spun că se simte ca un băieţaş de douăzeci de ani, că vrea un sandviş cu cârnaţi şi usturoi proaspăt, o ciocolată şi bomboane Sugus de lămâie. În principiu, nu văd niciun inconvenient, deşi cred că, deocamdată, e mai bine să

înceapă cu nişte sucuri, iaurt şi, poate, nişte orez fiert. În plus, drept dovadă a vigorii şi prezenţei sale de spirit, pacientul mi-a indicat să vă transmit că, atunci când infirmiera Amparito l-a înţepat de câteva ori în picioare, a avut o erecţie ca un aisberg.

— El e un bărbat în toată puterea cuvântului, zise Bernarda, pe un ton de dezvinovăţire.

— Când o să-l putem vedea? am întrebat eu.

— Acum, mai bine nu. Poate în zori. Îi va prinde bine un pic de odihnă şi chiar mâine aş vrea să-l duc la Hospital del Mar şi să-i fac o encefalogramă, ca să ne liniştim, însă cred că nu există riscuri şi că domnul Romero de Torres va fi ca nou în câteva zile. Dacă e să judecăm după semnele şi cicatricele de pe trup, omul ăsta a scăpat din situaţii mai rele şi e un supravieţuitor din cap până-n picioare. Dacă aveţi nevoie de o copie a expertizei ca să depuneţi plângere la poliţie…

— Nu va fi necesar, l-am întrerupt.

— Tinere, te previn că ar fi putut fi ceva foarte serios.

Trebuie anunţată poliţia imediat.

Barcelo mă observa atent. I-am întors privirea, iar el a încuviinţat.

— Vom avea timp pentru aceste demersuri, domnule doctor, dumneavoastră să n-aveţi nicio grijă, zise Barcelo.

Acum, important e să ne asigurăm că pacientul e în bună

stare. Chiar eu voi prezenta plângerea cuvenită, mâine la prima oră. Autorităţile au şi ele dreptul la un pic de pace şi de odihnă pe timp de noapte.

În mod evident, doctorul nu vedea cu ochi buni sugestia mea de a ascunde incidentul faţă de poliţie, însă când văzu că Barcelo îşi asuma răspunderea pe această temă, ridică din umeri şi se întoarse în cameră spre a-şi continua îngrijirea.

De cum dispăru doctorul, Barcelo îmi făcu semn să-l urmez în birou. Bernarda ofta pe taburet, sub puterea coniacului şi a spaimei.

— Bernarda, fă şi dumneata ceva. De pildă, nişte cafea.

Tare de tot.

— Da, domnule. Chiar acum.

L-am urmat pe Barcelo în biroul său, o peşteră cufundată

în neguri de tutun de pipă ce se profila printre coloane de cărţi şi de hârtii. Ecourile pianului Clarei ajungeau până la noi în efluvii, în contratimp. Era limpede că lecţiile maestrului Neri nu serviseră la mare lucru, cel puţin în domeniul muzicii. Librarul mă îndemnă să iau loc şi începu să-şi pregătească o pipă.

— L-am sunat pe taică-tău şi i-am zis că Fermín a avut un mic accident şi că tu l-ai adus aici.

— A înghiţit găluşca?

— Nu cred.

— Mda.

Librarul îşi aprinse pipa şi se adânci în fotoliul din spatele biroului, delectându-se în aspectul său mefistofelic. La celălalt capăt al apartamentului, Clara îl umilea pe Debussy.

Barcelo îşi dădu ochii peste cap.

— Ce s-a întâmplat cu maestrul de muzică? am întrebat eu.

— L-am concediat. Abuz de catedră.

— Mda.

— Eşti sigur că nu te-au ciomăgit şi pe tine? Ii dai cam mult cu monosilabele. Când erai copilaş, erai mai vorbăreţ.

Uşa studioului se deschise şi Bernarda intră ducând o tavă

cu două ceşti aburinde şi o zaharniţă. Când am văzut-o cum merge, m-am temut să nu mă interpun în calea unei ploi de cafea fierbinte.

— Îmi permiteţi. Domnul o vrea cu un stropişor de coniac?

— Mi se pare că sticla de Lepanto şi-a câştigat un răgaz în noaptea asta, Bernarda. Şi dumneata la fel. Hai, du-te şi te culcă. Daniel şi cu mine rămânem treji, în caz că e nevoie de ceva. Dat fiind că Fermín stă în dormitorul dumitale, poţi folosi camera mea.

— Vai, domnule, în niciun caz.

— E un ordin. Şi nu mă contrazice. În cinci minute vreau să fii adormită.

— Dar, domnule…

— Bernarda, îţi pui prima în joc.

— Cum porunciţi, domnule Barcelo. Deşi eu am să dorm

pe cuvertură. Ba bine că nu.

Barcelo aşteptă ceremonios până când Bernarda se retrase. Îşi puse şapte cubuleţe de zahăr şi începu să învârtă

cu linguriţa în ceaşcă, schiţând un zâmbet felin printre nori de tutun olandez.

— Vezi cum stau lucrurile. Trebuie să conduc casa cu mână de fier.

— Da, v-aţi transformat într-un căpcăun, don Gustavo.

— Iar tu într-un linguşitor. Spune-mi, Daniel, acum că nu ne aude nimeni. De ce nu-i o idee bună să anunţăm poliţia despre ce s-a întâmplat?

— Fiindcă ştie deja.

— Ce vrei să spui?

Am dat din cap afirmativ.

— În ce soi de încurcături v-aţi vârât, dacă pot să te întreb?

Am oftat.

— Ceva în care vă pot ajuta?