30

O poartă din lemn putrezit ne conduse într-o curte interioară străjuită de lămpi cu gaz ce aruncau câte -o rază

peste ornamentaţiile şi figurile de îngeri ale căror trăsături se destrămau în piatra îmbătrânită. O scară urca la primul etaj, unde un dreptunghi de lumină vaporoasă contura intrarea principală a azilului. Strălucirea emanată de această

deschidere colora în ocru ceaţa de miasme ce venea din interior. O siluetă colţuroasă şi rapace ne privea din arcul uşii. În semiîntuneric i se putea distinge privirea oţelită, de aceeaşi nuanţă cu rasa pe care o purta. Ţinea în mână un cub din lemn care fumega şi emana o putoare de nedescris.

— Ave-Maria-Preacurată-Cea-Fără-De-Păcat-Zămislită, spuse Fermín fără poticnire şi cu entuziasm.

— Dar sicriul? replică glasul din înalt, grav şi reticent.

— Sicriul? întrebarăm Fermín şi cu mine la unison.

— Nu sunteţi de la pompe funebre? întrebă călugăriţa cu voce obosită.

M-am întrebat dacă era un comentariu asupra înfăţişării noastre sau o întrebare veritabilă. Lui Fermín i se lumină

chipul dinaintea unei ocazii atât de providenţiale.

— Sicriul e în furgonetă. Mai întâi am vrea să recunoaştem clientul. Un aspect pur tehnic.

Am simţit cum mă podideşte greaţa.

— Am crezut că vine domnul Collbato în persoană, zise călugăriţa.

— Domnul Collbato vă roagă să-l iertaţi, însă are de-a face cu o îmbălsămare de ultimă oră, foarte complicată. Un voinic de la circ.

— Dumneavoastră lucraţi cu domnul Collbato la pompele funebre?

— Suntem, respectiv, mâinile lui dreaptă şi stângă.

Wilfredo Velludo, la dispoziţia dumneavoastră, iar aici, alături de mine, ucenicul meu, bacalaureatul Samson

Carrasco5.

— Încântat, am completat eu.

Călugăriţa ne-a examinat sumar şi a încuviinţat, indiferentă la perechea de sperietori ce i se oglindeau în privire.

— Bine aţi venit la Santa Lucia. Eu sunt sora Hortensia, cea care v-am chemat. Urmaţi-mă.

Am urmat-o pe sora Hortensia fără să spunem nici pâs de-a lungul unui coridor cu aspect de peşteră, al cărui miros îmi aminti de tunelurile de la metrou. Coridorul era flancat de nişte cadre lipsite de uşi, dincolo de care se zăreau săli iluminate de lumânări, cu şiruri de paturi rezemate de perete şi acoperite cu plase împotriva ţânţarilor ce se ondulau ca nişte linţolii. Îndărătul perdelelor se auzeau jeluiri şi se întrezăreau siluete.

— Pe aici, indică sora Hortensia, care ţinea avanpostul cu câţiva metri înaintea noastră.

Am pătruns într-o încăpere boltită, unde nu mi-a venit prea greu să situez scena Tenebrarium-ului pe care mi-o descrisese Fermín. Semiîntunericul învăluia ceea ce, la prima vedere, mi se păru o colecţie de figuri din ceară, aşezate sau abandonate prin unghere, cu ochi morţi şi sticloşi care luceau ca nişte monede de alamă în lumina lumânărilor. M-am gândit că, poate, erau nişte păpuşi sau rămăşiţe ale vechiului muzeu. Apoi am băgat de seamă că se mişcau, deşi foarte încet, parcă în secret. Nu li se putea distinge vârsta sau sexul. Zdrenţele care le acopereau erau de culoarea cenuşii.

— Domnul Collbato a zis să nu atingem şi să nu curăţăm nimic, zise sora Hortensia pe un ton de dezvinovăţire. Ne -am mărginit să-l punem pe sărman într-unul din sicriele care erau pe-aici, fiindcă începuse să picure, dar acum e gata.

— Bine aţi făcut. Nicio precauţie nu e prea mare, conveni Fermín.

I-am aruncat o privire disperată. El tăgădui senin, sugerându-mi să-l las să se ocupe de chestiune. Sora 5 Personaj din romanul Don Quijote al lui Cervantes.

Hortensia ne conduse până la ceva ce părea o celulă lipsită

de lumină şi de aerisire, la capătul unui culoar îngust. Luă

una dintre lămpile de gaz ce atârnau pe perete şi ne-o întinse.

— Durează mult? Eu am treabă.

— Să nu zăboviţi din pricina noastră. Vedeţi-vă de treabă, că noi îl luăm şi plecăm. N-aveţi nicio grijă.

— Bine, dacă aveţi nevoie de ceva, eu am să fiu în beci, în galeria de paturi. Dacă nu vă cer prea mult, scoateţi-l pe din dos. Să nu-l vadă ceilalţi. E rău pentru moralul internilor.

— Vă promitem, am zis cu voce spartă.

Sora Hortensia mă contemplă o clipă cu o vagă curiozitate.

Când am privit-o de aproape, mi-am dat seama că era o femeie matură, aproape bătrână. Puţini ani o despărţeau de restul locuitorilor casei.

— Auziţi, ucenicul nu e niţel cam tânăr pentru slujba asta?

— Adevărurile vieţii nu au vârstă, maică, răspunse Fermín.

Călugăriţa îmi zâmbi cu gingăşie, încuviinţând. În privirea ei nu era neîncredere, ci doar tristeţe.

— Totuşi, şopti ea.

Se îndepărtă în ceaţă, ducând cubul şi târându-şi umbra ca pe un văl nupţial. Fermín mă împinse în celulă. Era un cubiculum mizerabil tăiat între ziduri de grotă supurante de umezeală, din al cărui tavan atârnau lanţuri terminate cu cârlige şi a cărui pardoseală crăpată era găurită pentru un grătar de canal. În mijloc, pe o masă de marmură cenuşie, odihnea un sicriu din lemn. Fermín a ridicat lampa şi am zărit silueta defunctului ivindu-se din umplutura de paie.

Trăsături de pergament, imposibile, dăltuite şi fără viaţă.

Pielea buhăită era de culoarea purpurei. Ochii, albi ca nişte coji de ou sparte, erau deschişi.

Mi s-a întors stomacul pe dos şi mi-am ferit privirea.

— Hai, să ne punem pe treabă, mă îndemnă Fermín.

— Eşti nebun?

— Vreau să spun că trebuie s-o găsim pe Jacinta înainte să ni se dea în vileag şiretlicul.

— Cum?

— Cum oare? Întrebând.

Ne-am îndreptat spre coridor ca să vedem dacă sora Hortensia dispăruse. Apoi, tiptil, ne-am prelins până în salonul pe care îl străbătusem. Chipurile nenorocite ne observau în continuare, cu nişte priviri ce oscilau de la curiozitate la teamă şi, în câteva cazuri, la lăcomie.