Lui Fermín îi scăpără privirea. Acum e-acum, mi-am zis în sinea mea. O să jucăm totul pe cartea asta.
— Aveţi un ochi de vultur, sfinţia voastră, proclamă
Fermín, prefăcându-se mirat. Perspicacitatea domniei voastre ne-a demascat fără milă. Veţi ajunge cel puţin cardinal sau papă.
— Ce vreţi să spuneţi?
— Nu e clar ca lumina zilei, prealuminate?
— La drept vorbind, nu.
— Ne putem bizui pe taina spovedaniei?
— Suntem într-o grădină, nu într-un confesional.
— Ne mulţumim cu discreţia dumneavoastră ecleziastică.
— O aveţi.
Fermín oftă adânc şi mă privi cu un aer melancolic.
— Daniel, nu mai putem continua să-l minţim pe acest sfânt soldat al lui Cristos.
— Sigur că nu… am răspuns eu, complet pierdut.
Fermín se apropie de preot şi îi şopti pe un ton confidenţial:
— Pater, avem motive tari ca o stâncă să bănuim că
prietenul nostru aici de faţă, Daniel, nu e nici mai mult, nici mai puţin decât un fiu secret al defunctului Julián Carax. De aici interesul nostru de a-i reconstitui trecutul şi de a recâştiga memoria unui ilustru bărbat absent, pe care Parcele au ţinut să-l smulgă de lângă sărmanul copilaş.
Părintele Fernando îşi ţintui privirea asupra mea, uluit.
— E adevărat?
Am încuviinţat. Fermín mă bătu pe umăr, mâhnit.
— Uitaţi-vă la el, sărăcuţul, cum îşi caută părintele pierdut în negura amintirii. Ce poate fi mai trist decât asta? Să ne spună preasfinţita domnia voastră.
— Aveţi dovezi care să vă susţină afirmaţiile?
Fermín mă înşfăcă de bărbie şi-i oferi chipul meu ca monedă de plată.
— Ce altă dovadă îşi doreşte sfinţita voastră faţă
bisericească mai mult decât mutrişoara asta, martoră mută
şi concludentă a faptului paternal în chestiune?
Preotul păru să stea la îndoială.
— Mă veţi ajuta, părinte? l-am implorat eu cu şiretenie. Vă
rog…
Părintele Fernando oftă, stingherit.
— Nu văd ce-ar fi rău în asta, bănuiesc, zise el în cele din urmă. Ce vreţi să ştiţi?
— Totul, zise Fermín.
25
Părintele Fernando îşi recapitula amintirile pe un ton de omelie. Îşi construia frazele cu acurateţe şi cu o sobrietate magistrală, înzestrându-le cu o cadenţă care promitea o morală ce nu mai apuca să se materializeze. Din anii de profesorat se alesese cu tonul acela ferm şi didactic al cuiva obişnuit să fie auzit, dar care se întreabă dacă e ascultat.
— Dacă nu mă înşală memoria, Julián Carax a intrat ca elev la colegiul San Gabriel în anul 1914. De la bun început l-am agreat, întrucât amândoi făceam parte din restrânsul grup de elevi care nu proveneau din familii înstărite. Eram numiţi grupul „Morţilor-de-foame―. Eu obţinusem un loc cu bursă mulţumită tatălui meu, care vreme de douăzeci şi cinci de ani a lucrat la bucătăriile acestei case. Julián fusese acceptat mulţumită intercesiunii domnului Aldaya, care era clientul magazinului de pălării Fortuny, aflat în proprietatea tatălui lui Julián. Erau alte vremuri, e limpede, şi pe atunci puterea încă se mai concentra în familii şi în dinastii. E o lume care a dispărut, ultimele rămăşiţe s-au dus o dată cu Republica, presupun că spre bine, şi tot ce-a mai rămas din ea sunt numele de pe antetul unor întreprinderi, bănci şi consorţii fără chip. Asemeni tuturor oraşelor vechi, Barcelona e o sumă de ruine. Marile glorii care alcătuiau mândria deşartă a multora, palate, fabrici şi monumente, însemne cu care ne identificam, nu mai sunt decât nişte cadavre, relicve ale unei civilizaţii stinse.
Ajuns în acest punct, părintele Fernando făcu o pauză
solemnă în care păru că aşteaptă răspunsul congregaţiei, cu vreun citat în limba latină sau vreo replică din liturghier.
— Amin să spuneţi, cuvioase părinte. Că mare adevăr aţi rostit, zise Fermín spre a salva stingheritoarea tăcere.
— Ne spuneaţi ceva de primul an al tatălui meu la colegiu, am zis eu suav.
Părintele Fernando încuviinţă.
— Încă de pe atunci îşi spunea Carax, cu toate că numele lui de familie dinspre partea tatălui era Fortuny. La început,
