— Ia te uită, domnule, pe cine avem aici? E chiar vechiul meu prieten, omul cu o mie de feţe, zise inspectorul Fumero.

Mi se păru că aud oasele lui Fermín zgâlţâindu-se de groază dinaintea acestei apariţii. Locvacitatea lui se reduse la un geamăt înăbuşit. Între timp, cei doi bătăuşi, despre care am presupus că nu erau altceva decât doi agenţi din Brigada Criminală, ne înşfăcaseră de ceafă şi de încheietura mâinii drepte, gata să ne sucească braţul la cea mai mică încercare de a ne mişca.

— Cum văd, după faţa surprinsă pe care-o faci, credeai că

ţi-am pierdut urma de mult, nu? Doar n-ai crezut, presupun, că un căcat uscat ca tine poate să iasă din mocirlă şi să

treacă drept un cetăţean cumsecade, nu-i aşa? Eşti tu retardat, dar nici chiar aşa. În plus, mi s-a spus că îţi bagi nasurile, care în cazul tău sunt multe, într-o grămadă de probleme care nu te privesc. Semn rău… Ce şmecherie ai învârtit cu măicuţele? Te bucuri de vreuna din ele? Cât mai cer la ora asta?

— Eu respect cururile altora, domnule inspector, mai ales dacă stau sub claustrare. Poate că, dacă ai face şi dumneata la fel, ai economisi o ţâră din penicilină şi ai sta mai bine cu

burta.

Fumero slobozi un râs ticăloşit de mânie.

— Aşa îmi placi. Coaie de taur. Cum spuneam. Dacă toţi borfaşii ar fi ca tine, munca mea ar fi o chermeză. Ia zi, cum îţi mai spui acuma, ticăloşelule? Gary Cooper? Haide, povesteşte-mi ce tot faci vârându-ţi năsetul ăla al tău în azilul Santa Lucia, şi poate că te las să pleci numai cu vreo două pişcături. Hai, dă-i drumul. Ce vă aduce pe-aici?

— O chestiune privată. Am venit să vizităm o rudă.

— Da, pe târfa de maică-ta. Uite, azi m-ai prins în toane bune, că de nu, te duceam chiar acuma la chestură şi mai făceam o partidă cu lampa de sudură. Haide, fii băiat bun şi spune-i adevărul prietenului tău, inspectorul Fumero, ce faceţi aici tu şi amicul tău? Colaborează şi tu niţel, fir-ar al naibii, şi aşa mă scuteşti să-i fac o faţă nouă băieţaşului ăstuia, la care te tot dai de Mecena.

— Atinge-i dumneata un fir de păr şi îţi jur că…

— M-ai îngrozit, fii atent. M-am căcat pe mine.

Fermín înghiţi în sec şi păru să-şi adune tot curajul care îi scăpa prin pori.

— N-or fi ăştia pantalonii de marinar pe care ţi i-a pus augusta dumitale mamă, ilustra rândăşiţă? Ar fi mare păcat, căci mi s-a spus că îţi veneau de minune.

Chipul inspectorului Fumero păli şi orice expresie îi fugi din privire.

— Ce-ai spus, nenorocitule?

— Spuneam că mi se pare că ai moştenit gustul şi graţia donei Yvonne Sotoceballos, damă din înalta societate…

Fermín nu era corpolent şi primul pumn fu suficient ca să-l dărâme dintr-o dată. Încă mai stătea făcut ghem în băltoaca în care aterizase, când Fumero îi administră o serie de şuturi în stomac, în rinichi şi în faţă. Eu am pierdut socoteala la al cincilea. Fermín îşi pierdu răsuflarea şi capacitatea de a mişca un deget sau de a se feri de lovituri în clipa următoare.

Cei doi poliţişti care mă ţineau râdeau din politeţe sau din obligaţie, strângându-mă cu o mână de fier.

— Tu să nu te bagi, îmi şopti unul din ei. N-am chef să-ţi rup braţul.

Am încercat zadarnic să mă eliberez din strânsoare şi, zbătându-mă, am zărit pentru o clipă faţa agentului care îmi vorbise. L-am recunoscut pe dată. Era bărbatul cu pardesiu şi cu ziar din barul din piaţa Sarria, din urmă cu câteva zile, acelaşi care ne urmărise în autobuz, râzând la glumele lui Fermín.

— Uite, ce mă fute pe mine cel mai tare sunt oamenii care scormonesc prin căcat şi prin trecut, striga Fumero, rotindu-se în jurul lui Fermín. Chestiile trecute trebuie să le laşi în pace, mă-nţelegi? Asta e valabil şi pentru tine, şi pentru nătăfleţul ăsta de prieten al tău. Tu uită-te bine şi învaţă, băiete, că îndată îţi vine rândul şi ţie.

Am urmărit cum inspectorul Fumero îl distrugea pe Fermín în bombeuri sub lumina oblică a unui felinar. Cât a durat întregul episod, n-am fost în stare să deschid gura. Îmi amintesc impactul surd, teribil al loviturilor ce cădeau fără

milă asupra prietenului meu. Şi acum mă mai dor. M-am limitat să mă refugiez în acea convenabilă strânsoare a poliţiştilor, tremurând şi vărsând în tăcere lacrimi de laşitate.

Când Fumero se plictisi să tot scuture o greutate moartă, îşi desfăcu pardesiul, se descheie la fermoar şi începu să

urineze peste Fermín. Prietenul meu nu mişca, părând o boccea de rufe vechi părăsită într-o baltă. În timp ce Fumero îşi descărca şuvoiul generos şi aburind peste Fermín, am continuat să nu fiu în stare să deschid gura. Când termină, inspectorul se încheie la prohab şi veni înspre mine cu o faţă

asudată, gâfâind. Unul din agenţi îi întinse o batistă cu care se şterse pe faţă şi pe gât. Fumero se apropie de mine, oprindu-şi faţa la câţiva centimetri de a mea şi ţintuindu-mă

cu privirea.

— Tu nu meritai bătaia asta, băiete. Asta-i problema prietenului tău: pariază mereu pe partea greşită. Data viitoare am să-l fut adânc, ca niciodată, şi sunt sigur că vina are să fie a ta.

Am crezut că o să mă pocnească îndată, că îmi venise rândul. Nu ştiu de ce, dar m-am bucurat. Am vrut să cred că

loviturile aveau să mă vindece de ruşinea de a nu fi fost în stare să mişc un deget pentru a-l ajuta pe Fermín, când

singurul lucru pe care el îl făcea, ca întotdeauna, era să

încerce să mă protejeze.

Însă nu veni nicio lovitură. Numai biciuirea acelor ochi plini de dispreţ. Fumero se mărgini să mă bată peste obraz.

— Fii liniştit, copile. Eu nu-mi murdăresc mâna cu laşii.

Cei doi poliţişti râseră de poantă, mai relaxaţi când constatară că spectacolul luase sfârşit. Dorinţa lor de a părăsi scena era evidentă. Se îndepărtară râzând în întuneric. Când am dat fuga să-l ajut, Fermín se lupta zadarnic să se ridice şi să-şi găsească dinţii pe care îi pierduse în apa murdară a bălţii. Îi sângerau gura, nasul, urechile şi pleoapele. Când m-a văzut teafăr, a schiţat un zâmbet şi am crezut că o să moară pe loc. Am îngenuncheat lângă el şi l-am luat în braţe. Primul gând ce mi-a trecut prin minte a fost că era mai uşor ca Bea.

— Fermín, pentru numele lui Dumnezeu, trebuie să te duc la spital chiar acum.

Fermín scutură energic din cap.

— Du-mă la ea.

— La cine, Fermín?

— La Bernarda. Dacă tot trebuie s-o mierlesc, măcar să fiu în braţele ei.

32

În noaptea aceea m-am întors în apartamentul din Plaza Real, unde jurasem să nu mai pun piciorul cu ani în urmă.

Vreo doi clienţi care asistaseră la bătaie din uşa de la Xampanet s-au oferit să mă ajute să-l duc pe Fermín până la o staţie de taxiuri de pe strada Princesa, în timp ce un ospătar suna la numărul pe care i-l dădusem ca să anunţe că soseam. Cursa taxiului mi se păru că nu se mai termină.

Fermín îşi pierduse cunoştinţa înainte de a demara. Eu îl ţineam în braţe, strângându-l la piept şi încercând să-l încălzesc. Îi simţeam sângele călduţ îmbibându-mi hainele. Îi şopteam la ureche, spunându-i că ajungem îndată, că n-are să se întâmple nimic. Glasul îmi tremura. Şoferul îmi arunca priviri îngrijorate din oglindă.

— Auziţi, eu nu vreau necazuri, da? Dacă moare, coborâţi.

— Dumneata accelerează şi taci.

Când am ajuns în strada Fernando, Gustavo Barcelo şi Bernarda aşteptau la poarta clădirii, însoţiţi de doctorul Soldevila. Văzându-ne plini de sânge şi de noroi, Bernarda începu să ţipe, într-un atac de panică. Doctorul îi luă repede pulsul lui Fermín şi ne asigură că pacientul era viu.

Tuspatru izbutirăm să-l urcăm pe scări şi să-l ducem până în camera Bernardei, unde o infirmieră adusă de doctor pregătea totul. Când pacientul fu întins pe pat, infirmiera începu să-l dezbrace. Doctorul Soldevila insistă să ieşim toţi din cameră şi să-l lăsăm să-şi facă treaba. Ne închise uşa în nas cu un succint „va trăi‖.