de a-i face inofensivi pe săraci e să-i înveţi să-i imite pe cei bogaţi. Asta-i otrava cu care capitalismul îi orbeşte pe…
— Acuma să nu te porneşti pe doctrina socială, Fermín, fiindcă, dacă te aude unul din preoţii ăştia, o să ne alunge în şuturi, i-am retezat-o eu, văzând cum doi preoţi se uitau la noi cu un amestec de curiozitate şi reticenţă, din înaltul unei scări ce urca spre poarta colegiului, şi întrebându-mă dacă
n-or fi auzit ceva din conversaţia noastră.
Unul din ei înaintă arborând un zâmbet politicos şi ţinându-şi mâinile adunate la piept, într-un gest episcopal.
Să tot fi avut vreo cincizeci de ani, iar trupul uscat şi chica rărită îi confereau un aspect de pasăre de pradă. Avea o privire pătrunzătoare şi emana o aromă de colonie proaspătă
şi de naftalină.
— Bună ziua. Sunt părintele Fernando Ramos, anunţă el.
Cu ce vă pot ajuta?
Fermín îi întinse mâna, pe care preotul o studie o clipă
înainte s-o strângă, ascunzându-se în continuare îndărătul zâmbetului său glacial.
— Fermín Romero de Torres, asesor bibliografic la
„Sempere şi fiii―, am marea plăcere de a o saluta pe excelenţa voastră preaevlavioasă. Alături de mine se află colaboratorul şi totodată prietenul meu, Daniel, tânăr cu viitor şi cu recunoscute virtuţi creştineşti.
Părintele Fernando ne studie fără să clipească. Aş fi preferat să mă înghită pământul.
— Plăcerea e de partea mea, domnule Romero de Torres, răspunse el cordial. Pot să vă întreb ce aduce un atât de formidabil duet în umila noastră instituţie?
M-am hotărât să intervin înainte ca Fermín să-i trântească
preotului o altă enormitate şi să fim nevoiţi să plecăm.
— Părinte Fernando, încercăm să-i localizăm pe doi foşti elevi ai colegiului San Gabriel: Jorge Aldaya şi Julián Carax.
Părintele Fernando îşi strânse buzele şi îşi arcui o sprânceană.
— Julián a murit acum mai bine de cincisprezece ani, iar Aldaya a plecat în Argentina, zise el sec.
— Dumneavoastră îi cunoşteaţi? îl întrebă Fermín.
Privirea pătrunzătoare a sacerdotului se opri asupra fiecăruia din noi înainte de a răspunde.
— Am fost colegi de clasă. Pot să vă întreb de ce vă
interesează chestiunea?
Mă tot gândeam cum să răspund la întrebare, când Fermín mi-o luă înainte.
— S-a întâmplat să încapă pe mâna noastră o serie de articole care aparţin, sau au aparţinut, întrucât jurisprudenţa e confuză în această privinţă, celor doi pomeniţi.
— Şi care este natura acestor articole, dacă nu vă e cu supărare?
— O rog pe domnia voastră să accepte tăce rea noastră, căci slavă Domnului că, în această privinţă, nu ducem lipsă
de motive de conştiinţă şi de tăinuire care nu au nimic de-a face cu neroada încredere că excelenţa voastră şi ordinul pe care cu atâta vitejie şi pioşenie îl reprezentaţi o merită din partea noastră, mitralie Fermín cu toată viteza.
Părintele Fernando îl observa, la limita buimăcelii. Am optat pentru a relua eu conversaţia, înainte ca Fermín să-şi recapete suflul.
— Articolele la care face referinţă domnul Romero de Torres sunt de natură familială, amintiri şi obiecte de valoare pur sentimentală. Ceea ce am dori să vă rugăm, părinte,
dacă nu e prea mare deranjul, este să ne spuneţi câte ceva din ceea ce vă amintiţi despre Julián şi despre Aldaya, de pe vremea când erau elevi.
Părintele Fernando continua să ne privească bănuitor. Am înţeles limpede că explicaţiile pe care i le dăduserăm nu erau suficiente pentru a justifica interesul nostru şi pentru a ne atrage colaborarea lui. I-am aruncat o privire lui Fermín, cerându-i ajutorul şi rugându-mă în sinea mea să dea peste vreo arguţie cu care să-l câştige pe preot de partea noastră.
— Ştii dumneata că semeni puţin cu Julián, când era tânăr? întrebă pe neaşteptate părintele Fernando.
