— Dacă luminăţia voastră nu vedeţi niciun inconvenient…
Şi poate o ciocolăţică, pentru treaba cu glucoza…
Sacerdotul îi turnă un pahar cu apă, pe care Fermín îl sorbi cu aviditate.
— N-am decât bomboane cu eucalipt. Vă convin?
— Dumnezeu să vă răsplătească.
Fermín înghiţi un pumn de bomboane şi, pe dată, păru să-şi recupereze întru câtva culoarea.
— Băiatul acesta, copilul portarului ce şi-a pierdut în chip eroic scrotul apărând coloniile, sunteţi sigur că se numea Fumero, Francisco Javier Fumero?
— Da. Întru totul. Îl cunoaşteţi cumva?
— Nu, intonarăm amândoi în polifonie.
Părintele Fernando se încruntă.
— N-ar fi de mirare. Francisco Javier a ajuns, în cele din urmă, un personaj de o tristă celebritate.
— Nu suntem siguri că vă înţelegem…
— Mă înţelegeţi de minune. Francisco Javier Fumero e inspector-şef al Brigăzii Criminale din Barcelona, iar reputaţia lui se întinde, cu asupra de măsură, şi până la noi, cei care nu ieşim din această incintă. Iar dumneavoastră, când i-aţi auzit numele, v-aţi făcut mai mic cu câţiva centimetri, aş zice.
— Acum, că domnia voastră l-aţi menţionat, parcă numele îmi sună oarecum familiar…
Părintele Fernando ne privi bănuitor.
— Băiatul acesta nu este fiul lui Julián Carax. Greşesc?
— Fiul spiritual, eminenţă, ceea ce moraliceşte atârnă mai greu.
— În ce soi de belea sunteţi vârâţi? Cine v-a trimis?
Am avut atunci certitudinea că eram pe punctul de a fi alungaţi în şuturi din biroul preotului şi am optat pentru a-l reduce la tăcere pe Fermín şi, o dată şi bună, pentru a juca pe cartea onestităţii.
— Aveţi dreptate, părinte. Julián Carax nu e tatăl meu.
Însă nu ne-a trimis nimeni. În urmă cu câţiva ani am dat, din întâmplare, peste o carte a lui Carax, o carte ce fusese dată dispărută, şi de atunci am încercat să aflu mai multe despre el şi să lămuresc împrejurările morţii sale. Domnul Romero de Torres mi-a acordat ajutorul său…
— Care carte?
— Umbra vântului. Aţi citit-o?
— Am citit toate romanele lui Julián.
— Le mai aveţi?
Preotul tăgădui.
— Pot să vă întreb ce-aţi făcut cu ele?
— Cu câţiva ani în urmă, cineva a intrat în camera mea şi le-a dat foc.
— Bănuiţi pe cineva?
— Bineînţeles. Pe Fumero. Nu de asta vă aflaţi aici şi domniile voastre?
Fermín şi cu mine am schimbat o privire perplexă.
— Inspectorul Fumero? De ce-ar dori el să ardă cărţile astea?
— Cine altcineva? În ultimul an pe care l-am petrecut împreună la colegiu, Francisco Javier a încercat să-l omoare pe Julián cu puşca lui taică-său. Dacă Miquel nu l-ar fi oprit…
— De ce a încercat să-l omoare? Julián fusese singurul lui prieten.
— Francisco Javier era obsedat de Penelope Aldaya.
Nimeni nu ştia asta. Cred că Penelope însăşi nu băgase de seamă că băiatul exista. A păstrat secretul ani la rând. Pe cât se pare, îl urmărea pe Julián fără ştirea acestuia. Cred că, într-o zi, l-a văzut sărutând-o. Nu ştiu. Ceea ce ştiu e că a încercat să-l omoare în plină zi. Miquel Moliner, care nu avusese niciodată încredere în Fumero, s-a aruncat asupra lui şi l-a oprit în ultima clipă. Gaura glonţului încă se mai poate vedea la intrare. Ori de câte ori trec pe-acolo, îmi amintesc de ziua aceea.
— Ce s-a întâmplat cu Fumero?
— El şi familia lui au fost expulzaţi din incintă. Cred că pe Francisco Javier l-au vârât o vreme într-un internat. N-am mai ştiut nimic de el vreo doi ani, până când mama lui a murit într-un accident de vânătoare. N-a existat un asemenea accident. Miquel avusese dreptate de la bun început. Francisco Javier Fumero e un asasin.
— Dacă v-aş povesti… bâigui Fermín.
— Păi, n-ar fi de prisos să-mi povestiţi domniile voastre câte ceva: ceva veridic, ca să mai schimbăm.
