— Pentru cineva atât de tăcut, frate-tău se dovedeşte a fi un mare palavragiu. Ce mai spune despre mine telejurnalul?
— Spune că ai fost îndrăgostit câţiva ani de o femeie mai în vârstă decât tine şi că experienţa asta ţi-a sfâşiat inima.
— Singura chestie sfâşiată cu care m-am ales din toate astea a fost o buză şi mândria.
— Tomas spune că de atunci n-ai mai ieşit cu nicio fată, fiindcă le compari pe toate cu femeia aceea.
Tomas cel cumsecade şi loviturile lui sub centură.
— Se numeşte Clara, am spus.
— Ştiu. Clara Barcelo.
— O cunoşti?
— Toată lumea cunoaşte câte o Clara Barcelo. Cum se numeşte contează mai puţin.
Am rămas în tăcere o bucată de vreme, uitându-ne cum scânteia focul.
— Ieri seară, după ce m-am despărţit de tine, i-am scris o scrisoare lui Pablo, zise Bea.
Am înghiţit în sec.
— Logodnicului tău, sublocotenentul? De ce?
Bea scoase un plic din buzunarul bluzei şi mi-l arătă. Era închis şi sigilat.
— În scrisoare îi spun că vreau să ne căsătorim cât mai
repede, într-o lună dacă se poate, şi că vreau să plec din Barcelona pentru totdeauna.
I-am înfruntat privirea impenetrabilă, aproape tremurând.
— De ce-mi spui una ca asta?
— Fiindcă vreau să-mi spui dacă să o expediez sau nu. De asta te-am chemat azi aici, Daniel.
Am studiat plicul care se învârtea între degetele ei ca o urnă de zaruri.
— Uită-te la mine, zise ea.
Mi-am ridicat ochii şi i-am susţinut privirea. N-am putut să-i răspund. Bea îşi coborî privirea şi se îndreptă spre capătul galeriei. O uşă dădea spre balustrada de marmură, deschisă către curtea interioară a casei. I-am văzut silueta topindu-se în ploaie. M-am dus după ea şi am oprit-o, smulgându-i plicul din mână. Ploaia îi biciuia chipul, spălându-i lacrimile şi mânia. Am condus-o înapoi în casă, până la căldura căminului. Îmi evita privirea. Am luat plicul şi l-am azvârlit în flăcări. Am contemplat împreună cum scrisoarea se descompunea în jar şi cum paginile se evaporau în volute de fum albastru, una câte una. Bea a îngenuncheat lângă mine, cu lacrimi în ochi. Am îmbrăţişat-o şi i-am simţit răsuflarea pe gât.
— Să nu mă laşi să cad, Daniel, şopti ea.
Bărbatul cel mai înţelept pe care l-am cunoscut vreodată, Fermín Romero de Torres, îmi explicase cândva că în viaţă nu există nicio experienţă comparabilă cu aceea când dezbraci o femeie pentru prima oară. Înţelept cum era, nu mă minţise, însă nici nu-mi spusese tot adevărul. Nu-mi zisese nimic despre acel ciudat tremur al mâinilor care prefăcea flecare nasture, flecare fermoar într-o muncă titanică. Nu-mi zisese nimic despre acea vrajă a pielii palide şi tremurătoare, despre acea primă atingere a buzelor, nici despre acel miraj ce părea să ardă în flecare por al pielii. Nu-mi zisese nimic despre toate astea fiindcă ştia că miracolul se petrece doar o dată şi că, atunci când se petrecea, vorbea o limbă a tainelor care, de cum erau date în vileag, fugeau pentru totdeauna. De mii de ori am vrut să recuperez acea primă după-amiază
petrecută în vila de pe bulevardul Tibidabo cu Bea, când
universul întreg se lăsase dus o dată cu ropotul ploii. De mii de ori am vrut să mă întorc şi să mă pierd într-o amintire din care abia dacă pot răscumpăra o imagine furată căldurii flăcărilor. Bea, goală şi strălucind de ploaie, întinsă lângă foc, cu ochii larg deschişi într-o privire care, de atunci, m-a urmărit mereu. M-am aplecat peste ea şi i-am mângâiat pielea pântecelui cu vârful degetelor. Bea îşi miji pleoapele şi îmi surâse, sigură şi puternică.
— Fă-mi tot ce vrei, şopti ea.
Avea şaptesprezece ani şi viaţa întreagă îi strălucea pe buze.
29
Se înnoptase când am părăsit casa, învăluiţi în umbre albastre. Din furtună mai rămăsese un suflu de burniţă rece.
Am vrut să-i înapoiez cheia, însă Bea mi-a poruncit dintr-o privire să o păstrez eu. Am mers până la promenada San Gervasio, în speranţa că vom găsi un taxi sau un autobuz.
Mergeam în tăcere, de mână, fără să ne privim.
— N-am să mă mai pot întâlni cu tine până marţi, zise Bea cu voce tremurătoare, ca şi când, dintr-o dată, s-ar fi îndoit de dorinţa mea de a o revedea.
— Am să te aştept acolo, am zis eu.
Am considerat de la sine înţeles că toate întâlnirile mele cu Bea urmau să aibă loc între zidurile acelei case vechi, că
restul oraşului nu ne aparţinea. Mi s-a părut chiar că
fermitatea atingerii ei pălea pe măsură ce ne îndepărtam de locul acela, că forţa şi căldura ei se diminuau cu fiecare pas.
Ajunşi pe promenadă, am constatat că străzile erau pustii.
— Aici n-o să găsim nimic, zise Bea. Mai bine să coborâm pe Balmes.
Am apucat-o pe strada Balmes cu paşi hotărâţi, mergând pe sub coroanele copacilor ca să ne ferim de burniţă şi, poate, de a ne încrucişa privirile. Mi s-a părut că, pe anumite porţiuni, Bea se grăbea, aproape că trăgea de mine. Pentru o clipă, am crezut că, dacă îi dădeam drumul la mână, Bea avea s-o zbughească. Imaginaţia mea, îmbătată încă de atingerea şi de gustul trupului ei, ardea de dorinţa de a o înghesui pe o bancă, de a o săruta, de a-i recita tot şiragul de nerozii care pe oricine altcineva l-ar fi făcut să se prăpădească de râs pe socoteala mea. Însă Bea deja nu mai era prezentă. Ceva o rodea pe dinăuntru, în tăcere şi totuşi evident.
