se răspândise printre elevi, iar râsetele nu se lăsaseră

aşteptate, nici întrebările despre ce făcuse cu costumul demarinar. Râsetele încetară brusc când elevii băgară de seamă

că băiatul ţinea în mână puşca lui taică-său. Se făcu linişte şimulţi se îndepărtară. Numai cei din cercul lui Aldaya, Moliner,Fernando şi Julián se întoarseră şi se opriră să-l privească pebăiat, neînstare să priceapă. Fără să stea pe gânduri,Francisco Javier ridică arma şi ochi. Ulterior, martorii au spuscă pe chipul său nu era nici mânie, nici turbare. FranciscoJavier afişa aceeaşi răceală de automat cu care îşi executamuncile de curăţenie din grădină. Primul glonţ trecu şuierândpe lângă capul lui Julián. Al doilea i-ar fi străpuns gâtlejul,dacă Miquel Moliner nu s-ar fi repezit la fiul portarului şi nu i-ar fi smuls puşca, luându-l la pumni. Julián Caraxcontemplase scena uluit, paralizat. Cu toţii crezură că

împuşcăturile îi erau adresate lui Jorge Aldaya, ca răzbunarepentru umilinţa suferită în seara dinainte. Abia mai târziu,când Garda Civilă îl luase pe băiat, iar perechea de portarifusese alungată din locuinţă aproape în şuturi, Miquel Molinerse apropie de Julián şi îi zise, fără mândrie, că îi salvaseviaţa. Nici nu-şi închipuia Julián că viaţa aceea, sau partea pecare el voia să o trăiască din ea, se apropia de sfârşit.

Acela era ultimul an pe care Julián şi colegii săi îl petreceaula colegiul San Gabriel. Care mai mult, care mai puţin, fiecareîşi declara planurile proprii sau planurile pe care familia lefăcuse în privinţa lui pentru anul următor. Jorge Aldaya ştiadeja că taică-său avea să-l trimită să studieze în Anglia, iarMiquel Moliner îşi considera ca şi făcută intrarea laUniversitatea din Barcelona. Fernando Ramos pomenise nu odată că poate avea să intre în seminarul ordinului, perspectivă

pe care dascălii lui o considerau cea mai înţeleaptă, dată fiindsituaţia sa. Cât despre Francisco Javier Fumero, tot ce se ştia

era că, prin intercesiunea lui don Ricardo Aldaya, băiatulintrase într-o casă de corecţie pierdută prin Valle de Aran,unde îl aştepta o iarnă lungă. Văzându-şi colegii cum o apucauîntr-o direcţie sau în alta, Julián se întreba ce se va alege deel. Visele şi ambiţiile sale literare îi păreau mai îndepărtate şimai neviabile ca oricând. Singura lui ambiţie era să stea lângă

Penelope.

În timp ce el îşi punea întrebări în legătură cu viitorul său,alţii îl plănuiau în locul lui. Don Ricardo Aldaya îi pregăteadeja un post în cadrul firmei, pentru a-l iniţia în afacere.

Pălărierul, la rândul lui, hotărâse că, dacă fiu-său nu voia să

urmeze afacerea familiei, îşi putea lua adio de la a mai creştepe socoteala lui. În acest scop, iniţiase în taină preparativelepentru a-l trimite pe Julián în armată, unde câţiva ani de viaţă

de cazarmă aveau să-l lecuiască de delirul grandorii. Juliánnu ştia de aceste planuri, iar când avea să afle de ele, eradeja prea târziu. Numai Penelope îi ocupa gândul, iar distanţasimulată şi întâlnirile pe furiş de odinioară nu-l maisatisfăceau. Stăruia s-o vadă mai des, riscând din ce în ce maimult ca relaţia lui cu fata să fie descoperită. Jacinta făcea totce putea ca să-i acopere: minţea la nesfârşit, plănuia întâlnirisecrete şi urzea o mie şi unu de şiretlicuri pentru a le acordacâteva clipe între patru ochi. Înţelegea şi ea că asta nu mai erade-ajuns, că fiecare minut petrecut împreună de Penelope şiJulián îi unea şi mai mult. De mult observase doica în privirilelor sfidarea şi sfruntarea dorinţei: o voinţă oarbă să fiedescoperiţi, ca taina lor să devină un scandal şi să nu mai fienevoiţi să se ascundă prin unghere şi poduri pentru a se iubipe bâjbâite. Uneori, când Jacinta mergea s-o îmbrace pePenelope, fata hohotea de plâns şi îi mărturisea dorinţa ei de afugi cu Julián, de a lua primul tren şi de a se duce undenimeni nu-i va recunoaşte. Jacinta, care îşi amintea ce lume seîntindea dincolo de gardurile vilei Aldaya, se înfiora şi căuta s-o convingă să renunţe. Penelope era un suflet ascultător, iarteama pe care o vedea pe chipul Jacintei era suficientă ca s-oastâmpere. Cu Julián era altă poveste.

În acea ultimă primăvară petrecută la San Gabriel, Juliándescoperi cu nelinişte că don Ricardo Aldaya şi maică-sa,

Sophie, se întâlneau din când în când pe ascuns. La început setemu că industriaşul hotărâse că Sophie era o cucerireapetisantă, bună de adăugat la colecţie, dar înţelese curândcă aceste întâlniri, care aveau loc întotdeauna în cafenelele dincentru şi se desfăşurau în limitele celui mai strict respect, selimitau la conversaţie. Sophie păstra aceste întâlniri în secret.

Când, în sfârşit, Julián hotărî să-l abordeze pe don Ricardo şisă-l întrebe ce se petrecea între el şi maică-sa, industriaşulrâse.

— Nu-ţi scapă nimic, aşa-i, Julián? Adevărul e că aveam degând să-ţi vorbesc despre subiectul ăsta. Mama ta şi cu minediscutăm despre viitorul tău. Ea a venit să mă vadă acumcâteva săptămâni, îngrijorată că taică-tău plănuieşte să tetrimită la anul în armată. Mama ta, cum e şi firesc, îţi vreanumai binele şi a venit la mine ca să vedem dacă, împreună,putem să facem ceva. Ai încredere în noi.

Julián ar fi vrut să aibă încredere, însă don Ricardo inspiraorice, numai încredere nu. Când se sfătui cu Miquel Moliner,băiatul fu de acord cu Julián.

— Dacă ceea ce vrei e să fugi cu Penelope, Domnul să teaibă-n paza Lui, ceea ce-ţi trebuie sunt nişte bani.

Banii erau ceea ce îi lipsea lui Julián.

—Asta se poate aranja, îl informă Miquel. De aceea există

prietenii bogaţi.

Astfel, Miquel şi Julián începură să plănuiască fugaamanţilor. La sugestia lui Moliner, destinaţia urma să fieParisul. Moliner era de părere că, chiar dacă erai un artistboem şi mort de foame, cel puţin decorul parizian erainegalabil. Penelope vorbea ceva franceză, iar pentru Julián,mulţumită lecţiilor mamei sale, franceza era ca o a doua limbă.

— În plus, Parisul e îndeajuns de mare ca să te pierzi în el,dar şi îndeajuns de mic ca să găseşti ocazii, estima Miquel.

Prietenul său adună o mică avere din economiile pe care, de-a lungul anilor, le storsese de la taică-său sub pretextele celemai felurite. Numai Miquel avea să ştie unde se duceau.

— Iar eu am de gând să amuţesc de îndată ce vă urcaţi întren.

Chiar în acea după-amiază, după ce puse la punct cu

Moliner ultimele detalii, Julián merse la casa de pe bulevardulTibidabo pentru a-i explica planul Penelopei.

— Ceea ce am să-ţi spun n-ai să poţi povesti nimănui.

Nimănui. Nici măcar Jacintei, începu Julián.

Fata îl ascultă, uluită şi fermecată. Planul lui Moliner eraimpecabil. Miquel urma să cumpere biletele folosindu-se de unnume fals şi angajând un necunoscut să le ridice de la ghişeulde la gară. Dacă, în mod întâmplător, poliţia avea să dea pesteel, tot ce le putea oferi acesta era descrierea unui personajcare nu semăna cu Julián. Julián şi Penelope urmau să sevadă în tren. Nu aveau să se întâlnească pe peron, ca să nuofere prilejul de a fi văzuţi. Fuga urma să aibă loc într-oduminică, la prânz. Julián urma să ajungă singur la garaFrancia. Acolo avea să-l aştepte Miquel cu biletele şi cu banii.

Partea cea mai delicată o privea pe Penelope. Trebuia s-oînşele pe Jacinta şi să-i ceară doicii să născocească un pretextca s-o scoată de la slujbă la ora unsprezece şi s-o ducă acasă.

Pe drum, Penelope urma să o roage s-o lase la întâlnirea cuJulián, promiţându-i că se va întoarce înainte ca familia să

ajungă acasă. Atunci, Penelope avea să profite şi să se ducă

la gară. Ştiau amândoi că, dacă i-ar fi spus adevărul, Jacintanu i-ar fi lăsat să plece. Îi iubea prea mult.

— E un plan desăvârşit, Miquel, spuse Julián după ceascultă strategia concepută de prietenul său.

Miquel încuviinţă cu tristeţe.

— Cu excepţia unui amănunt. Răul pe care îl veţi facemultora plecând pentru totdeauna.

Julián încuviinţase, gândindu-se la maică-sa şi la Jacinta.

Nu-i trecu prin minte că Miquel Moliner vorbea despre sine.

Partea cea mai dificilă a fost s-o convingă pe Penelope că

era absolut necesar ca Jacinta să nu aibă habar de plan.

Numai Miquel urma să ştie adevărul. Trenul pleca la ora unu.

Când aveau să descopere absenţa Penelopei, cei doi aveau să

fie deja dincolo de graniţă. O dată ajunşi la Paris, urmau să seinstaleze într-un hotel ca soţ şi soţie, folosindu-se de un numefals. Atunci i-ar fi trimis lui Miquel o scrisoare adresată

familiilor lor unde îşi mărturiseau dragostea, spunând că eraubine şi că îi iubeau, anunţându-şi cununia religioasă şi cerând

iertare şi înţelegere. Miquel Moliner urma să introducă

scrisoarea într-un al doilea plic, pentru a elimina ştampila dela Paris, plic pe care se angaja să-l expedieze dintr-o localitatedin apropiere.

— Când? întrebă Penelope.

— Peste şase zile, îi spuse Julián. Duminica asta.

Miquel estima că, pentru a nu trezi bănuieli, cel mai bine arfi fost ca, în zilele ce mai rămăseseră până la fugă, Julián să