— Fii cu băgare de seamă, că unii dintre ăştia, dacă ţi-ar putea suge sângele ca să devină din nou tineri, ţi-ar sări la gât, zise Fermín. Vârsta îi face pe toţi să pară buni ca nişte mieluşei, însă aici există la fel de mulţi ticăloşi ca afară, sau chiar mai mulţi. Pentru că ăştia sunt cei care au rezistat şi i-au îngropat pe ceilalţi. Să nu ţi se facă milă. Hai, începe dumneata cu ăştia din colţ, care par să n-aibă dinţi.

Dacă aceste cuvinte aveau scopul de a mă îmbărbăta pentru misiune, ele au eşuat în mod lamentabil. M-am uitat la grupul acela de rămăşiţe umane care lâncezea în colţ şi le-am zâmbit. Simpla lor prezenţă mi s-a părut o stratagemă

propagandistică în favoarea vidului moral al universului şi a brutalităţii mecanice cu care acesta distrugea piesele ce nu-i mai erau de folos. Fermín păru să-mi citească aceste gânduri atât de profunde şi încuviinţă cu gravitate.

— Mama natură e-o mare curvă, ăsta-i tristul adevăr, zise el. Curaj şi la atac.

Prima mea rundă de întrebări nu-mi oferi decât priviri goale, gemete, râgâieli şi aiureli din partea tuturor celor pe care i-am chestionat despre unde s-ar fi putut afla Jacinta Coronado. Cincisprezece minute mai târziu, am coborât pânzele şi m-am reunit cu Fermín, ca să văd dacă el avusese mai mult noroc. Descurajarea îi dădea pe dinafară.

— Cum o s-o găsim pe Jacinta Coronado în gaura asta?

— Nu ştiu. Ăsta-i un cazan de ţicniţi. Am încercat cu bomboanele Sugus, însă ei le iau drept supozitoare.

— Dar dacă o întrebăm pe sora Hortensia? Îi spunem adevărul şi gata.

— Adevărul se spune doar ca ultimă soluţie, Daniel, cu atât mai mult unei călugăriţe. Mai întâi să ne isprăvim cartuşele. Ia te uită la gaşca de colo, care pare foarte însufleţită. Sigur sunt unşi cu toate alifiile. Du-te şi întreabă-

i.

— Dar dumneata ce vrei să faci?

— Eu am să supraveghez ariergarda, nu cumva să se întoarcă pinguinul. Dumneata vezi-ţi de treabă.

Cu o speranţă de succes mică sau chiar nulă, m-am îndreptat spre un grup de interni care ocupau un colţ al salonului.

— Bună seara, am zis, înţelegând pe dată absurdul salutului meu, întrucât acolo era mereu noapte. O caut pe doamna Jacinta Coronado. Co-ro-na-do. O cunoaşte vreunul dintre dumneavoastră sau îmi puteţi spune unde o găsesc?

În faţa mea, patru priviri degradate de lăcomie. Aici pulsează ceva, mi-am zis eu. Poate că nu e totul pierdut.

— Jacinta Coronado? am insistat.

Cei patru interni schimbară câteva priviri şi încuviinţară

unii spre alţii. Unul, pântecos şi fără niciun fir de păr vizibil pe tot trupul, părea căpetenia bandiţilor. Înfăţişarea şi atitudinea lui, în lumina acelui terariu de privelişti cumplite, mă făcură să mă gândesc la un Nero fericit, ciupindu-şi harpa în timp ce Roma se mistuia la picioarele lui. Cu o atitudine maiestuoasă, împăratul Nero îmi zâmbi, jucăuş. I-am întors gestul, plin de speranţă.

Personajul în cauză îmi făcu semn să mă apropii, ca şi când ar fi vrut să-mi şoptească ceva la ureche. Am şovăit, însă m-am supus condiţiilor lui.

— Îmi puteţi spune unde o găsesc pe doamna Jacinta Coronado? am întrebat eu pentru ultima oară.

Mi-am apropiat urechea de buzele internului, până când i-am putut simţi răsuflarea fetidă şi călduţă pe piele. M-am temut să nu mă muşte, însă, pe neaşteptate, el se apucă să

emită un vânt de o putere formidabilă. Tovarăşii săi începură

să râdă şi să bată din palme. M-am retras câţiva paşi, însă

efluviile flatulente mă prinseseră iremediabil. Atunci am băgat de seamă că lângă mine era un bătrân cocârjat, înzestrat cu o barbă de profet, cu părul rar şi ochi de foc, care se sprijinea într-un baston şi îi privea cu dispreţ.

— Îţi pierzi vremea, tinere. Juanito nu ştie altceva decât să

tragă băşini, iar ăştia nu ştiu decât să râdă şi să le inhaleze.

Cum vezi, aici structura socială nu diferă cu mult de cea a lumii de afară.

Vârstnicul filosof vorbea cu o voce gravă şi o dicţie perfectă. Mă privi de sus până jos, cântărindu-mă.

— Dumneata o cauţi pe Jacinta, dacă am auzit bine?

Am încuviinţat, uluit dinaintea unor semne de viaţă

inteligentă în acea văgăună de orori.

— Pentru ce?

— Sunt nepotul ei.

— Iar eu sunt marchizul de Matoimel. O paparudă de mincinos, asta eşti dumneata. Spune-mi pentru ce o cauţi, sau am s-o fac pe nebunul. Aici e uşor. Iar dacă ai de gând să-i întrebi pe nenorociţii ăştia unul câte unul, n-o să-ţi ia prea mult să pricepi de ce spun asta.

Juanito şi clica lui de inhalatori continuau să râdă de ţi-era mai mare dragul. Atunci solistul emise un bis, mai amortizat şi mai prelung decât primul, sub forma unui şuierat, care imita o pană de cauciuc şi dovedea limpede că

Juanito poseda un control al sfincterului ce friza virtuozitatea.

M-am înclinat în faţa evidenţei.

— Aveţi dreptate. Nu sunt rudă cu doamna Coronado, însă

trebuie să stau de vorbă cu ea. E o chestiune de cea mai mare importanţă.

Bătrânul se apropie de mine. Avea un zâmbet pişicher şi felin, de copil veştejit, iar privirea îi ardea de şiretenie.

— Mă puteţi ajuta? l-am implorat eu.

— Asta depinde de cum mă poţi ajuta dumneata pe mine.

— Dacă îmi stă în puteri, aş fi încântat să vă ajut. Vreţi să

transmit un mesaj familiei dumneavoastră?

Bătrânul izbucni într-un râs amar.

— Familia mea e cea care m-a aruncat în puţul ăsta. A naibii haită de lipitori, în stare să fure şi ouăle de sub cloşcă.

Înghiţi-i-ar iadul sau primăria. I-am suportat şi i-am întreţinut destui ani. Ce vreau eu e o femeie.

— Poftim?

Bătrânul mă privi cu nerăbdare.

— Tinereţea nu-ţi scuză opacitatea minţii, flăcăule. Îţi