n-o mai viziteze pe Penelope. Trebuiau că cadă la înţelegere şisă nu se mai vadă până când aveau să se întâlnească întrenul spre Paris. Şase zile fără s-o vadă, fără s-o atingă i sepăreau nesfârşite. Îşi pecetluiră înţelegerea, o căsătoriesecretă, pe buze.

Atunci Julián o conduse pe Penelope în dormitorul Jacinteide la catul al treilea. La etajul acela nu se aflau decâtîncăperile servitorilor şi Julián crezu că nimeni n-are să-igăsească. Se dezbrăcară cu febrilitate, cu mânie şi cu jind,zgâriindu-şi pielea şi topindu-se în tăceri. Îşi învăţară trupurilepe de rost şi îngropară acele şase zile de despărţire în sudoareşi salivă. Julián o penetră cu furie, ţintuind-o de lemnulpardoselii. Penelope îl primea cu ochii deschişi, cu picioareleînlănţuite în jurul mijlocului lui şi cu buzele întredeschise dedorinţă. Nu exista niciun licăr de fragilitate sau de copilărie înprivirea ei, în trupul călduţ care cerea mai mult. Mai apoi, cufaţa încă lipită de pântecele ei şi cu mâinile pe pieptul alb ceîncă palpita, Julián îşi dădu seama că trebuiau să-şi ia rămas-bun. Abia avu timp să se ridice, când uşa camerei se deschiseîncet şi silueta unei femei se profilă în prag. O secundă, Juliáncrezu că era Jacinta, însă îndată pricepu că era doamnaAldaya, care îi privea fermecată, cu o expresie de fascinaţie şirepugnanţă. Izbuti să bâiguie: „Unde-i Jacinta?― După care seîntoarse şi se îndepărtă în tăcere, în timp ce Penelope seghemuia pe duşumea într-o agonie mută, iar Julián simţea că

lumea se prăbuşea peste el.

— Du-te acum, Julián. Du-te înainte să vină tata.

— Dar…

— Du-te.

Julián încuviinţă.

— Orice-ar fi, duminică te aştept în tren.

Penelope izbuti să schiţeze o jumătate de zâmbet.

— Voi fi acolo. Acum du-te. Te rog…

Era goală când o lăsă şi coborî pe scara de serviciu, până lagaraje, iar de aici, până în noaptea cea mai rece de care-şiamintea.

Zilele următoare fură cele mai rele. Julián veghease toată

noaptea, aşteptând, dintr-o clipă în alta, să pice asasinii luidon Ricardo. Nu picară. A doua zi, la colegiul San Gabriel, nuobservă nicio schimbare în atitudinea lui Jorge Aldaya.

Devorat de nelinişte, Julián îi povesti lui Miquel Moliner ce sepetrecuse. Cu flegma sa obişnuită, Miquel clătină din cap:

— Eşti nebun, Julián, dar asta nu-i o noutate. Ciudat e că

nu s-a făcut vâlvă în casa Aldaya. Ceea ce, dacă stai şi tegândeşti, nu-i chiar aşa de surprinzător. Dacă, precum zici, v-adescoperit doamna Aldaya, e posibil ca ea însăşi să nu ştie ce-i de făcut. Am stat de vorbă de trei ori cu ea în viaţa mea şi amtras două concluzii: unu, doamna Aldaya are încă vârstamintală de doisprezece ani; doi, suferă de un narcisism croniccare îi răpeşte orice posibilitate de a vedea şi de a înţelegevreun lucru care nu este ceea ce vrea ea să vadă şi să creadă,mai ales referitor la ea însăşi.

— Scuteşte-mă de diagnostice, Miquel.

— Ceea ce vreau să spun e că, probabil, încă se maigândeşte ce să spună, cum, când şi cui s-o spună. Mai întâitrebuie să se gândească ce consecinţe va avea asta asupra ei:potenţialul scandal, furia soţului… Restul îndrăznesc să

presupun o lasă rece.

— Aşadar, crezi că nu va spune nimic?

— Poate că va întârzia o zi-două. Dar nu cred că e în staresă păstreze un asemenea secret faţă de soţul ei. Ce s-a maiîntâmplat cu planul de fugă? A rămas în picioare?

— Mai mult ca oricând.

— Mă bucur să aud asta. Fiindcă acum chiar mi se pare că

nu mai există cale de întoarcere.

Zilele acelei săptămâni trecură într-o lentă agonie. Julián seducea în fiecare zi la colegiul San Gabriel bântuit deincertitudine. Îşi petrecea orele prefăcându-se că era prezent,

abia fiind în stare să schimbe câteva priviri cu Miquel Moliner,care începea să fie tot atât de îngrijorat ca el, dacă nu maimult. Jorge Aldaya nu spunea nimic. Se arăta la fel depoliticos ca întotdeauna. Jacinta nu mai apăruse să-l ia peJorge. Şoferul lui don Ricardo venea în fiecare după-amiază.

Julián simţea că moare, aproape dorindu-şi să se întâmpleceva, orice, numai ca aşteptarea aceea să se sfârşească odată. Joi după-amiază, la sfârşitul orelor, Julián începu să

creadă că norocul era de partea lui. Doamna Aldaya nuspusese nimic, probabil de ruşine, din prostie sau din oricaredintre motivele întrezărite de Miquel. Prea puţin conta. Singurullucru care conta era să păstreze secretul până duminică. Înnoaptea aceea, pentru prima oară după mai multe zile, izbutisă aţipească.

Vineri dimineaţa, când îşi făcu apariţia la şcoală, părinteleRomanones îl aştepta la poartă.

— Julián, trebuie să stau de vorbă cu tine.

— Cum doriţi, părinte.

— Mereu am ştiut că va sosi ziua asta şi trebuie să-ţimărturisesc că mă bucur să fiu eu cel care-ţi dă vestea.

— Ce veste, părinte?

Julián Carax nu mai era elev al colegiului San Gabriel.

Prezenţa sa în incintă, în sălile de clasă şi chiar în grădini eradefinitiv interzisă. Rechizitele lui, manualele şi toate lucrurilecare îi aparţineau treceau în proprietatea colegiului.

— Termenul tehnic e expulzare instantanee, rezumă

părintele Romanones.

— Pot să întreb din ce pricină?

— Îmi vin în minte o duzină, dar sunt sigur că vei şti s-oalegi pe cea mai potrivită. Bună ziua, Carax. Noroc în viaţă.

Vei avea nevoie.

La vreo treizeci de metri, în curtea cu fântâni, mai mulţi elevise uitau la el. Unii râdeau, făcând cu mâna gesturi de rămas-bun. Alţii îl priveau cu uimire şi compătimire. Numai unul îizâmbea cu tristeţe: prietenul Miquel Moliner, care se mărginisă încuviinţeze şi să murmure în tăcere nişte cuvinte pe careJulián crezu că le aude în văzduh: „Pe duminică―.

Întorcându-se la apartamentul din Ronda de San Antonio,

Julián băgă de seamă că Mercedes Benz-ul lui don RicardoAldaya era parcat în faţa magazinului de pălării. Se opri la colţ

şi aşteptă. În scurt timp, don Ricardo ieşi din prăvălia lui taică-său şi intră în maşină. Julián se ascunse într-un portal până

când acesta dispăru spre piaţa Universităţii. Abia atunci segrăbi să urce pe scară, până acasă. Maică-sa, Sophie, îlaştepta acolo, înecată în lacrimi.

— Ce-ai făcut, Julián? murmură ea, fără mânie.

— Iartă-mă, mamă…

Sophie îşi îmbrăţişă fiul cu putere. Slăbise şi eraîmbătrânită, ca şi cum toţi cei din jur i-ar fi răpit viaţa şitinereţea. „Eu mai mult ca oricare altul‖, se gândi Julián.

— Ascultă-mă bine, Julián. Tatăl tău şi cu don RicardoAldaya au pus la cale să te trimită în armată peste câteva zile.

Aldaya are influenţă… Trebuie să pleci, Julián. Trebuie să