— Vă putem spune că nu Fumero v-a ars cărţile.
— Atunci, cine?
— Cu toată siguranţa, a fost un bărbat cu faţa desfigurată
de foc, care îşi spune Lain Coubert.
— Nu cumva e…
Am încuviinţat.
— Numele unui personaj al lui Carax. Diavolul.
Părintele Fernando se lăsă pe spate în fotoliu, aproape la fel de descumpănit ca şi noi.
— Ceea ce pare din ce în ce mai limpede e că Penelope Aldaya se află în centrul întregii chestiuni, iar despre ea ştim cel mai puţin, remarcă Fermín.
— Aici nu cred că vă pot ajuta. Abia dacă am văzut-o, de la distanţă, de vreo două-trei ori. Ceea ce ştiu despre ea e ce mi-a povestit Julián, adică foarte puţin. Singura persoană pe care am auzit-o vreodată pomenind numele Penelopei a fost Jacinta Coronado.
— Jacinta Coronado?
— Doica Penelopei. I-a crescut pe Jorge şi pe Penelope. Ii iubea la nebunie, mai ales pe Penelope. Uneori, venea la colegiu să-l ia pe Jorge, fiindcă lui don Ricardo Aldaya nu-i plăcea ca odraslele lui să iasă nicio secundă de sub vigilenţa cuiva din casă. Jacinta era un înger. Auzise că eu şi Julián eram băieţi cu mijloace modeste şi întotdeauna ne aducea câte ceva de-ale gurii, fiindcă credea că facem foamea. Eu îi spuneam că tata e bucătar, să n-aibă nicio grijă, că de mâncare nu duceam lipsă. Dar ea stăruia. Eu o aşteptam uneori şi stăteam de vorbă cu ea. Era femeia cea mai bună
pe care am cunoscut-o vreodată. N-avea copii, nici vreun logodnic de care să se fi ştiut. Era singură pe lume şi îşi dăruise viaţa pentru a creşte copiii familiei Aldaya. O adora pe Penelope din tot sufletul. Încă mai vorbeşte despre ea…
— Mai păstraţi legătura cu Jacinta?
— O vizitez din când în când la azilul Santa Lucia. Ea nare pe nimeni. Domnul Dumnezeu, din raţiuni ascunse înţelegerii noastre, nu întotdeauna ne răsplăteşte în viaţă.
Jacinta e o femeie înaintată în vârstă şi a rămas la fel de singură cum a fost dintotdeauna.
Fermín şi cu mine am schimbat o privire.
— Şi Penelope? N-a vizitat-o niciodată?
Privirea părintelui Fernando era un puţ de beznă.
— Nimeni nu ştie ce s-a ales de Penelope. Fata asta era viaţa Jacintei. Când familia Aldaya a plecat în America şi ea a pierdut-o, a pierdut tot ce avea.
— De ce n-au luat-o cu ei? A plecat şi Penelope în Argentina, cu restul familiei? am întrebat eu.
Preotul ridică din umeri.
— Nu ştiu. Nimeni n-a mai văzut-o pe Penelope şi n-a mai auzit de ea după 1919.
— Anul când Carax a plecat la Paris, observă Fermín.
— Trebuie să-mi promiteţi domniile voastre că n-o veţi agasa pe biata bătrână ca să-i dezgropaţi amintiri dureroase.
— Drept cine ne luaţi, preasfinţite? întrebă Fermín, mâniat.
Bănuind că nu va mai scoate nimic de la noi, părintele Fernando ne puse să jurăm că îl vom ţine la curent cu tot ce aflam. Ca să-l liniştească, Fermín se puse să jure pe un Nou Testament ce zăcea pe masa de scris a preotului.
— Lăsaţi în pace Evangheliile. Îmi ajunge cuvântul dumneavoastră.
— Nu lăsaţi să vă scape nicio ocazie, aşa-i? Părinte, ce fiară sunteţi!
— Haideţi, vă însoţesc până la ieşire.
Ne-a călăuzit prin grădină până la grilajul de lănci şi s-a oprit la o distanţă prudentă de ieşire, contemplând strada ce şerpuia în coborâre spre lumea reală, ca şi când s-ar fi temut să nu se evapore dacă mai înainta vreo câţiva paşi. M-am întrebat când ieşise ultima dată părintele Fernando din incinta colegiului San Gabriel.
— Mi-a părut foarte rău când am aflat că Julián a murit, zise el cu voce liniştită. În ciuda a tot ce s-a întâmplat mai apoi şi a faptului că ne-am îndepărtat cu timpul, am fost prieteni buni, Miquel, Aldaya, Julián şi cu mine. Inclusiv Fumero. Am crezut mereu că o să fim de nedespărţit, însă
viaţa trebuie că ştie ceva ce noi nu ştim. N-am mai avut prieteni ca ei şi nu cred că voi mai avea. Sper să găseşti ceea ce cauţi, Daniel.
26
Era aproape miezul dimineţii când am ajuns pe promenada Bonanova, fiecare retras în propriile gânduri. Nu aveam nicio îndoială că ale lui Fermín se concentrau asupra sinistrei apariţii a inspectorului Fumero în povestea aceea. L-am privit cu coada ochiului şi i-am observat chipul îngândurat, ros de nelinişte. Un văl de nori întunecaţi se întindea ca sângele împrăştiat, revărsând aşchii de lumină de culoarea frunzelor uscate.
— Dacă nu ne grăbim, are să ne prindă o ploaie zdravănă, am zis eu.
— Încă nu. Norii ăştia arată de parcă am fi pe timp de noapte, au un aspect de vânătaie. Sunt din aceia care aşteaptă.
— Să nu-mi spui că te pricepi şi la nori.
— Când trăieşti în stradă, înveţi mai multe decât ai vrea să
ştii. Numai când m-am gândit la Fumero, mi s-a făcut o foame îngrozitoare. Ce-ai zice să ne purtăm paşii spre Plaza de Sarria şi să bifăm două gustări de omletă cu multă, multă
