unii copii îşi băteau joc de el din această pricină şi, fireşte, pentru că se număra printre „Morţii-de-foame―. Şi de mine îşi băteau joc fiindcă eram fiul bucătarului. Ştiţi cum sunt copiii. În adâncul inimii lor, Dumnezeu i-a umplut de bunătate, însă ei repetă ce aud prin casă.
— Nişte îngeraşi, punctă Fermín.
— Ce vă amintiţi despre tata?
— Păi, a trecut mult de-atunci… Cel mai bun prieten al tatălui dumitale nu era, pe atunci, Jorge Aldaya, ci un băiat pe nume Miquel Moliner. Miquel provenea dintr-o familie aproape la fel de înstărită ca Aldaya şi aş îndrăzni să spun că
era elevul cel mai ciudat pe care l-a avut şcoala asta.
Rectorul îl considera alienat deoarece îl recita pe Marx în limba germană în timpul slujbelor.
— Semn inechivoc de posedare, coroboră Fermín.
— Miquel şi Julián trăiau într-o foarte bună înţelegere.
Uneori, ne adunam tustrei în timpul recreaţiei de la amiază şi Julián ne spunea poveşti. Alteori ne vorbea despre familia lui şi despre familia Aldaya…
Preotul păru să şovăie.
— Chiar şi după ce am terminat şcoala, Miquel şi cu mine am păstrat o vreme legătura. Julián plecase deja la Paris.
Ştiu că lui Miquel îi era dor de el şi adesea vorbea despre el şi îşi amintea confidenţe pe care i le făcuse în trecut. Apoi, când eu am intrat la seminar, Miquel mi-a zis, în glumă, că
trecusem de partea duşmanului, însă adevărul e că ne -am îndepărtat.
— Aţi auzit cumva că Miquel s-ar fi căsătorit cu o femeie pe nume Nuria Monfort?
— Miquel, căsătorit?
— Vă miră?
— Presupun că n-ar trebui, însă… Nu ştiu. Adevărul e că
de mulţi ani nu mai ştiu nimic de Miquel. Dinainte de război.
— V-a pomenit vreodată numele Nuriei Monfort?
— Nu, niciodată. Şi nici că s-ar fi gândit să se căsătorească
ori că ar fi avut logodnică… Ascultaţi, nu sunt cu totul sigur că trebuie să vă vorbesc dumneavoastră despre toate acestea.
Sunt lucruri pe care Julián şi Miquel mi le-au povestit cu
titlu personal, subînţelegându-se că vor rămâne între noi…
— Şi aveţi să-i refuzaţi unui fiu singura posibilitate de a recupera memoria tatălui său? întrebă Fermín.
Părintele Fernando se zbătea între îndoială şi, mi s-a părut, dorinţa de a-şi aminti, de a recupera zilele acelea pierdute.
— Presupun că, dacă tot au trecut atâţia ani, acum nu mai contează. Încă îmi aduc aminte de ziua când Julián ne-a povestit cum îi cunoscuse pe cei din familia Aldaya şi cum, pe nesimţite, viaţa i se schimbase…
…În luna octombrie a anului 1914, un artefact pe care mulţiîl luară drept un cavou ambulant se opri, într-o după-amiază,în dreptul magazinului de pălării Fortuny, înRonda de San Antonio. Din el ieşi figura semeaţă,maiestuoasă şi arogantă a lui don Ricardo Aldaya, încă de peatunci unul dintre bărbaţii cei mai bogaţi nu numai dinBarcelona, ci din toată Spania, al cărui imperiu de industrietextilă se întindea, în citadele şi cartiere, de-a lungul râurilordin întreaga Catalonie. În mâna sa dreaptă se aflau frâielebăncii şi ale proprietăţilor teritoriale ale unei jumătăţi dinprovincie. Mâna sa stângă, tot în serviciu activ, trăgea sforiledeputăţiei, ale primăriei, ale mai multor ministere, aleepiscopiei şi ale serviciului portuar al vămilor.
În acea după-amiază, chipul cu mustăţi luxuriante, favoriţiregeşti şi creştet descoperit care intimida pe toată lumea aveanevoie de o pălărie. Intră în prăvălia lui don Antoni Fortuny şi,după ce aruncă o privire rapidă asupra locului, se uită pieziş
la pălărier şi la ajutorul acestuia, tânărul Julián, şi zise după
cum urmează: „Mi s-a spus că aici, în pofida aparenţelor, sefac cele mai bune pălării din Barcelona. Se anunţă o toamnă
urâtă şi voi avea nevoie de şase jobene, o duzină de gambete,şepci de vânătoare şi ceva de purtat la Madrid, în Cortes.
Dumneata îţi notezi sau aştepţi să-ţi repet?― Acesta a fostînceputul unui laborios şi lucrativ proces în care tatăl şi fiul şi-au unit eforturile spre a duce la bun sfârşit comanda lui donRicardo Aldaya. Julián, care citea ziarele, era la curent cupoziţia lui Aldaya şi îşi zise că nu-şi putea dezamăgi tatăl
acum, în momentul cel mai crucial şi mai decisiv al afaceriisale. De când potentatul îi intrase în prăvălie, pălărierul pluteade bucurie. Aldaya îi promisese că, dacă va fi mulţumit, varecomanda firma tuturor prietenilor săi. Asta însemna că
magazinul de pălării Fortuny, dintr-o prăvălie demnă, darmodestă, avea să se ridice în cele mai înalte sfere, acoperindcăpăţâni de deputaţi, primari, cardinali şi miniştri. Zilele aceleisăptămâni trecură ca prin farmec. Julián nu se duse la şcoală
şi petrecu zile de optsprezece şi de douăzeci de ore lucrând înatelierul din dosul prăvăliei. Tatăl lui, copleşit de entuziasm, îlîmbrăţişa din când în când şi chiar îl săruta fără să vrea.
Ajunse până într-acolo încât îi dărui nevestei sale, Sophie, orochie şi o pereche de pantofi noi, pentru prima oară înpaisprezece ani. Pălărierul era de nerecunoscut. Într-oduminică, uită să mai meargă la slujbă şi, în aceeaşi după-amiază, debordând de mândrie, îl cuprinse în braţe pe Juliánşi îi zise, cu lacrimi în ochi: „Bunicul ar fi mândru de noi―.
Unul dintre cele mai complicate procese din acum dispărutaştiinţă a confecţionării pălăriilor, din punct de vedere tehnic şipolitic, îl constituia luarea măsurilor. Don Ricardo Aldaya aveaun craniu care, potrivit lui Julián, era nefiresc de dovlecit şi deplin de hopuri-dâmburi. Pălărierul fu conştient de dificultăţi deîndată ce dădu cu ochii de ţeasta personajului şi, chiar în aceanoapte, când Julián zise că îi amintea de anumite porţiuni depe masivul Montserrat, Fortuny nu avu încotro şi căzu deacord. „Tată, cu tot respectul, ştii că, atunci când e vorba deluat măsura, am o mână mai bună decât a dumitale, care deviiagitat. Lasă-mă pe mine.‖ Pălărierul acceptă cu plăcere şi adoua zi, când Aldaya veni în Mercedes Benz-ul lui, Julián îlîntâmpină şi îl conduse în atelier. Aldaya, când constată că
măsurile avea să i le ia un băiat de paisprezece ani, se înfurie:
„Dar ce-i batjocura asta? Un copil? Mi se face părul măciucă!―
Julián, care era conştient de însemnătatea publică apersonajului, dar nu se simţea intimidat de el sub niciun chip,replică: „Domnule Aldaya, să vi se facă dumneavoastră părulmăciucă nu prea e de unde, fiindcă creştetul ăsta parcă-i oarenă de coride şi, dacă nu vă facem repejor un set de pălării,lumea o să vă confunde capul cu harta stradală a Barcelonei‖ .
