— Ceea ce numeşti tu vila Aldaya în realitate are un nume propriu. Casa se cheamă „Îngerul de negură‖, însă mai nimeni nu ştie asta. Agenţia tatei încearcă de cincisprezece ani să vândă proprietatea asta şi nu reuşeşte. Deunăzi, în timp ce-mi spuneai povestea lui Julián Carax şi a Penelopei Aldaya, nu am făcut legătura. Mai târziu, acasă, noaptea, am pus cap la cap toate firele şi mi-am amintit că îl auzisem cândva pe tata vorbind despre familia Aldaya şi în particular despre casa asta. Ieri m-am dus la biroul tatei, iar secretarul lui, Casasus, mi-a povestit istoria casei. Ştii că, de fapt, asta nu era reşedinţa oficială, ci una din casele lor de vară?
Am clătinat din cap.
— Casa principală a familiei Aldaya era un palat care a fost demolat în 1925 ca să se construiască un bloc de apartamente, unde astăzi este intersecţia străzilor Bruch şi Mallorca, proiectat de Puig i Cadafalch la comanda bunicului Penelopei şi al lui Jorge, Simon Aldaya, în 1896, când pe locul acela nu erau decât câmpuri şi şanţuri. Fiul cel mare al patriarhului Simon, don Ricardo Aldaya, o cumpărase în ultimii ani ai secolului al XIX-lea de la un personaj foarte pitoresc la un preţ derizoriu, deoarece casa avea o faimă
proastă. Casasus mi-a zis că era blestemată şi că nici vânzătorii nu cutezau să vină s-o prezinte şi se eschivau sub orice pretext…
28
În acea seară, în timp ce mă încălzeam, Bea mi-a relatat cum ajunsese „Îngerul de negură‖ în mâinile familiei Aldaya.
Povestirea era o melodramă zbuciumată care ar fi putut prea bine să iasă de sub condeiul lui Julián Carax. Casa fusese clădită în 1899 de firma de arhitecţi Nauli, Martorell i Bergada sub auspiciile unui prosper şi extravagant financiar catalan pe nume Salvador Jausa, care nu locuise acolo decât un an de zile. Potentatul, orfan de la şase ani şi de origine modestă, îşi comasase cea mai mare parte a averii în Cuba şi Puerto Rico. Se spunea că se numărase printre mâinile murdare de după căderea Cubei şi războiul cu Statele Unite, în care s-au pierdut ultimele colonii. Din Lumea Nouă îşi adusese ceva mai mult decât o avere: îl însoţeau o nevastă
nord-americană, o demoazelă palidă şi fragilă din înalta societate din Philadelphia care nu vorbea o boabă de spaniolă, şi o servitoare mulatră, care fusese în serviciul lui încă din primii ani petrecuţi în Cuba şi călătorea cu un macac închis într-o cuşcă, îmbrăcat în arlechin, şi cu şapte cufere de bagaje. Pentru început, s-au instalat în mai multe camere la hotelul Colon, în Piaza de Cataluna, aşteptând să
achiziţioneze o locuinţă adecvată gusturilor şi apetenţelor lui Jausa.
Nimeni nu se îndoia câtuşi de puţin că servitoarea – o frumuseţe de abanos înzestrată cu o privire şi o talie care, potrivit cronicilor de societate, provocau tahicardii – era în realitate amanta şi călăuza lui întru plăceri ilicite şi inefabile.
Calitatea ei de vrăjitoare şi făcătoare de farmece venea ca un adaos. Numele ei era Marisela, sau aşa o striga Jausa.
Prezenţa şi aerul său enigmatic n-au întârziat să devină
scandalul predilect al reuniunilor pe care doamnele de neam le ofereau spre a degusta marţipan şi spre a-şi omorî vremea şi melancoliile autumnale. În aceste cenacluri circulau zvonuri neconfirmate potrivit cărora femeia africană, prin inspiraţie infernală nemijlocită, se destrăbăla căţărată pe bărbat, adicătelea călărindu-l ca o iapă în călduri, fapt ce
viola cel puţin cinci sau şase păcate mortale recunoscute.
Prin urmare, s-a găsit de îndată cine să scrie la episcopie, solicitând o binecuvântare specială şi ocrotire pentru sufletul imaculat ca zăpada al familiilor cu nume bun din Barcelona, dinaintea unei asemenea influenţe. Spre o şi mai mare bătaie de joc, Jausa avea neobrăzarea să iasă la plimbare cu nevasta şi cu Marisela într-o trăsură, duminica, în toiul dimineţii, oferind astfel spectacolul babilonic al depravării în faţa ochilor tuturor copilaşilor nestricaţi ce se nimereau pe Paseo de Gracia, în drum spre slujba de la ora unsprezece.
Până şi ziarele se făceau ecoul privirii semeţe şi trufaşe a negresei, care contempla publicul barcelonez „aşa cum o regină a junglei s-ar uita la o ceată de pigmei‖.
Pe vremea aceea, febra modernismului deja mistuia Barcelona, însă Jausa le-a indicat în mod limpede arhitecţilor pe care îi angajase să-i construiască noua locuinţă că voia ceva deosebit. În dicţionarul lui, „deosebit‖
era cel mai valoros epitet. Jausa petrecuse ani la rând plimbându-se pe dinaintea şirului de vile neogotice pe care marii magnaţi ai erei industriale americane şi le construiseră
pe tronsonul de pe Fifth Avenue plasat între străzile 58 şi 72, pe latura estică a Central Park-ului. Fascinat de visele lui americane, financiarul a refuzat să asculte orice argument în favoarea unei construcţii conforme modei şi uzanţei momentului, la fel cum refuzase să cumpere o lojă la Teatrul Liceo, cum era de rigoare, calificându-l drept un Babei al surzilor şi un stup al nechemaţilor. Îşi dorea casa lui departe de oraş, în – pe atunci – încă relativ dezolantul peisaj al bulevardului Tibidabo. Voia să contemple Barcelona de la distanţă, spunea el. Drept singură companie dorea o grădină
cu statui de îngeri care, potrivit instrucţiunilor sale (filtrate prin intermediul Mariselei), trebuiau amplasate la capetele conturului unei stele cu şapte vârfuri, nici mai multe, nici mai puţine. Hotărât să-şi ducă planurile la bun sfârşit şi deţinând belşugul de arginţi ca s-o poată face după pofta inimii, Salvador Jausa şi-a trimis arhitecţii trei luni la New York, pentru a studia structurile delirante înălţate ca locuinţe pentru comandorul Vandervilt, pentru familia lui
John Jacob Astor, Andrew Carnagie şi restul celor cincizeci de familii de aur. Le-a dat instrucţiuni să asimileze stilul şi tehnicile atelierului de arhitectură Stanford, White & McKim şi i-a avertizat să nu se deranjeze să-i bată la uşă cu un proiect pe gustul celor pe care el îi numea „cârnăţari şi fabricanţi de nasturi‖.
Un an mai târziu, cei trei arhitecţi s-au prezentat în somptuoasele încăperi de la hotelul Colon pentru a-i înfăţişa proiectul. Jausa, însoţit de mulatra Marisela, i-a ascultat în tăcere şi, la sfârşitul prezentării, a întrebat cât urma să coste ducerea la bun sfârşit a lucrării în şase luni. Frederic Martorell, membru şi lider al firmei de arhitecţi, îşi drese glasul şi, din politeţe, notă cifra pe o hârtie şi i-o întinse potentatului. Acesta, fără să clipească, eliberă pe dată un cec pentru suma totală şi expedie delegaţia cu un salut absent.
Şapte luni mai târziu, în iulie 1900, Jausa, nevastă-sa şi servitoarea Marisela se instalau în casă. În luna august a aceluiaşi an, cele două femei mureau, iar poliţia îl descoperea pe Salvador
Jausa agonizând, despuiat şi legat fedeleş de fotoliul din biroul său. Raportul sergentului care a efectuat cercetările preliminare menţiona că pereţii întregii case erau mânjiţi cu sânge, că statuile îngerilor ce înconjurau grădina fuseseră
mutilate – chipurile lor fiind pictate ca nişte măşti tribale – şi că se găsiseră urme de lumânări negre pe piedestale.
Ancheta dură opt luni. Pe atunci, Jausa muţise.
Investigaţiile poliţiei au concluzionat următoarele: totul părea să indice faptul că Jausa şi nevasta lui fuseseră
otrăviţi cu un extract vegetal ce le fusese administrat de Marisela, în ale cărei odăi s-au găsit mai multe flacoane cu substanţa respectivă. Din nu se ştie ce motiv, Jausa supravieţuise otrăvii, deşi sechelele lăsate de aceasta au fost teribile, făcându-l să-şi piardă darul vorbirii şi auzul, paralizându-i o parte a trupului cu dureri îngrozitoare şi condamnându-l să-şi trăiască restul zilelor într-o perpetuă
agonie. Soţia lui Jausa a fost găsită în camera ei, întinsă pe pat, nepurtând altceva în afară de bijuterii şi o brăţară de diamante. Supoziţiile poliţiei erau că, după comiterea crimei,
Marisela îşi tăiase venele cu un cuţit şi cutreierase prin toată
casa împrăştiindu-şi sângele pe pereţii camerelor şi pe coridoare, până când căzuse moartă în camera ei de la ultimul cat. Mobilul, potrivit poliţiei, îl constituise gelozia. Pe cât se pare, în clipa morţii, nevasta potentatului era însărcinată. Marisela, se spunea, desenase un craniu pe pântecele dezvelit al doamnei, cu ceară roşie fierbinte. Cazul, asemenea buzelor domnului Jausa, a fost pecetluit pentru totdeauna câteva luni mai târziu. Lumea bună din Barcelona comenta că niciodată nu se mai întâmplase aşa ceva în istoria oraşului şi că oamenii absolut mizerabili care veneau din America ruinau solida fibră morală a ţării. În spatele uşilor închise, mulţi s-au bucurat că excentricităţile lui Salvador Jausa se sfârşiseră. Ca întotdeauna, se înşelau: acestea abia începuseră.
Poliţia şi avocaţii lui Jausa s-au îngrijit să închidă cazul, însă indianul Jausa era dispus să continue. În acea perioadă
l-a cunoscut pe don Ricardo Aldaya, încă de pe atunci un prosper industriaş cu faimă de donjuan şi cu temperament leonin, care s-a oferit să-i cumpere proprietatea în intenţia de a o demola şi de a o revinde pe bani grei, deoarece valoarea terenului din zonă urca precum spuma. Jausa nu fu de acord să vândă, însă îl invită pe Ricardo Aldaya să viziteze casa, în intenţia de a-i arăta ceea ce el numea un experiment ştiinţific şi spiritual. Nimeni nu mai intrase pe proprietate de la încheierea investigaţiei. Lucrurile la care Aldaya a asistat acolo înăuntru i-au îngheţat sângele în vine. Jausa îşi pierduse complet uzul raţiunii. Umbra întunecată a sângelui Mariselei acoperea în continuare pereţii. Jausa convocase un inventator şi pionier în curiozitatea tehnologică a momentului, cinematograful. Se numea Fructuos Gelabert şi acceptase comanda lui Jausa în schimbul unor fonduri pentru construirea unor studiouri cinematografice în Valles, încredinţat că, în secolul XX, imaginile animate aveau să
înlocuiască religia organizată. Pe cât se pare, Jausa era convins că spiritul negresei Marisela rămăsese în casă. El afirma că îi simţea prezenţa, cuvintele şi mirosul, ba chiar şi atingerea în întuneric. Servitorii, auzind aceste poveşti,
fugiseră la galop, căutând slujbe cu mai puţină tensiune nervoasă în localitatea învecinată, Sarria, unde nu lipseau nici vilele, nici familiile incapabile să umple o vadră cu apă
ori să-şi cârpească şosetele.
Astfel, Jausa rămase singur, cu obsesia şi cu spectrele sale invizibile. În curând, hotărî că soluţia consta în depăşirea acestei condiţii de invizibilitate. Indianul avusese ocazia să
vadă, la New York, câteva rezultate ale noii invenţii numite cinematograf şi împărtăşea opinia răposatei Marisela că prin camera de luat vederi se absorbeau suflete, al subiectului filmat şi al spectatorului. Urmând această linie de raţionament, îl însărcinase pe Fructuos Gelabert să turneze metri după metri de peliculă pe coridoarele de la „Îngerul de negură‖, în căutarea unor semne şi viziuni de pe lumea cealaltă. Până la momentul respectiv, în pofida numelui de botez al tehnicianului aflat la cârma operaţiunii, încercările se dovediseră infructuoase.
Totul s-a schimbat când Gelabert a anunţat că primise de la fabrica lui Thomas Edison din Menlo Park, New Jersey, un nou tip de material sensibil, ce permitea să se filmeze în condiţii precare de lumină, lucru nemaiauzit până atunci.
Printr-un artificiu tehnic rămas neelucidat, unul dintre asistenţii de laborator ai lui Gelabert vărsase vin spumant din soiul Xarelo, provenit din regiunea Penedes, în tăviţa cu revelator şi, ca o consecinţă a reacţiei chimice, forme stranii începură să apară pe pelicula expusă. Aceasta era pelicula pe care Jausa voia să i-o arate lui don Ricardo Aldaya în seara când l-a invitat în spectrala-i vilă de pe bulevardul Tibidabo, numărul 32.
