Mi-am ridicat privirea. Barcelo îmi zâmbea fără pic de maliţiozitate, cu expresia lui ironică într-unul din rarele momente de răgaz.

— N-or fi având oare toate astea, într-un fel sau altul, ceva de-a face cu cartea aceea a lui Julián Carax pe care n-ai vrut să mi-o vinzi atunci când trebuia?

Am fost luat prin surprindere.

— Eu v-aş putea ajuta, se oferi el. Îmi prisoseşte ceea ce vouă vă lipseşte: banii şi bunul-simţ.

— Credeţi-mă, don Gustavo, am implicat deja prea multă

lume în chestiunea asta.

— Atunci, încă unul în plus n-o strica. Hai, cu încredere, închipuieşte-ţi că sunt confesorul tău.

— De ani de zile nu m-am spovedit.

— Se vede pe faţa ta.

33

Gustavo Barcelo ştia să asculte contemplativ şi salomonic, asemenea unui medic sau nunţiu apostolic. Mă urmărea cu mâinile împreunate sub bărbie, ca la rugăciune, şi cu coatele pe birou, aproape fără să clipească, încuviinţând în răstimpuri, ca şi cum ar fi detectat indicii sau mici păcate în fluxul relatării mele şi şi-ar fi formulat propriul său verdict asupra faptelor, pe măsură ce eu i le serveam pe tavă. Ori de câte ori mă opream, librarul îşi ridica sprâncenele scrutător şi făcea un gest cu mâna dreaptă spre a mă îndemna să

continuu să depăn firul istoriei, care părea să-l distreze enorm. Din când în când, ridica mâna ca să ia notiţe sau îşi înălţa privirea spre infinit, ca şi când ar fi cântărit implicaţiile a ceea ce îi povesteam. De cele mai multe ori, se complăcea într-un zâmbet sardonic pe care nu puteam evita să-l atribui naivităţii sau stângăciei conjecturilor mele.

— Auziţi, dacă vi se pare o prostie, eu am tăcut.

— Dimpotrivă. Vorbesc proştii; tac laşii; ascultă înţelepţii.

— Cine a zis asta? Seneca?

— Nu. Domnul Braulio Recolons, care ţine un magazin cu produse din carne de porc pe strada Avinon şi posedă un har proverbial atât pentru cârnaţi, cât şi pentru aforismul cel mai nimerit. Continuă, te rog. Îmi vorbeai de fata aceea fâşneaţă…

— Bea. Asta e treaba mea şi n-are nimic de-a face cu tot restul.

Barcelo râdea înfundat. Eram pe cale să-mi continuu relatarea peripeţiilor, când doctorul Soldevila se ivi în uşa biroului cu o înfăţişare istovită şi răsuflând din greu.

— Să-mi fie cu iertare. Eu plec. Pacientul e bine şi, metaforic vorbind, plin de energie. Cavalerul ăsta are să ne îngroape pe toţi. De fapt, afirmă că sedativele i s-au urcat la cap şi este foarte agitat. Refuză să se odihnească şi insistă că

trebuie să stea de vorbă cu domnul Daniel despre nişte chestiuni a căror natură n-a vrut să mi-o lămurească, adăugând că nu crede în jurământul lui Hipocrat, sau

Hipocrit, cum spune el.

— Mergem să-l vedem chiar în clipa asta. Şi iertaţi-l pe bietul Fermín. Fără nicio îndoială, a vorbit astfel din pricina traumei.

— Poate, însă eu n-aş exclude nici ipoteza neruşinării, fiindcă nu-i chip să-l opreşti s-o pişte de fund pe infirmieră şi să recite distihuri glosând tăria şi rotunjimea coapselor ei.

I-am însoţit pe doctor şi pe infirmieră până la uşă şi le -am mulţumit călduros pentru bunele oficii. Când am intrat în cameră am descoperit că, până la urmă, Bernarda nesocotise ordinele lui Barcelo şi se întinsese lângă Fermín pe pat, unde spaima, coniacul şi oboseala izbutiseră, în sfârşit, s-o adoarmă. Fermín o îmbrăţişa blând, mângâindu-i părul, acoperit de bandaje, cataplasme şi feşe. Chipul său vădea o stâlceală ce durea numai cât te uitai la el şi din care se ridicau năsoiul nevătămat, două urechi ca nişte antene de releu şi nişte ochi de şoricel abătut. Zâmbetul edentat şi brăzdat de tăieturi era triumfător; ne primi ridicându-şi mâna dreaptă cu semnul victoriei.

— Cum te simţi, Fermín? am întrebat.

— Cu douăzeci de ani mai tânăr, zise el în şoaptă, ca să n-o trezească pe Bernarda.

— Nu mai umbla cu basme, că se vede că eşti şifonat ca naiba, Fermín. Cumplită spaimă. Sigur eşti bine? Nu ţi se învârte capul? Nu auzi voci?

— Acum, că tot aţi pomenit, din când în când mi se părea că aud un murmur disonant şi aritmic, ca şi când un macac ar fi încercat să cânte la pian.

Barcelo se încruntă. Clara continua să mângâie claviatura undeva în depărtare.

— Nu-ţi face griji, Daniel. Am încasat eu bătăi mai straşnice. Fumero ăsta nu ştie să lipească nici măcar un timbru.

— Prin urmare, cel care ţi-a făcut faţa asta nouă e chiar inspectorul Fumero în persoană, zise Barcelo. Văd acum că

vă mişcaţi prin sferele înalte.

— La partea asta a poveştii încă nu ajunsesem, am zis eu.

Fermín îmi aruncă o privire alarmată.

— Linişteşte-te, Fermín. Daniel tocmai mă punea la curent cu sceneta pe care o jucaţi domniile voastre. Trebuie să

recunosc, chestiunea e cât se poate de interesantă. Dar dumneata, Fermín, cum stai cu spovedaniile? Te previn că

am doi ani de seminar.

— Eu vă dădeam cel puţin trei, don Gustavo.

— Totul se pierde, începând cu ruşinea. E prima oară când vii la mine acasă, şi ajungi în pat cu domnişoara.

— Uitaţi-vă la dânsa, sărăcuţa, îngeraşul meu. Aflaţi că

intenţiile mele sunt oneste, don Gustavo.

— Intenţiile dumitale vă privesc pe dumneata şi pe Bernarda, care e deja majoră. Şi acum, să vedem. În ce dandana v-aţi băgat?

— Dumneata ce i-ai povestit, Daniel?

— Am ajuns până la actul al doilea: intrarea unei femme fatale, preciză Barcelo.

— Nuria Monfort? întrebă Fermín.

Barcelo se linse pe buze cu delectare.

— Dar sunt mai multe? Parcă-i răpirea din serai.

— Vă rog să vorbiţi în şoaptă, căci logodnica mea e aici de faţă.

— Fii liniştit, că logodnica dumitale are în vene o jumătate de sticlă de coniac Lepanto. N-am trezi-o nici cu tunul. Hai, spune-i lui Daniel să-mi povestească restul. Trei capete gândesc mai bine decât două, mai ales dacă al treilea este al meu.

Fermín schiţă gestul de a ridica din umeri printre bandaje şi feşe.