realitate.

Trecură luni de grele vicisitudini până când Jacinta îşi găsio slujbă fixă într-unul din magazinele „Aldaya şi fiii‖, înapropiere de pavilioanele fostei Expoziţii Universale aCitadelei. Barcelona din visele sale se transformase într-unoraş ostil şi tenebros, cu palate închise şi fabrici care suflauceţuri ce otrăveau pielea cu cărbune şi sulf. Jacinta ştiu dinprima zi că oraşul acela era o femeie vanitoasă şi crudă şiînvăţă să se teamă de ea şi să n-o privească niciodată în ochi.

Trăia singură, într-o pensiune din cartierul Ribera, undesalariul abia dacă îi permitea să plătească o cameră

mizerabilă, fără ferestre şi fără altă lumină decât aceea alumânărilor pe care le fura din catedrală şi pe care le lăsaaprinse toată noaptea, ca să sperie şobolanii care mâncaseră

urechile şi degetele pruncului de şase luni al Ramonetei, oprostituată ce locuia în odaia alăturată, singura prietenă pe

care izbutise să şi-o facă în unsprezece luni la Barcelona. Îniarna aceea plouă aproape zi de zi, o ploaie neagră, defuningine şi arsenic. În curând, Jacinta începu să se teamă că

Zacanas se înşelase, că venise în oraşul acela îngrozitor ca să

moară de frig, de mizerie şi de uitare.

Hotărâtă să supravieţuiască, Jacinta mergea în fiecaredimineaţă, încă din zori, la magazin, de unde nu mai ieşeapână în toiul nopţii. Acolo avea s-o găsească, în modîntâmplător, don Ricardo Aldaya, îngrijind-o pe fiica unuiadintre şefii de lucrări care căzuse bolnavă de tuberculoză, şi,văzând zelul şi tandreţea emanate de fată, hotărâse s-o ia lael acasă, pentru a se ocupa de soţia lui, însărcinată cu cel ceurma să fie întâiul său născut. Rugile ei fuseseră ascultate. Înnoaptea aceea, Jacinta îl văzu din nou în vis pe Zacanas.

Îngerul nu mai era înveşmântat în negru. Era gol şi avea pieleaacoperită de solzi. Nu-l mai însoţea motanul, ci un şarpe albîncolăcit în jurul torsului. Părul îi crescuse până la brâu, iarzâmbetul, acel zâmbet de caramea pe care îl sărutase încatedrala din Toledo, era brăzdat de dinţi triunghiulari şi deşi,ca aceia pe care îi văzuse la unii peşti din largul mării care sezvârcoleau în plasele pescarilor. Peste ani, Jacinta avea să-idescrie această viziune unui Julián Carax în vârstă deoptsprezece ani, precizând că, în ziua când urma să plece dinpensiunea din cartierul Ribera pentru a se muta în vilaAldaya, află că prietena ei Ramoneta fusese ucisă cu lovituride cuţit în faţa porţii, chiar în acea noapte, iar copilaşul murisede frig în braţele cadavrului. Când se află vestea, locatariipensiunii se luară la ceartă cu răcnete, pumni şi zgârieturipentru a-şi disputa puţinul ce rămăsese de pe urma moartei.

Singurul lucru de care nu se atinseră fu comoara ei cea maipreţioasă: o carte. Jacinta o recunoscu, fiindcă în multe nopţiRamoneta o rugase să-i citească una-două pagini. Ea nuînvăţase niciodată să citească.

Patru luni mai târziu se năştea Jorge Aldaya şi, cu toate că

Jacinta îi oferea toată dragostea pe care maică-sa, o doamnă

eterică, ce dintotdeauna i s-a părut prinsă în propria eiimagine din oglindă, n-a ştiut sau n-a vrut să i-o dea, doicaînţelese că nu aceea era odrasla promisă de Zacanas. În acei

ani, Jacinta se despărţi de tinereţe şi se transformă într-o altă

femeie, care îşi păstrase doar numele şi chipul. Cealaltă

Jacinta rămăsese în pensiunea din cartierul Ribera, la fel demoartă ca Ramoneta. Acum trăia sub ocrotirea luxului familieiAldaya, departe de oraşul acela tenebros, pe care ajunsesesă-l urască atât de mult şi unde nu se aventura nici măcar înziua ei liberă, o dată pe lună. Se deprinse să trăiască prinintermediul altora, al acelei familii ce stăpânea o avere pe careabia dacă putea s-o priceapă. Trăia tot aşteptând aceaodraslă, care avea să fie o fată, asemenea oraşului, şi căreiaurma să-i dăruiască toată dragostea cu care Dumnezeu îiîmbătase inima. Uneori, Jacinta se întreba dacă pacea aceeasomnolentă care îi devora zilele, noaptea aceea a conştiinţei,era ceea ce unii numeau fericire şi voia să creadă că, îninfinita sa tăcere, Dumnezeu îi răspunsese, în felul lui, la rugi.

Penelope Aldaya se născu în primăvara anului 1903. Peatunci, don Ricardo Aldaya achiziţionase deja casa de pebulevardul Tibidabo, acea vilă despre care colegii ei servitorierau încredinţaţi că se afla sub influenţa unei vrăji puternice,însă de care Jacinta nu se temea, fiindcă ştia că ceea ce eiluau drept vrajă nu era altceva decât o prezenţă pe care numaiea o putea vedea în vis: umbra lui Zacanas, care abia dacă

mai aducea cu bărbatul de care îşi amintea şi care acum semanifesta doar ca un lup ce umbla pe labele dinapoi.

Penelope fu o copilă fragilă, palidă şi imponderabilă. Jacintao vedea cum creşte asemenea unei flori înconjurate de iarnă.

Ani în şir o veghe, noapte de noapte, îi pregăti personal toatemâncărurile, îi cusu hainele, îi stătu alături când trecu prinnenumărate boli, când rosti primele ei cuvinte, când devenifemeie. Doamna Aldaya era o simplă figură din decor, o piesă

ce intra şi ieşea din scenă potrivit cerinţelor bunei purtări.

Înainte de a merge la culcare, venea să-şi ia rămas-bun de lafiica ei, căreia îi spunea că o iubea ca pe nimic altceva pelume, că ea era cel mai important lucru din univers. Jacinta nuîi spuse niciodată Penelopei că o iubea. Doica ştia că cineiubeşte cu adevărat iubeşte în tăcere, cu fapte şi niciodată cuvorbe. În taină, Jacinta o dispreţuia pe doamna Aldaya, aceacreatură vanitoasă şi goală pe dinăuntru ce îmbătrânea pe

coridoarele casei sub povara bijuteriilor cu care soţul ei, ceancora în alte porturi de ani de zile, îi închidea gura. O urafiindcă, dintre toate femeile, Dumnezeu o alesese tocmai pe eaca să-i dea naştere Penelopei, în timp ce pântecele ei,pântecele adevăratei mame, rămânea părăginit şi sterp. Cutimpul, ca şi cum cuvintele soţului ei ar fi fost profetice, Jacintaîşi pierdu până şi forma de femeie. Slăbise, iar chipul eiaducea cu înfăţişarea rigidă pe care o dau pielea obosită şiosul. Pieptul îi scăzuse până se transformase în nişte adieri depiele, şoldurile păreau ale unui băieţaş, iar carnea ei, tare şicolţuroasă, scăpa până şi privirii lui don Ricardo Aldaya,căruia îi era suficient să intuiască o scăpărare de exuberanţă

ca să izbească furios, cum prea bine ştiau fetele angajate la elîn casă şi cele din casele apropiaţilor. E mai bine aşa, îşispunea Jacinta. N-avea timp de prostii.

Tot timpul ei era închinat Penelopei. Îi citea, o însoţeapretutindeni, o îmbăia, o îmbrăca, o dezbrăca, o pieptăna, oscotea la plimbare, o culca şi o deştepta. Însă mai ales vorbeacu ea. Toţi o luau drept o doică lunatică, o fată bătrână fără

altă viaţă în afară de slujba din casă, însă nimeni nu ştiaadevărul: Jacinta nu era doar mama Penelopei, era şi prietenaei cea mai bună. De când fata începu să vorbească şi să

articuleze idei, ceea ce se întâmplă cu mult mai devreme decâtîşi amintea Jacinta că se întâmplase în cazul altor copii, eledouă îşi împărtăşiră secretele, visele şi vieţile.

Trecerea vremii nu făcu decât să întărească această

legătură. Când Penelope ajunse la vârsta adolescenţei, eraudeja tovarăşe de nedespărţit. Jacinta o văzuse pe Penelopeînflorind într-o femeie ale cărei frumuseţe şi strălucire erauevidente nu numai în ochii ei plini de dragoste. Penelope eralumină. Când băiatul acela enigmatic pe nume Julián sosi încasă, Jacinta băgă se seamă din capul locului că între el şiPenelope circula un curent. O legătură îi unea, asemănătoarecu aceea care le unea pe ele două şi, în acelaşi timp, diferită.

Mai intensă. Primejdioasă. La început crezu că avea să-lurască pe băiat, însă îşi dădu repede seama că nu-l ura peJulián şi nici nu-l va putea urî vreodată. Pe măsură cePenelope cădea sub vraja lui Julián, ea se lăsă târâtă la

rândul ei şi, cu timpul, ajunse să dorească orice şi-ar fi doritPenelope. Nimeni nu observase, nimeni nu acordase atenţie,însă, ca întotdeauna, esenţialul chestiunii fusese hotărâtînainte ca povestea să înceapă şi, la vremea aceea, era dejaprea târziu.

Au trecut multe luni de priviri şi de dorinţe deşarte până

când Julián Carax şi Penelope au putut rămâne între patruochi. Trăiau de pe urma hazardului. Se întâlneau pe coridoare,se priveau de la capetele opuse ale mesei, se atingeau întăcere, se simţeau în absenţă. Primele cuvinte le-au schimbatîn biblioteca din casa de pe bulevardul Tibidabo, într-o seară

cu furtună în care „Vila Penelope‖ era inundată de strălucirealumânărilor, doar câteva secunde furate în semiîntuneric, cândJulián crezu că vede în ochii fetei certitudinea că amândoisimţeau acelaşi lucru, că îi devora aceeaşi taină. Nimeni nupărea să bage de seamă. Nimeni, cu excepţia Jacintei, carevedea cu o nelinişte crescândă jocul de priviri ţesut de Juliánşi de Penelope sub ocrotirea familiei Aldaya. Se temea pentruei. Încă de pe atunci, Julián începuse să facă nopţi albe, scriindde la lăsarea serii şi până în zori povestiri în care spunea totce simţea în suflet pentru Penelope. Apoi, venind în vizită lacasa de pe bulevardul Tibidabo sub orice pretext, căutamomentul potrivit pentru a se strecura în camera Jacintei şi îiîncredinţa foile pentru ca ea să i le dea fetei. Uneori, Jacinta îiînmâna câte-o notă scrisă de Penelope pentru el, şi atunci îşipetrecea zile în şir recitind-o. Jocul acela avea să dureze maimulte luni. Trecerea timpului nu le îmbunătăţea norocul, iarJulián făcea tot ce trebuia ca să fie în preajma Penelopei.

Jacinta îl ajuta, pentru a o vedea fericită pe Penelope, pentru apăstra vie acea lumină. Julián, în ce-l privea, simţea că

inocenţa fortuită a începutului se risipea şi că trebuia să

înceapă să cedeze teren. Astfel, începu să-l mintă pe donRicardo pe seama planurilor sale de viitor, să afişeze unentuziasm de mucava faţă de viitorul lui în bancă şi în finanţe,să simuleze o afecţiune şi un ataşament faţă de Jorge pe carenu le simţea, pentru a-şi justifica prezenţa aproape constantă

în casa de pe bulevardul Tibidabo, să spună numai ceea ce

ştia că ceilalţi voiau să-l audă spunând, să citească privirile şidorinţele lor, să-şi închidă onestitatea şi sinceritatea în temniţaimprudenţelor, să simtă cum îşi vindea sufletul pe bucăţele şisă se teamă că dacă, într-o bună zi, avea să ajungă s-o meritepe Penelope, atunci nu va mai fi rămas nimic din acel Juliáncare o văzuse prima oară. Uneori, Julián se deştepta în zori,arzând de mânie, dornic să-şi declare în faţa lumii adevăratelesentimente, să-l înfrunte pe don Ricardo, spunându-i că nu-linteresau nicidecum averea lui, şansele lui de viitor şicompania sa, că nu o voia decât pe fiica lui şi că se gândea s-oia cât putea el de departe de lumea aceea găunoasă şiînfăşurată ca într-un linţoliu, în care o ţinea prizonieră. Luminazilei îi risipea curajul.

Din când în când, Julián i se destăinuia Jacintei, careîncepea să-l iubească pe băiat mai mult decât şi-ar fi dorit.

Adesea, Jacinta se despărţea de Penelope şi, sub pretextul că

se ducea să-l ia pe Jorge de la colegiul San Gabriel, îl vizita peJulián şi îi ducea mesaje de la Penelope. Astfel îl cunoscu peFernando, care, peste ani, avea să rămână singurul ei prietenîn timp ce-şi aştepta moartea în iadul de la Santa Lucia, după

cum îi profeţise îngerul Zacarias. Câteodată, răutăcioasă,doica o lua cu sine şi pe Penelope şi înlesnea o scurtă întâlnirea celor doi tineri, văzând cum între ei creştea o iubire pe careea nu o cunoscuse niciodată, care îi fusese refuzată. Tot peatunci observase Jacinta prezenţa sumbră şi tulburătoare aacelui băiat tăcut pe care toată lumea îl striga FranciscoJavier, fiul portarului de la San Gabriel. Îl surprindea cum îispiona, citindu-le gesturile de la distanţă şi devorând-o dinpriviri pe Penelope. Jacinta păstrase o fotografie pe care ofăcuse portretistul oficial al familiei Aldaya, Recasens, cuJulián şi Penelope la intrarea în magazinul de pălării dinRonda de San Antonio. Era o imagine inocentă, luată în miezulzilei, în prezenţa lui don Ricardo şi a Sophiei Carax. Jacinta opurta mereu cu ea.

Într-o zi, pe când îl aştepta pe Jorge la ieşirea de la colegiulSan Gabriel, doica îşi uită geanta la fântână şi, când seîntoarse după ea, băgă de seamă că tânărul Fumero bântuiaprin preajmă, privind-o neliniştit. În seara aceea, când căută

fotografia, n-o mai găsi şi avu certitudinea că băiatul i-ofurase. Câteva săptămâni mai târziu, Francisco Javier Fumerose apropie de doică şi-o întrebă dacă putea să-i transmită

Penelopei ceva din partea lui. Când Jacinta îl întrebă despre ceera vorba, băiatul scoase o basma în care înfăşurase ceva cepărea să fie o figurină sculptată în lemn de pin. Jacinta orecunoscu în ea pe Penelope şi simţi un fior. Înainte să poată

spune ceva, băiatul se îndepărtase. În drum spre casa de pebulevardul Tibidabo, Jacinta aruncă figurina pe geamulautomobilului, de parcă ar fi fost un hoit împuţit. Nu o dată,Jacinta avea să se trezească în zori, acoperită de sudoare,urmărită de coşmaruri în care băiatul acela cu privirea tulburese năpustea asupra Penelopei cu brutalitatea rece şiindiferentă a unei insecte.

În unele după-amiezi, când se ducea să-l caute pe Jorge,dacă acesta întârzia, doica vorbea cu Julián. Iar acestaîncepea, la rându-i, s-o iubească pe femeia aceea cu trăsăturiaspre şi să se încreadă în ea mai mult decât se încredea în elînsuşi. În scurt timp, ori de câte ori vreo problemă sau vreoumbră se cernea asupra vieţii sale, ea şi Miquel erau primii,iar uneori şi ultimii, care o aflau. O dată, Julián îi povestiJacintei că îi găsise pe maică-sa şi pe don Ricardo stând devorbă în curtea cu fântâni în timp ce aşteptau să iasă elevii.

Don Ricardo părea să fie încântat de compania Sophiei, iarJulián simţi o oarecare usturime, întrucât era la curent cufaima de donjuan a industriaşului şi cu apetitul său voracepentru deliciile sexului femeiesc fără deosebire de clasă ori decondiţie socială, privinţă în care numai minunata lui soţiepărea să rămână nevătămată.