spun că vreau o femeie. O muiere, o subretă sau o iapă

tânără de rasă bună. Tânără, adică sub cincizeci şi cinci de ani, şi sănătoasă, fără răni şi fără fracturi.

— Nu sunt sigur dacă înţeleg…

— Mă înţelegi de minune. Înainte să plec pe lumea cealaltă, vreau să mă delectez cu o femeie care să aibă dinţi şi care să nu se pişe pe ea. Nu-mi pasă dacă e frumoasă foc au ba; eu sunt pe jumătate orb, iar la vârsta mea orice muiere care are de ce să te agăţi e-o Afrodită. Am fost limpede?

— Ca o carte deschisă. Dar nu văd cum o să vă găsesc eu o femeie…

— Când eram de vârsta dumitale, în sectorul servicii exista ceva ce se numea doamne cu virtutea uşoară. Ştiu eu că

lumea se schimbă, însă niciodată în mod esenţial. Fă-mi rost de una, plinuţă şi în călduri, şi-o să facem afaceri. Iar dacă

îţi pui întrebări în privinţa capacităţii mele de a mă bucura de o doamnă, gândeşte-te că mă mulţumesc s-o pişc de fund şi să-i cântăresc cu mâna frumuseţile. Avantajele experienţei.

— Amănuntele tehnice vă privesc, însă acum nu vă pot aduce o femeie aici.

— Oi fi eu un ghiuj amărât şi jegos, dar nu-s imbecil. Asta o ştiu şi eu. Mă mulţumesc să-mi promiţi.

— Şi de unde ştiţi că n-am să vă promit numai ca să-mi spuneţi unde e Jacinta Coronado?

Bătrânelul îmi zâmbi, şiret.

— Dă-mi cuvântul dumitale şi lasă problemele de conştiinţă pe seama mea.

Am privit în sus. Juanito îşi începea partea a doua a recitalului. Viaţa se stingea treptat.

Cererea moşneguţului cel hâtru era singurul lucru din acel purgatoriu care mi s-a părut că avea un sens.

— Vă dau cuvântul meu. Voi face tot ce pot.

Bătrânul zâmbi cu gura cât o şură. I-am numărat trei dinţi.

— Blondă, chiar şi oxigenată. Cu o pereche de ţâţe ca lumea şi să vorbească taman ca o scrofelniţă, dacă e posibil, căci, din toate simţurile, cel mai bine mi s-a păstrat auzul.

— O să văd ce pot face. Acum spuneţi-mi unde o găsesc pe Jacinta Coronado.

31

— Ce i-ai promis matusalemului ăluia?

— Ai auzit şi dumneata.

— Oi fi zis-o în glumă, sper.

— Eu nu mint un moşneguţ care-i pe ducă.

— Iar asta te înnobilează, Daniel, însă cum ai de gând să

strecori o individă în această casă respectabilă?

— Plătind triplu, bănuiesc. Detaliile specifice le las în seama dumitale.

Fermín ridică din umeri, resemnat.

— În fine, târgu-i târg. O să ne gândim noi la ceva. Însă

data viitoare când se înfiripă o negociere de natura asta, lasă-mă pe mine să vorbesc.

— Se acceptă.

Întocmai cum îmi indicase bătrânul cel şmecher, pe Jacinta Coronado am găsit-o într-o mansardă la care nu se putea ajunge decât pe o scară de la etajul al treilea. Potrivit moşneguţului desfrânat, ultimul cat era refugiul puţinilor interni cărora Parcele nu avuseseră cumsecădenia să le ia minţile, stare, pe de altă parte, nu tocmai longevivă. Pe cât se pare, acea aripă ocultă adăpostise, la vremea ei, camerele lui Baltasar Deulofeu, alias Lazslo de Vicherny, de unde acesta prezida activităţile Tenebrarium-ului şi cultiva artele iubirii proaspăt sosite din Orient, printre aburi şi uleiuri parfumate.

Din acea splendoare îndoielnică mai rămăseseră doar aburii şi parfumurile, deşi de altă natură. Jacinta Coronado zăcea prăbuşită într-un scaun de răchită, înfăşurată într-un pled.

— Doamna Coronado? am întrebat ridicând glasul, temându-mă că sărmana era surdă, ţicnită sau amândouă

aceste lucruri.

Bătrâna ne cercetă pe îndelete, cu oarecare rezervă. Avea o privire nisipoasă şi doar câteva şuviţe de păr alburiu îi acopereau creştetul. Am băgat de seamă că mă observa cu un aer ciudat, de parcă mă mai văzuse şi înainte şi nu-şi amintea unde. M-am temut că Fermín se va grăbi să mă

prezinte drept fiul lui Carax sau vreun alt tertip asemănător,

însă el se mărgini să îngenuncheze lângă bătrână şi să-i ia mâna tremurătoare şi ofilită.

— Jacinta, eu sunt Fermín, iar acest vlăstar e amicul meu, Daniel. Ne-a trimis prietenul dumitale, părintele Fernando Ramos, care azi n-a putut veni fiindcă avea de spus douăsprezece slujbe, ştii şi dumneata cum e cu calendarul sfinţilor, însă îţi transmite toate cele bune. Cum te mai simţi?

Bătrâna îi zâmbi cu gingăşie lui Fermín. Prietenul meu îi mângâie chipul şi fruntea. Bătrâna îi primea atingerea cu recunoştinţa unei pisici de salon. Am simţit că mi se pune un nod în gât.

— Ce întrebare prostească, nu-i aşa? continuă Fermín.

Ceea ce ţi-ar plăcea dumitale ar fi să te-nvârţi încoace şi-ncolo în paşi de polcă. Fiindcă dumneata ai nişte picioare de dansatoare, probabil că toată lumea ţi-o spune.

Nu-l văzusem tratând pe nimeni cu atâta delicateţe, nici măcar pe Bernarda. Cuvintele erau linguşeală curată, însă

tonul şi expresia feţei erau sincere.

— Ce lucruri frumoase îmi spui dumneata, murmură ea cu voce frântă, după atâta timp cât nu avusese cu cine să

vorbească sau nimic de spus.

— Nici pe jumătate atât de frumoase ca dumneata, Jacinta. Crezi că putem să-ţi punem câteva întrebări? Ca la concursurile de la radio, ştii?

Drept răspuns, bătrâna clipi.

— Eu aş zice că asta înseamnă da. Îţi aminteşti de Penelope, Jacinta? Penelope Aldaya? Despre ea am vrea să te întrebăm.

Jacinta încuviinţă, cu privirea aprinsă dintr-o dată.