— Dacă Freud nu se înşală, asta înseamnă, poate, că
preotul ne-a băgat un gol.
— Mie mi s-a părut un om cinstit.
— Adevărul e că aşa-i. Poate că prea cinstit pentru binele lui personal. Până la urmă, toţi preoţii cu stofă de sfânt sunt trimişi în misiuni, doar-doar i-or mânca ţânţarii sau peştii piranha.
— N-o mai fi chiar aşa.
— Binecuvântată inocenţă mai ai, Daniel. Crezi până şi în Zâna Măseluţă. Iar de nu, iacătă un exemplu: baliverna asta despre Miquel Moliner pe care ţi-a debitat-o Nuria Monfort.
Mi se pare mie că lihnita aia ţi-a turnat mai multe gogoşi decât L’Osservatore Romano. Acuma reiese că e căsătorită cu un prieten din copilărie de-al lui Aldaya şi Carax, ca să vezi dumneata cum stau lucrurile. Şi, pe deasupra, mai avem şi povestea cu Jacinta, doica cea bună, care poate că e veridică, însă prea sună a ultim act de-al lui don Alejandro Cassona.
Ca să nu mai pomenesc de apariţia stelară a lui Fumero în rolul criminalului.
— Prin urmare, dumneata crezi că părintele Fernando ne-a minţit?
— Nu. Sunt de acord cu dumneata că pare cinstit, însă
uniforma trage mult la cântar şi, oricum, şi-o fi păstrat el vreo carte la ciorap, ca să zic aşa. Eu cred că, dacă ne-a minţit, a fost prin omisiune şi din politeţe, nu din ticăloşie
sau din răutate. În plus, nu-l văd în stare să născocească o asemenea înşelăciune. Dacă ar şti să mintă mai bine, n-ar ţine ore de algebră şi de latină; ar ajunge direct la episcopat, cu un birou de cardinal şi covrigei moi de marţipan la cafea.
— Aşadar, ce sugerezi să facem?
— Mai devreme sau mai târziu, va trebui să dezgropăm mumia îngereştii bătrânici şi s-o scuturăm de glezne, ca să
vedem ce pică. Pentru moment, o să trag câteva sfori, să
vedem ce mai aflu despre Miquel Moliner. Şi n-ar strica să
arunc o privire şi asupra Nuriei Monfort, care mi se pare că
se dovedeşte a fi ceea ce răposata maică-mea numea o hoţomancă.
— Greşeşti în privinţa ei, am intervenit eu.
— Dumitale ţi se arată o pereche de ţâţe ca lumea şi crezi că ai văzut-o pe sfânta Teresa de Jesus, ceea ce, la vârsta asta, e de iertat, chiar dacă de nelecuit. Las-o în seama mea, Daniel, pentru că parfumul eternului feminin nu mă mai prosteşte ca pe dumneata. La anii mei, irigarea sanguină a capului prevalează în raport cu cea destinată părţilor moi.
— Grozav mai vorbeşti.
Fermín îşi scoase portofelul şi începu să calculeze bugetul.
— Ai o avere acolo, am zis eu. Toţi banii ăştia au rămas în plus de la restul de azi-dimineaţă?
— O parte. Ceilalţi sunt legitimi. Astăzi ies cu Bernarda.
Eu femeii ăsteia nu-i pot refuza nimic. Dacă e nevoie, iau cu asalt Banca Spaniei ca să-i satisfac orice capriciu. Dar dumneata ce planuri ai pentru restul zilei?
— Nimic în mod special.
— Dar cu cocuţa aceea care-i treaba?
— Ce cocuţă?
— Moţochina. Oare ce cocuţă? Sora lui Aguilar.
— Nu ştiu.
— De ştiut, ştii; ceea ce îţi lipseşte, ca să vorbim pe şleau, sunt nişte coaie ca să înşfaci taurul de coarne.
Într-acestea, se apropie de noi controlorul cu chipul istovit, făcând jonglerii cu un beţişor pe care îl plimba şi-l rotea între dinţi cu o dexteritate de circ.
— Iertaţi-mă, spun doamnele de colo că dacă puteţi să
folosiţi un limbaj mai politicos.
— Un căcat, replică Fermín, cu voce tare.
Controlorul se întoarse la cele trei doamne şi ridică din umeri, dându-le de înţeles că făcuse tot ce putea şi că nu era dispus să se ia la bătaie pentru o chestiune de pudoare semantică.
— Oamenii care nu au viaţă proprie vor să se bage întotdeauna într-a celorlalţi, bombăni Fermín. Despre ce vorbeam?
— Despre lipsa mea de bărbăţie.
— Chiar aşa. Un caz cronic. Ascultă-mă pe mine. Du-te şi-ţi caută fata, fiindcă viaţa trece în zbor, mai cu seamă partea care merită s-o trăieşti. Ai văzut ce spunea preotul. Uite -l este, uite-l nu e.
— Dar nu-i fata mea.
