Cuvintele lui Aldaya căzură ca nişte pumnale asuprabăiatului, cu toate că zâmbetul său nu cedă niciun milimetru.
Julián se căi pentru replica lui şi i se făcu milă de el.
— Tu trebuie să fii feciorul pălărierului, zise Jorge fără
răutate. Tata vorbeşte mult despre tine în ultimul timp.
— Din cauza noutăţii. Sper să nu mi-o iei în nume de rău.
Sub mutrişoara asta de ştie-tot băgăcios, nu sunt chiar atât deidiot cum par.
Jorge îi zâmbi. Julián se gândi că zâmbea ca un om care nuare prieteni, cu gratitudine.
— Vino. Am să-ţi arăt restul casei.
Lăsară în urmă biblioteca şi se îndreptară spre intrareaprincipală, mergând înspre grădini. Când traversară salaaflată la baza scărilor, Julián îşi ridică privirea şi întrezări osiluetă care urca ţinându-şi mâna pe balustradă. Simţi că sepierde într-o vedenie. Fata trebuie că avea doisprezece sautreisprezece ani şi era escortată de o femeie în puterea vârstei,scundă şi trandafirie, ce avea toate trăsăturile unei dădace.
Purta o rochie albastră de satin. Părul ei avea culoareamigdalei, iar pielea de pe umeri şi de pe gâtul zvelt păreastrăvezie. Se opri la capătul scării şi se întoarse o clipă. Preţ deo secundă, privirile lor se întâlniră şi ea îi acordă un surâsabia schiţat. Apoi, dădaca înconjură cu braţele umerii fetei şi ocălăuzi spre un coridor în care dispărură amândouă. Julián îşicoborî privirea şi se pomeni din nou cu Jorge.
— Ea e Penelope, sora mea. Ai s-o cunoşti. E un pic ţăcănită.
Îşi petrece toată ziulica citind. Hai, vino, vreau să-ţi arătcapela din pivniţă. Bucătăresele spun că-i vrăjită.
Julián îl urmă, ascultător, pe băiat, însă pământul îi fugeade sub picioare. Pentru prima oară de când urcase înMercedes Benz cu don Ricardo Aldaya, pricepu care erasensul. O visase de nenumărate ori, cu aceeaşi scară, curochia albastră şi cu expresia aceea din privirea ei cenuşie,fără să ştie cine era şi de ce îi zâmbea. Când ieşiră în grădină,se lăsă călăuzit de Jorge până la garaje şi la terenurile detenis care se întindeau mai departe. Abia atunci îşi întoarseprivirea îndărăt şi o văzu, la fereastra ei de la etajul al doilea.
Abia îi distingea silueta, însă ştiu că îi zâmbea şi că, într-un felsau altul, îl recunoscuse la rândul ei.
Acea întrezărire efemeră a Penelopei Aldaya în capul scăriil-a însoţit de-a lungul primelor săptămâni petrecute la colegiulSan Gabriel. Noua lui lume avea multe inechităţi, şi nu toate îierau pe plac. Elevii de la San Gabriel se comportau ca nişteprinţi trufaşi şi aroganţi, iar dascălii lor păreau nişte servitoridocili şi cultivaţi. Primul prieten pe care Julián şi l-a făcutacolo, în afară de Jorge Aldaya, a fost un băiat pe numeFernando Ramos, feciorul unuia din bucătarii colegiului, carenu-şi imaginase niciodată că, în cele din urmă, avea să
îmbrace sutana şi să ţină lecţii în aceleaşi săli de clasă în carecrescuse. Fernando, pe care ceilalţi îl porecleau Bucătărilă şi îltratau ca pe o slugă, poseda o inteligenţă vie, însă abia dacă
avea câte un prieten printre elevi. Singurul său tovarăş era unbăiat ciudat pe nume Miquel Moliner, care, cu timpul, avea să
devină cel mai bun prieten pe care Julián şi l-a făcut vreodată
în şcoală. Miquel Moliner, căruia îi prisosea creierul şi îi lipsearăbdarea, se complăcea în a-i înfuria pe dascăli punându-lesub semnul îndoielii toate afirmaţiile, prin aplicarea unor jocuride dialectică ce trădau atât ingeniozitate, cât şi o cruzimeînveninată. Ceilalţi se temeau de limba lui ascuţită şi îlconsiderau ca aparţinând unei alte specii, ceea ce, într-un fel,nu era chiar nepotrivit. În ciuda trăsăturilor sale boeme şi atonului aristocratic pe care îl afecta, Miquel era fiul unuiindustriaş îmbogăţit până la absurd prin fabricarea dearmament.
— Carax, nu-i aşa? Mi s-a spus că taică-tău face pălării, i-azis el când Fernando Ramos le-a făcut cunoştinţă.
— Julián pentru prieteni. Mi s-a spus că al tău face tunuri.
— Numai le vinde. De făcut, el nu ştie să facă altceva decâtbani. Prietenii mei, printre care îi număr doar pe Nietzsche şi,aici, pe colegul Fernando, îmi spun Miquel.
Miquel Moliner era un copil trist. Suferea de obsesiabolnăvicioasă a morţii şi a tuturor subiectelor din sferafunebrului, materie pentru al cărei studiu îşi dedica o bună
parte din timp şi din talent. Maică-sa murise cu trei ani înurmă, într-un ciudat accident domestic pe care un medicnesăbuit a cutezat să-l califice drept sinucidere. Miquel fusesecel care găsise cadavrul lucind sub apele din puţul vilei devară pe care familia lui o deţinea în Argentona. Când auridicat-o cu frânghii, s-a descoperit că buzunarele pardesiuluipurtat de moartă erau umplute cu pietre. Mai exista şi oscrisoare întocmită în germană, limba maternă a maică-sii,însă domnul Moliner, care nu se deranjase niciodată să înveţeacest idiom, a ars-o chiar în seara aceea, fără să permită
nimănui s-o citească. Miquel Moliner vedea moarteapretutindeni, în frunzele învolburate de vânt, în păsările căzutedin cuiburi, în bătrâni şi în ploaie, care lua totul cu ea. Avea untalent excepţional la desen şi, adesea, se cufunda ore în şir înplanşe în cărbune unde întotdeauna apărea o doamnă printreceţuri şi plaje pustii, despre care Julián şi-a închipuit că erachiar maică-sa.
— Ce vrei să te faci când o să fii mare, Miquel?
— Eu n-am să fiu niciodată mare, spunea el energic.
În afară de desen şi de a contrazice pe toată lumea,principala lui înclinaţie o constituiau operele unui enigmaticmedic austriac care, peste ani, avea să devină celebru:Sigmund Freud. Miquel Moliner, care, graţie defunctei salemame, citea şi scria în germană la perfecţie, poseda mai multevolume de scrieri ale doctorului vienez. Terenul său favorit eraacela al interpretării viselor. Obişnuia să întrebe oamenii ce-auvisat, pentru a trece apoi la o diagnosticare a pacientului.
Spunea mereu că are să moară tânăr şi că nu-i păsa de asta.
De atâta gândit la moarte, credea Julián, sfârşise prin a găsi
în ea mai mult sens decât în viaţă.
— În ziua când o să mor, tot ce am va fi al tău, Julián,spunea el de obicei. În afară de vise.
Pe lângă Fernando Ramos, Moliner şi Jorge Aldaya, Julián afăcut repede cunoştinţă cu un băiat timid şi cam ursuz penume Javier, singurul copil al portarilor de la San Gabriel, carelocuiau într-o gheretă modestă, situată lângă intrarea îngrădinile colegiului. Javier, pe care, la fel ca pe Fernando,restul băieţilor îl considerau ceva mai puţin decât un lacheunedorit, mişuna singur prin grădini şi curţile interioare, fără să
intre în contact cu nimeni. De atâta rătăcit prin colegiu,ajunsese să ştie pe de rost toate cotloanele edificiului,tunelurile din pivniţe, pasajele ce urcau în turnuri şi tot soiulde tainiţe labirintice de care nu-şi mai amintea nimeni. Eralumea lui secretă, refugiul lui. Avea mereu la el un briceagsustras din sertarele lui taică-său şi îi plăcea să sculpteze cuel figuri din lemn pe care le ţinea în porumbarul colegiului.
Tatăl său, Ramon, portarul, era veteran al războiului din Cuba,unde îşi pierduse o mână şi (se zvonea cu oarecare răutate)testiculul drept, într-un foc de alice tras de însuşi TheodoreRoosevelt în asaltul de la Cochinos. Convins că trândăvealae mama tuturor relelor, Ramon „Un-singur-coi‖ (cum îlporecleau elevii) îşi însărcinase fiul să strângă într-un sacfrunzele uscate din păduricea de pini şi din curtea cu fântâni.
Ramon era un om de treabă, cam butucănos şi fatalmentecondamnat să-şi aleagă tovărăşiile cele mai proaste. Cea mairea dintre acestea era nevastă-sa. „Un-singur-coi― secăsătorise cu o namilă de femeie cu o educaţie deficitară şi cuaiureli de prinţesă cu trăsături de spălătoreasă, căreia îiplăcea să se insinueze îmbrăcată sumar în ochii fiului ei şi aielevilor de la colegiu, motiv de haz şi de stropşeală
săptămânală. Numele ei de botez era Maria Craponcia, însă eaîşi spunea Yvonne, fiindcă i se părea mai de bon-ton. Yvonneavea obiceiul de a-şi interoga fiul asupra posibilităţilor deavansare socială oferite de prieteniile pe care, credea ea,băiatul le lega cu crema societăţii barceloneze. Îl chestionadespre averea unuia sau altuia, închipuindu-se dichisită înmătăsuri, primită să ia ceaiul cu fursecuri în marile saloane
din lumea bună.
Javier încerca să-şi petreacă în casă cât mai puţin timp cuputinţă şi era recunoscător în sinea lui pentru treburile impusede taică-său, oricât de grele ar fi fost. Orice pretext era nimeritca să rămână singur, să evadeze în lumea lui secretă pentrua-şi sculpta figurile din lemn. Când elevii îl vedeau de departe,unii râdeau sau azvârleau după el cu pietre. Într-o zi, luiJulián i se făcu atât de milă văzând cum o piatră îi spărsesefruntea şi îl răsturnase în moloz, încât hotărî să-i vină în ajutorşi să-i ofere prietenia lui. La început, Javier crezu că Juliánvenea să-i dea lovitura de graţie, în timp ce toţi ceilalţi seprăpădeau de râs.
— Pe mine mă cheamă Julián, zise el întinzându-i mâna.
