Barcelo zâmbi.

— Acum e prea târziu, Daniel. Ar fi trebuit să-mi vinzi cartea aia cu ani în urmă, când ai avut ocazia.

Am ajuns acasă când se crăpa de ziuă, târând după mine costumul acela absurd de împrumut şi naufragiul unei nopţi nesfârşite, pe străzi umede şi lucind în stacojiu. L-am găsit pe tata adormit în fotoliul din sufragerie, cu un pled pe picioare şi cu cartea lui preferată deschisă în mână, un exemplar din Candide al lui Voltaire pe care îl recitea de două

ori pe an, acele două ori când îl auzeam râzând din toată

inima. L-am privit în tăcere. Avea părul albit, rar, iar pielea începuse să-şi piardă fermitatea în jurul pomeţilor. L-am contemplat pe omul acela pe care cândva mi-l închipuisem puternic, aproape invincibil, şi l-am văzut fragil, învins pe nepusă masă. Învinşi, poate, amândoi. M-am aplecat să-l învelesc cu pledul acela pe care de ani de zile promitea să-l dea de pomană şi l-am sărutat pe frunte ca şi când aş fi vrut

să-l feresc astfel de firele nevăzute care îl îndepărtau de mine, de acel apartament îngust şi de amintirile mele, ca şi cum aş fi crezut că, prin sărutul acela, aş fi putut înşela timpul, convingându-l să se scurgă mai încet, să se întoarcă

într-o altă zi, într-o altă viaţă.

34

Mi-am petrecut aproape întreaga dimineaţă visând cu ochii deschişi în dosul prăvăliei, tot invocând imagini ale Beei. Îi desenam pielea goală sub degete şi îmi închipuiam că-i savurez din nou răsuflarea de pâine dulce. Mă surprindeam amintindu-mi cu o precizie cartografică toate cutele corpului, lucirea salivei mele pe buzele ei şi pe acea linie de puf blond, aproape străveziu, care îi cobora pe pântece şi la care prietenul Fermín, în conferinţele sale improvizate pe tema logisticii trupeşti, se referea ca la „drumul spre Jerez―.

M-am uitat la ceas pentru a nu ştiu câta oară şi am constatat cu oroare că mai lipseau câteva ore bune până

când aveam s-o pot vedea – şi atinge – din nou pe Bea. Am încercat să pun în ordine chitanţele pe luna aceea, dar zgomotul teancurilor de hârtie îmi amintea de foşnetul lenjeriei alunecând pe şoldurile şi pe coapsele palide ale donei Beatriz Aguilar, sora prietenului meu din copilărie.

— Daniel, pluteşti printre nori. Te îngrijorează ceva? E

vorba de Fermín?

Am încuviinţat, ruşinat. Prietenul meu cel mai bun îşi sacrificase câteva coaste ca să-mi salveze pielea cu câteva ore în urmă, iar primul meu gând se îndrepta către închizătoarea unui sutien.

— Vorbim de lup…

Mi-am ridicat privirea şi iată-l. Fermín Romero de Torres în persoană, îmbrăcat în costumul său cel mai bun şi cu mutra aia de trabuc răsucit intra pe uşă cu un zâmbet triumfal şi cu o garoafă proaspătă la butonieră.

— Dar ce faci dumneata aici, nefericitule? Nu trebuia să

respecţi odihna prescrisă?

— Odihna se respectă singură. Eu sunt un om de acţiune.

Iar dacă nu sunt eu aici, domniile voastre nu vindeţi niciun catehism.

Nesocotind sfaturile medicului, Fermín venea hotărât să se reintegreze la locul său de muncă. Avea pielea gălbuie şi presărată cu vânătăi, şchiopăta rău şi se mişca asemenea

unei păpuşi stricate.

— Dumneata te vei duce în pat chiar în clipa asta, Fermín, pentru numele lui Dumnezeu, zise tata, îngrozit.

— Nici pomeneală. Statisticile o dovedesc: mai mulţi oameni mor în pat decât în tranşee.

Toate protestele noastre se duseră pe apa sâmbetei. În scurt timp, tata cedă, întrucât ceva din privirea lui Fermín sugera că, deşi oasele îl dureau îngrozitor, şi mai mult îl durea perspectiva de a rămâne singur în camera lui de la pensiune.

— Bine, dar dacă te văd ridicând mai mult de un creion, o să vezi tu.

— La ordinele dumneavoastră. Aveţi cuvântul meu că azi nu voi ridica nici măcar o bănuială.

Fără să mai stea pe gânduri, Fermín îşi puse halatul albastru şi se înarmă cu o cârpă şi o sticlă de alcool, cu care se instală în spatele tejghelei, în intenţia de a face ca noi copertele şi cotoarele celor cincisprezece exemplare uzate care ne sosiseră în dimineaţa aceea dintr-un titlu foarte căutat, Tricornul: Povestea Jandarmeriei în versuri alexandrine, de bacalaureatul Fulgencio Clapon, un tânăr autor consacrat de critica din întreaga ţară. În timp ce se dedica trebii sale, Fermín arunca priviri pe furiş, făcând din ochi ca proverbialul drăcuşor şchiop.

— Ai urechile roşii ca nişte sfecle, Daniel.

— Poate fiindcă ţi-am auzit neroziile.

— Sau din cauza înfierbântării. Când te vezi cu femeiuşcă?

— Nu-i treaba dumitale.

— Nu te văd prea bine. Te fereşti de vorbele usturătoare?

Vezi că-i un vasodilatator mortal.

— Du-te învârtindu-te.

Aşa cum se întâmpla din ce în ce mai des, am avut o după-amiază lentă şi mizerabilă. Un cumpărător în întregime cenuşiu, de la pardesiu până la glas, intră să întrebe dacă

avem vreo carte de Zorrilla, convins că era vorba de o cronică

a aventurilor unei ştioarfe tinerele din Madridul de pe vremea Casei de Austria. Tata nu ştiu ce să-i spună, însă Fermín îi sări în ajutor, păstrând în sfârşit măsura.

— Vă înşelaţi, stimate domn. Zorrilla e un dramaturg.

Poate că vă interesează Don Juan. Are multe daravere cu fuste şi, în plus, protagonistul se cordeşte c-o măicuţă.

— O iau.

Se însera când metroul m-a lăsat la poalele bulevardului Tibidabo. Silueta tramvaiului albastru se ghicea printre faldurile ceţii dese, vineţii, îndepărtându-se. Am hotărât să

nu mai aştept să se întoarcă şi am făcut drumul pe jos, în timp ce se lăsa noaptea. Îndată am zărit silueta „Îngerului de negură―. Am scos cheia pe care mi-o dăduse Bea şi am deschis portiţa decupată în grilaj. Am pătruns pe proprietate şi am lăsat uşa aproape închisă, pregătită să-i înlesnească

trecerea Beei. Venisem mai devreme în mod deliberat. Ştiam că urma să sosească abia peste vreo treizeci-patruzeci de minute. Voiam să simt de unul singur prezenţa casei, să o explorez înainte ca Bea să apară şi să pună stăpânire pe ea.

M-am oprit o clipă să contemplu fântâna şi mâna îngerului ridicându-se din apele cu tente stacojii. Degetul arătător, acuzator, părea ascuţit ca un pumnal. M-am apropiat de marginea bazinului. Chipul sculptat, fără privire şi fără

suflet, tremura sub suprafaţa apei.

Am urcat treptele ce duceau spre intrare. Uşa principală

era întredeschisă câţiva centimetri. Am simţit un val de nelinişte, căci credeam că o închisesem atunci când ieşisem, în noaptea precedentă. Am examinat broasca; nu părea forţată, şi am presupus că uitasem s-o închid. Am împins-o încet şi am simţit suflarea casei mângâindu-mi faţa, o adiere de lemn ars, de umezeală şi de flori moarte. Am scos cutia de chibrituri pe care o luasem înainte să plec de la librărie şi am îngenuncheat să aprind prima din lumânările lăsate de Bea.

Un bulbuc de culoarea aramei se aprinse în mâinile mele, dezvăluind contururile dansante ale unor ziduri brodate cu lacrimi de umezeală, acoperişuri prăbuşite şi uşi hodorogite.

Am înaintat până la următoarea lumânare şi am aprins-o.