Auzind aceste cuvinte, Fortuny simţi că-şi dă ultima suflare.
Aldaya, netulburat, îşi aţinti privirea asupra lui Julián. Atunci,spre surprinderea tuturor, izbucni în râs cum nu mai făcuse deani de zile.
„Puştiul ăsta al dumitale va ajunge departe, Fortunato― , hotărî Aldaya, care nu apucase a învăţa numele pălărierului.
În felul acesta, descoperiră că don Ricardo Aldaya era sătulpână peste cap de oameni care se temeau de el, îl adulau şi ise întindeau la picioare ca nişte rogojini. Îi dispreţuia pepupincurişti, pe fricoşi şi pe oricine demonstra orice fel deslăbiciune, fizică, mintală ori morală. Când dădu peste unbăiat sărman, un simplu ucenic, care avea obrazul şi şarmulde a-l lua peste picior, Aldaya hotărî că, într-adevăr, dădusepeste magazinul de pălării ideal şi îşi dublă comanda. Însăptămâna aceea veni în fiecare zi cu plăcere la întâlnire,pentru ca Julián să-i ia măsura şi să probeze modele. AntoniFortuny se minuna când vedea cum fruntaşul societăţiicatalane se prăpădea de râs la glumele şi poveştile pe care i lespunea fiul acela al său care îi era necunoscut, cu care nuvorbea niciodată şi care, de ani de zile, nu dăduse niciunsemn că ar fi avut simţul umorului. La sfârşitul aceleisăptămâni, Aldaya îl luă pe pălărier deoparte, într-un ungher,ca să-i vorbească între patru ochi.
— După cum se vede, Fortunato, băiatul ăsta al dumitale eun talent, iar dumneata mi-l ţii aici, mort de lehamite, să
scuture praful de pe gângăniile dintr-un magazin de doi bani.
— E o prăvălie cumsecade, don Ricardo, iar băiatuldovedeşte o anumită iscusinţă, cu toate că e obraznic.
— Fleacuri. La ce colegiu îl duceţi?
— Păi, merge la şcoala din…
— Astea-s fabrici de salahori. În tinereţe, talentul şi geniul, dacă sunt lăsate de izbelişte, se răsucesc şi-l înghit pe cel ce le are. Trebuie canalizate. Sprijinite. Mă înţelegi, Fortunato?
— Vă înşelaţi în privinţa fiului meu. De geniu, nicipomeneală. De-abia trece la geografie… Dascălii îmi tot spuncă are capul plin de păsărele şi e foarte obraznic, la fel camaică-sa, dar aici, cel puţin, va avea mereu o slujbă onorabilă
şi…
— Fortunato, mă plictiseşti. Chiar azi mă duc să mă
întâlnesc cu Adunarea Directoare a colegiului San Gabriel şiam să le indic să-l accepte pe fiul dumitale în aceeaşi clasă cuîntâiul meu născut, Jorge. Mai puţin de atâta, ar însemna să
rămână în mizerie.
Pălărierul făcu ochii cât cepele. La colegiul San Gabriel seplămădea crema înaltei societăţi.
— Dar, don Ricardo, eu n-aş putea plăti…
— Nu ţi-a spus nimeni că trebuie să plăteşti vreun sfanţ. Deeducaţia băiatului o să mă ocup eu. Dumneata, ca tată, nutrebuie decât să spui da.
— Dar sigur că da, asta-i bună, însă…
— Atunci, să nu mai vorbim. Numai să fie de acord şi Julián,fireşte.
— El o să facă aşa cum i se porunceşte, asta-i bună.
În acest punct al conversaţiei, Julián apăru în uşa ce dădeaîn dosul prăvăliei, cu un tipar în mână.
— Don Ricardo, când veţi pofti…
— Spune-mi, Julián, ce ai de făcut în după-amiaza asta?
întrebă Aldaya.
Julián se uită când la taică-său, când la industriaş.
— Păi, îl ajut pe tata aici, în prăvălie.
— În afară de asta.
— Voiam să merg la biblioteca de…
— Îţi plac cărţile, nu-i aşa?
— Da, domnule.
— L-ai citit pe Conrad? Inima întunericului?
— De trei ori.
Pălărierul îşi încreţi fruntea, complet pierdut.
— Dar Conrad ăsta cine mai e, dacă pot să-ntreb?
Aldaya îl reduse la tăcere printr-un gest ce părea numai bunsă le închidă gura acţionarilor adunaţi în consiliu.
— Acasă la mine am o bibliotecă cu paisprezece mii devolume, Julián. Eu când eram tânăr am citit mult, dar acum numai am timp. Şi, dacă mă gândesc bine, am trei exemplaresemnate de Conrad în persoană. Băiatul meu, Jorge, nu intră
în bibliotecă nici să-l sileşti. În casă, singura care gândeşte şi
citeşte e fiica mea, Penelope, aşa încât toate cărţile astea staude pomană. Ţi-ar plăcea să le vezi?
Julián încuviinţă, fără glas. Pălărierul asista la scenă cu onelinişte pe care nu izbutea s-o definească. Toate numeleacelea îi erau necunoscute. Romanele, aşa cum ştie toată
