— Copila mea, murmură ea şi păru că avea să izbucnească

în plâns.

— Chiar ea. Îţi aduci aminte? Noi suntem prieteni cu Julián. Julián Carax. Cel cu povestirile de groază, îţi aminteşti şi de el, nu-i aşa?

Ochii bătrânei străluceau, ca şi când cuvintele şi mângâierile lui Fermín ar fi adus-o treptat la viaţă.

— Părintele Fernando, de la colegiul San Gabriel, ne-a spus că o iubeai mult pe Penelope. Şi el te iubeşte mult şi îşi

aminteşte de dumneata în fiecare zi, ştii? Nu vine mai des fiindcă episcopul cel nou, care e un arivist, îi face zile fripte, trimiţându-l să spună atâtea slujbe, încât umblă mereu afon.

— Dumneata mănânci bine? întrebă dintr-o dată bătrâna, neliniştită.

— Mănânc ca un căpcăun, Jacinta, ce se-ntâmplă e că am un metabolism foarte masculin şi ard totul. Însă, aşa cum mă vezi, sub straiele astea, nu-s decât muşchi. Pune mâna.

Ca Charles Atlas, dar ceva mai păros.

Jacinta încuviinţă, mai liniştită. N-avea ochi decât pentru Fermín. De mine uitase cu totul.

— Ce ne poţi spune despre Penelope şi despre Julián?

— Mi-au luat-o, ei toţi, zise ea. Pe fata mea.

Am făcut un pas în faţă ca să spun ceva, însă Fermín îmi aruncă o privire care spunea: ţine-ţi gura.

— Cine ţi-a luat-o pe Penelope, Jacinta? Îţi aduci aminte?

— Domnul, zise ea ridicându-şi ochii cu teamă, ca şi când s-ar fi temut că cineva ne putea auzi.

Fermín păru să cântărească emfaza gestului bătrânei şi îi urmări privirea până în înalt, evaluând diferite posibilităţi.

— Dumneata te referi la Dumnezeu Atotputernicul, împăratul cerurilor, sau mai curând la tatăl domnişoarei Penelope, don Ricardo?

— Ce mai face Fernando? întrebă bătrâna.

— Preotul? E ca o floare. Când nici cu gândul nu gândeşti, va fi făcut papă şi pe dumneata o să te instaleze în Capela Sixtină. Îţi trimite salutări călduroase.

— El e singurul care vine să mă vadă, ştii? Vine fiindcă ştie că nu mai am pe nimeni altcineva.

Fermín îmi aruncă o privire cu coada ochiului, ca şi cum s-ar fi gândit la acelaşi lucru ca şi mine. Jacinta Coronado era, evident, mai lucidă decât o sugerau aparenţele. Trupul se stingea, însă mintea şi sufletul încă se mai mistuiau în acel puţ de mizerie. M-am întrebat câţi alţii asemenea ei, asemenea bătrânelului licenţios care ne arătase cum s-o găsim zăceau împotmoliţi acolo.

— Vine fiindcă te iubeşte mult pe dumneata, Jacinta.

Fiindcă îşi aminteşte cât de bine îl îngrijeai şi îl hrăneai când

era flăcău. Ne-a povestit totul. Îţi aduci aminte, Jacinta? Îţi aduci aminte de vremea când te duceai să-l iei pe Jorge de la colegiu, de Fernando şi de Julián?

— Julián…

Vocea ei era o şoaptă stinsă, însă zâmbetul o trăda.

— Îţi aminteşti de Julián Carax, Jacinta?

— Îmi amintesc de ziua când Penelope mi-a spus că are să

se mărite cu el…

Fermín şi cu mine ne-am privit, uluiţi.

— Să se mărite? Când a fost asta, Jacinta?

— În ziua când l-a văzut pentru prima oară. Avea treisprezece ani şi nu ştia nici cine era, nici cum îl chema.

— Atunci, de unde ştia că o să se mărite cu el?

— Pentru că îl văzuse. În vis.

În copilărie, Maria Jacinta Coronado era convinsă că lumease sfârşea la periferia oraşului Toledo şi că dincolo de acelehotare nu existau decât ceţuri şi oceane de foc. Scosese ideeaasta dintr-un vis pe care-l avusese la patru ani, în timpul uneifebre care mai c-o dăduse gata. Visele începuseră cu aceafebră misterioasă, pentru care unii învinuiau muşcătura unuienorm scorpion roşu ce apăruse într-o zi în casă şi apoidispăruse pentru vecie, iar alţii invocau vrăjile unei călugăriţenebune care pătrundea noaptea prin case pentru a otrăvi copiiişi care, după ani, avea să moară executată prin gâtuire,recitind Tatăl Nostru pe dos şi cu ochii ieşiţi din orbite, în timpce un nor roşu se întindea peste oraş, declanşând o ploaie degândaci morţi. În visele ei, Jacinta vedea trecutul, viitorul şi,uneori, întrezărea secrete şi mistere ale vechilor străzi dinToledo. Unul din personajele obişnuite ale viselor sale eraZacanas, un înger îmbrăcat întotdeauna în negru, ce umblaînsoţit de un motan negru cu ochi galbeni, a cărui răsuflareduhnea a sulf. Zacanas ştia totul: îi profeţise ziua şi ora lacare urma să moară unchiul ei Venancio, marchitanul deunguente şi agheasmă. Îi dezvăluise locul unde mama ei, oevlavioasă de ispravă, ascundea un teanc de scrisori primitede la un înflăcărat student la medicină, posesor al unor slaberesurse financiare, însă al unor solide cunoştinţe de anatomie,

în al cărui dormitor de pe străduţa Santa Maria descoperise cuanticipaţie porţile raiului. O anunţase că exista ceva rău pironitîn măruntaiele ei, un spirit mort care îi voia răul, şi că nu aveasă cunoască decât dragostea unui singur bărbat, o iubirepustie şi egoistă care avea să-i frângă inima. Îi menise că aveasă vadă pierind tot ce iubea şi că, înainte să ajungă în cer,avea să viziteze infernul. În ziua primei menstruaţii, Zacanasşi motanul său sulfuric dispărură din visele ei, însă peste aniJacinta avea să-şi amintească de vizitele îngerului îmbrăcat înnegru cu lacrimi în ochi, fiindcă toate profeţiile lui seadeveriseră.

Astfel, atunci când medicii au diagnosticat că nu putea aveacopii, Jacinta nu fu surprinsă. Cum nu fu surprinsă, cu toatecă aproape că muri de durere, atunci când bărbatul cu careera căsătorită de trei ani de zile o anunţă că o părăsea pentrualta, fiindcă ea era ca un câmp părăginit şi sterp care nurodea, fiindcă nu era femeie. În absenţa lui Zacanas (pe care îlluase drept un emisar al cerului, căci, îmbrăcat sau nu înnegru, era un înger luminos – şi cel mai frumos bărbat pe careîl văzuse ori îl visase vreodată), Jacinta vorbea cu Dumnezeude una singură, pe la colţuri, fără să-l vadă şi fără să spere că

El se va deranja să-i răspundă, pentru că pe lume exista multă

suferinţă şi, la urma urmei, problemele ei erau nişte fleacuri.

Toate monologurile sale cu

Dumnezeu sfârşeau cu acelaşi subiect: nu-şi dorea în viaţă

decât un singur lucru, să fie mamă, să fie femeie.

Într-o zi ca atâtea altele, pe când se ruga în catedrală, seapropie de ea un bărbat pe care îl recunoscu ca fiind Zacanas.

Era îmbrăcat ca întotdeauna şi îşi ţinea în poală motanulnegru. Nu îmbătrânise nici măcar cu o zi şi avea aceleaşiunghii magnifice, de ducesă, lungi şi ascuţite. Îngerul îimărturisi că venea el întrucât Dumnezeu nu avea de gând să-irăspundă la rugi. Zacanas îi spuse să n-aibă nicio grijă

fiindcă, într-un fel sau altul, avea să-i trimită el o odraslă. Seaplecă asupra ei, rosti cuvântul Tibidabo şi o sărută pe buzecu multă tandreţe. La atingerea acelor buze delicate, decaramea, Jacinta avu o viziune: urma să aibă o fetiţă fără a finevoie să cunoască bărbatul (ceea ce, judecând după

experienţa de trei ani în dormitor cu soţul care insista să-şifacă nevoile pe ea în timp ce îi acoperea capul cu o pernă şi îişoptea „nu te uita, scroafo―, fu o alinare pentru ea). Aceacopilă avea să vină la ea într-un oraş foarte îndepărtat, prinsîntre o lună de munţi şi o mare de lumină, un oraş plăsmuitdin clădiri ce nu puteau exista decât în vise. Ulterior, Jacintanu mai ştiu să spună dacă vizita lui Zacanas fusese unul dinvisele ei sau dacă, realmente, îngerul venise la ea în catedraladin Toledo, cu motanul şi cu unghiile lui stacojii, proaspătvopsite. Nu se îndoi nicio clipă de veridicitatea acelor predicţii.

Chiar în după-amiaza aceea vorbi cu diaconul parohiei, careera un bărbat citit şi cutreierase mări şi ţări (se spunea că

ajunsese până în Andorra şi că o rupea pe limba bască).

Diaconul, care preciza că nu cunoştea vreun înger cu acestnume în rândurile legiunilor cerului, ascultă cu atenţie viziuneaJacintei şi, după ce cântări bine subiectul, bizuindu-se pedescrierea unui soi de catedrală care, în cuvintele văzătoarei,părea un mare pieptene de podoabă făcut din ciocolată topită,îi zise: „Jacinta, ceea ce ai văzut tu e cetatea Barcelonei,marea fermecătoare şi templul ispăşitor al Sfintei Familii…‖

Două săptămâni mai târziu, Jacinta o pornea spre Barcelona,convinsă că tot ce îi descrisese îngerul avea să devină