ceapă?
Ne-am îndreptat spre piaţa cu pricina, unde o ceată de bătrânei cochetau cu porumbeii din partea locului, reducând viaţa la un joc de firimituri şi de aşteptare. Am ocupat o masă lângă uşa barului, unde Fermín a început să dea gata în legea lui gustările, a lui şi a mea, o halbă de bere, două
ciocolate şi o cafea triplă cu mult rom. Ca desert, a tras un Sugus. La masa alăturată, un bărbat îl privea pe Fermín pe furiş, pe deasupra ziarului, gândind probabil la fel ca mine.
— Nu ştiu unde izbuteşti dumneata să vâri toate astea, Fermín.
— În familia mea am avut dintotdeauna un metabolism accelerat. Soră-mea Jesusa, fie-i ţărâna uşoară, era în stare să înfulece o omletă din şase ouă, cu tobă şi usturoi proaspăt, în toiul după-amiezii, iar apoi să se remarce la cină
ca o hămesită. Era numită „Ficăţei‖, fiindcă suferea de halenă. Sărăcuţa. Era leită eu, ştii? Avea exact aceeaşi mutră
şi acelaşi trup de la munte, mai curând slăbănog. Un doctor din Caceres i-a spus o dată maică-mii că noi, cei din neamul Romero de Torres, eram veriga lipsă dintre om şi rechinul-ciocan, fiindcă nouăzeci la sută din organismul nostru e cartilaginos, concentrat mai ales în nas şi în pavilionul auditiv. În sat, pe Jesusa o confundau adesea cu mine, fiindcă sărmanei nu i-au crescut sânii niciodată şi a început să se bărbierească înaintea mea. A murit de ftizie la douăzeci şi doi de ani, fecioară până la capăt şi îndrăgostită în taină
de un preot evlavios, care, când o întâlnea pe stradă, îi spunea mereu: „Bună, Fermín, de-acum te-ai făcut ditamai bărbăţelul‖. Ironii de-ale vieţii.
— Ţi-e dor de ei?
— De familia mea?
Fermín ridică din umeri, ancorat într-un surâs nostalgic.
— Ce ştiu eu? Puţine lucruri înşală mai abitir ca amintirile. Uită-te la preot… Dar dumitale? Ţi-e dor de mama?
Am coborât privirea.
— Mi-e tare dor.
— Ştii ce-mi amintesc cel mai mult de la maică-mea?
întrebă Fermín. Mirosul ei. Mirosea mereu a curat, a pâine dulce. Era totuna dacă muncise toată ziulica la câmp ori dacă purta aceleaşi boarfe o săptămână întreagă. Ea mirosea întotdeauna a tot ce e mai bun pe lumea asta. Şi să ştii că
era o necioplită. Înjura ca un birjar, dar mirosea ca prinţesele din basme. Sau, cel puţin, aşa mi se părea mie. Dar dumneata? Ce-ţi aminteşti cel mai mult despre mama dumitale, Julián?
Am şovăit o clipă, adunându-mi puţin câte puţin cuvintele care se împotriveau să capete glas.
— Nimic. Nu-mi mai pot aminti de mama de ani de zile.
Nici cum era chipul ei, sau cum îi era glasul, sau mirosul.
Toate s-au pierdut în ziua când l-am descoperit pe Julián Carax şi nu s-au mai întors.
Fermín mă urmărea precaut, măsurându-şi răspunsul.
— N-ai niciun portret de-al ei?
— N-am vrut să mă uit niciodată la ele, am zis eu.
— De ce nu?
Nu povestisem niciodată nimănui despre asta, nici măcar tatei sau lui Tomas.
— Fiindcă mi-e frică. Mi-e frică să caut un portret al mamei şi să descopăr în el o străină. Poate că ţi se pare o prostie.
Fermín clătină din cap.
— Şi de aceea crezi că, dacă ajungi să dezlegi misterul lui Julián Carax şi să-l salvezi de la uitare, chipul mamei dumitale se va întoarce?
L-am privit în tăcere. În ochii lui nu era nici ironie, nici judecată. Pentru o clipă, Fermín Romero de Torres mi s-a părut omul cel mai lucid şi mai înţelept din tot universul.
— Poate, am zis eu, involuntar.
La prânz, am luat un autobuz care se întorcea spre centru.
Ne-am aşezat în faţă, chiar în spatele şoferului, împrejurare de care Fermín a profitat spre a înjgheba cu acesta o dezbatere pe tema numeroaselor progrese, tehnice şi cosmetice, pe care le descoperea în transportul public de suprafaţă comparativ cu ultima dată când îl folosise, cam prin 1940, mai ales în privinţa semnalizărilor, după cum demonstra un afiş care glăsuia: „Interzis scuipatul şi cuvintele murdare‖. Fermín examină afişul cu coada ochiului şi optă pentru a i se supune, conjurând cu vigoare o scuipătură sonoră, ceea ce fu suficient spre a ne atrage privirile sulfuroase ale unui trio de cuvioase care călătoreau în grup, în partea din spate a vehiculului, înzestrate cu câte-un exemplar din liturghier.
— Sălbaticule, bâigui preafericita din partea de est, care semăna în chip uimitor cu portretul oficial al generalului Yague.
— Iată-le, zise Fermín. Trei sfinte are Spania mea. Sfânta Roşeaţă, sfânta Babalâc şi sfânta Nazuri. Cu toţii laolaltă, am transformat ţara asta într-o glumă.
— Cum să nu, conveni şoferul. Cu Azana era mai bine. Cât despre trafic, să nu mai vorbim. Ţi se-apleacă.
Un bărbat care şedea în partea din spate râse, savurând schimbul de păreri. L-am recunoscut pe cel care stătuse
lângă noi la bar. Expresia lui părea să insinueze că era de partea lui Fermín şi că voia să-l vadă certându-se cu evlavioasele. Mi-am încrucişat fugar privirea cu a lui. Mi-a zâmbit cordial şi s-a întors la ziarul lui, dezinteresat. Când am ajuns pe strada Ganduxer, am băgat de seamă că Fermín se făcuse ghem sub pardesiu şi tot trăgea la aghioase, cu gura deschisă şi chipul fericit. Autobuzul se prelingea printre domnii scrobiţi de pe promenada San Gervasio, când Fermín se deşteptă brusc.
— L-am visat pe părintele Fernando, îmi zise. Numai că în visul meu era centru înaintaş la Real Madrid şi avea lângă el cupa Ligii, de aur lucitor şi curată ca lacrima.
— Adică? am întrebat eu.
