Când auzi asta, Aldaya presupuse că Gelabert, de teamă

că va vedea dispărând fondurile economice oferite de Jausa, recursese la acest şiretlic atât de bizantin spre a menţine viu viu interesul patronului. Totuşi, Jausa nu avea nicio îndoială

în privinţa fidelităţii rezultatelor. Mai mult, acolo unde alţii vedeau forme şi umbre, el vedea fantome. Jura că desluşise cum silueta Mariselei se materializa într-un linţoliu, o umbră

care se preschimba în lup şi umbla ridicată în două labe.

Ricardo Aldaya nu văzu în proiecţie altceva decât nişte pete,

observând, în plus, că atât pelicula proiectată, cât şi tehnicianul care lucra cu proiectorul duhneau a vin şi alte băuturi spirtoase. Chiar şi aşa, ca un bun om de afaceri, industriaşul intui că, până la urmă, toate acestea se puteau dovedi avantajoase pentru el. Un milionar nebun, singur şi obsedat de capturarea unor ectoplasme constituia o victimă

cum nu se poate mai nimerită. Prin urmare, îi dădu dreptate şi îl îndemnă să-şi continue demersul. Vreme de câteva săptămâni, Gelabert şi oamenii lui turnară kilometri întregi de peliculă, ce avea să fie revelată în diferite tancuri, conţinând soluţii chimice de lichid revelator diluat cu Aromas de Montserrat, un vin negru sfinţit în parohia Ninot, şi tot soiul de vinuri spumante de Tarragona. Între două proiecţii, Jausa transfera împuterniciri, semna autorizaţii şi îi acorda lui Ricardo Aldaya controlul rezervelor sale financiare.

Jausa dispăru într-o noapte de noiembrie din acel an, în timpul unei furtuni. Nimeni nu ştia ce se petrecuse cu el. Pe cât se pare, tocmai expunea una din rolele de peliculă

specială de-ale lui Gelabert, când a survenit un accident.

Don Ricardo Aldaya l-a însărcinat pe Gelabert să recupereze rola respectivă şi, după ce au vizionat-o în particular, i-a dat foc cu mâna lui şi i-a sugerat tehnicianului să uite de chestiune, cu ajutorul unui cec de o generozitate indiscutabilă. Pe atunci, Aldaya era deja titularul celor mai multe proprietăţi ale dispărutului Jausa. Unii spuneau că

răposata Marisela se întorsese să-l ia cu dânsa în iad. Alţii au observat că un cerşetor care semăna foarte bine cu defunctul milionar fusese văzut vreme de câteva luni prin împrejurimile cetăţuii, până când un automobil negru, cu perdele trase, dăduse peste el, fără să oprească, în plină zi. Şi era deja prea târziu: legenda întunecată a vilei, ca şi invazia muzicii cubaneze în saloanele de dans din oraş erau deja de neoprit.

După câteva luni, don Ricardo Aldaya îşi mută familia în casa de pe bulevardul Tibidabo, unde, peste două săptămâni, avea să se nască fiica mai mică a celor doi soţi, Penelope.

Pentru a sărbători evenimentul, Aldaya reboteză casa „Vila Penelope‖. Totuşi, numele cel nou n-a prins niciodată. Casa

avea propriul ei caracter şi se arăta imună la influenţa noilor stăpâni. Locatarii se plângeau de zgomote şi lovituri în pereţi pe timpul nopţii, subite mirosuri de putrefacţie şi curenţi de aer îngheţat ce păreau să bântuie prin casă aidoma unor santinele rătăcitoare. Vila era un compendiu de mistere. Avea un beci dublu, cu un soi de criptă neinaugurată la nivelul inferior şi o capelă la cel superior, dominată de un mare Crist pe o cruce policromată, căruia servitorii îi găseau o neliniştitoare asemănare cu Rasputin, personaj foarte popular în epocă. Cărţile din bibliotecă apăreau în mod constant fie rearanjate, fie întoarse pe dos. Exista o încăpere la etajul al treilea, un dormitor nefolosit ca urmare a inexplicabilelor pete de umezeală ce răsăreau din pereţi şi păreau să alcătuiască chipuri şterse, unde florile proaspete se ofileau în câteva minute şi se puteau auzi întotdeauna muşte zburătăcind, cu toate că era imposibil să le zăreşti.

Bucătăresele asigurau că anumite articole, ca zahărul, dispăreau din cămară ca prin farmec şi că laptele căpăta o nuanţă roşiatică la fiecare lună plină. Din când în când, la uşa unor încăperi erau găsite păsări moarte sau mici rozătoare. Alteori descopereau lipsa unor obiecte, mai ales bijuterii şi nasturi de pe veşmintele păstrate în dulapuri şi în cufere. Din an în Paşti, obiectele sustrase apăreau ca prin farmec, la distanţă de câteva luni, în vreun ungher îndepărtat al casei ori îngropate în grădină. De regulă nu mai erau găsite niciodată. Lui don Ricardo, toate aceste întâmplări i se păreau simple superstiţii şi prostii tipice pentru oamenii chivernisiţi. După părerea lui, o săptămână

pe stomacul gol i-ar fi lecuit familia de spaime. Ceea ce nu mai vedea atât de filosoficeşte erau furturile podoabelor soţiei sale. Nu mai puţin de cinci servitoare au fost concediate când au dispărut diferite piese din caseta doamnei, deşi toate s-au jurat cu lacrimi în ochi că erau nevinovate. Cei mai perspicace înclinau să creadă că, fără atâta mister, faptul se datora nefastului obicei al lui don Ricardo de a se strecura în alcovurile servitoarelor tinere în toiul nopţii, în scopuri ludice şi extraconjugale. Reputaţia lui în acest sens era aproape la fel de întinsă ca şi averea lui şi nu lipseau vocile care afirmau

că, în ritmul în care se desfăşurau faptele sale de vitejie, bastarzii pe care îi tot lăsa pe drum aveau să-şi organizeze propriul lor sindicat. Adevărul e că nu dispăreau numai bijuteriile. Cu timpul, familia îşi pierdu plăcerea de a trăi.

Familia Aldaya nu a fost niciodată fericită în casa aceea obţinută prin dubioasele artificii de comerciant ale lui don Ricardo. Doamna Aldaya îşi ruga necontenit soţul să vândă

proprietatea şi să se mute într-o reşedinţă din oraş sau chiar să se întoarcă în palatul construit de Puig i Cadafalch pentru bunicul Simon, patriarhul clanului. Ricardo Aldaya refuza categoric. Petrecându-şi cea mai mare parte a timpului în călătorii sau în fabricile familiei, nu vedea nicio problemă în legătură cu casa. O dată, micuţul Jorge dispăru opt ore în interiorul casei. Maică-sa şi servitorimea îl căutară cu disperare, fără succes. Când copilul reapăru, palid şi buimăcit, spuse că, în tot acest timp, stătuse în bibliotecă, în compania unei misterioase femei de culoare, care îi arătase fotografii vechi şi îi zisese că toate femeile din familie aveau să moară în casa aceea pentru a ispăşi păcatele bărbaţilor.

Misterioasa doamnă îi dezvălui micuţului Jorge chiar şi data la care urma să moară mama lui: 12 aprilie 1921. E de prisos să spunem că presupusa doamnă neagră n-a fost găsită

niciodată, cu toate că, peste mai mulţi ani, doamna Aldaya a fost descoperită fără suflare în patul din dormitorul ei, în zorii zilei de 12 aprilie 1921. Toate bijuteriile sale dispăruseră. La drenarea puţului din parc, unul dintre băieţi le-a găsit în mâlul de pe fund, împreună cu o păpuşă ce îi aparţinuse fiicei sale Penelope.

O săptămână mai târziu, don Ricardo Aldaya hotărî să se descotorosească de casă. Pe atunci, imperiul său financiar era deja rănit de moarte şi nu lipseau glasurile care insinuau că totul se datora acelei case blestemate, care aducea nenorocirea oricui ar fi ocupat-o. Alţii, mai precauţi, se mărgineau să invoce argumentul că Aldaya nu înţelesese niciodată transformările pieţei şi că tot ce făcuse de-a lungul vieţii fusese să ruineze afacerea clădită de patriarhul Simon.

Ricardo Aldaya a anunţat că părăsea Barcelona şi se muta cu familia în Argentina, unde industria sa textilă plutea în slavă.

Mulţi au spus că fugea de eşec şi de ruşine.

În 1922, reşedinţa „Îngerul de negură‖ fu scoasă la vânzare, la un preţ derizoriu. La început, multă lume îşi manifestă interesul s-o achiziţioneze, atât pentru notorietatea ei, cât şi pentru prestigiul crescând al zonei, însă niciunul dintre potenţialii cumpărători nu făcu vreo ofertă după

vizitarea casei. În 1923, vila fu închisă. Titlul de proprietate fu transferat unei societăţi de bunuri şi gospodării căreia Aldaya îi datora bani, spre a intermedia vânzarea, dărâmarea sau ce se nimerea. Casa rămase în vânzare ani de zile, fără

ca agenţia să izbutească să-i găsească un cumpărător.

Societatea respectivă, Botell i Llofre, S.L., a dat faliment în 1939, când cei doi titulari au intrat la închisoare sub acuzaţii ce nu s-au lămurit niciodată şi, după tragica moarte a amândurora într-un accident survenit în penitenciarul San Vicens în 1940, a fost absorbită de un consorţiu financiar din Madrid, printre ai cărui membri titulari se numărau trei generali, un bancher elveţian şi membrul executor şi conducătorul firmei, domnul Aguilar, tatăl prietenului meu Tomas şi al Beei. În ciuda tuturor eforturilor promoţionale, niciunul dintre vânzătorii aflaţi sub comanda domnului Aguilar n-a reuşit să plaseze casa, nici măcar oferind-o la un preţ cu mult sub valoarea ei de piaţă. Nimeni nu mai pătrunsese pe proprietate mai bine de zece ani.

— Până azi, a spus Bea, după care s-a adâncit din nou într-una din tăcerile ei.

Cu timpul, aveam să mă obişnuiesc cu ele, să o văd închizându-se undeva departe, cu privirea rătăcită şi cu glasul stins.

— Aş vrea să-ţi arăt locul ăsta, ştii? Aş vrea să-ţi fac o surpriză. Când l-am auzit pe Casasus, mi-am zis că trebuie să te aduc aici, fiindcă asta făcea parte din povestea ta, din Carax şi din Penelope. Am luat cu împrumut cheia din biroul tatei. Nimeni nu ştie că suntem aici. E secretul nostru.

Voiam să-l împart cu tine. Şi mă întrebam dacă o să vii.

— Ştiai prea bine că o să vin.

Zâmbi, încuviinţând.

— Eu cred că nimic nu-i întâmplător, ştii? Că, în fond,

lucrurile au planul lor secret, cu toate că noi nu-l înţelegem.

Ca de pildă acela că ai găsit romanul lui Julián Carax în Cimitirul Cărţilor Uitate ori acela că ne aflăm acum aici, tu şi cu mine, în casa asta care a aparţinut familiei Aldaya. Totul face parte din ceva ce nu putem pricepe, dar care ne posedă.

În timp ce Bea vorbea, mâna mea se deplasase neîndemânatic până la glezna ei, urcând apoi până la genunchi. Ea o privi de parcă ar fi fost o gânganie care se cocoţase până acolo. M-am întrebat ce făcea Fermín în clipa aceea. Unde era ştiinţa lui atunci când aveam mai mare nevoie de ea?

— Tomas spune că n-ai avut nicio iubită până acum, zise Bea, ca şi cum asta explica totul.

Mi-am retras mâna şi mi-am coborât privirea, învins. Mi s-a părut că Bea zâmbea, însă am preferat să nu verific.

— Pentru cineva atât de tăcut, frate-tău se dovedeşte a fi un mare palavragiu. Ce mai spune despre mine telejurnalul?

— Spune că ai fost îndrăgostit câţiva ani de o femeie mai în vârstă decât tine şi că experienţa asta ţi-a sfâşiat inima.

— Singura chestie sfâşiată cu care m-am ales din toate astea a fost o buză şi mândria.

— Tomas spune că de atunci n-ai mai ieşit cu nicio fată, fiindcă le compari pe toate cu femeia aceea.

Tomas cel cumsecade şi loviturile lui sub centură.

— Se numeşte Clara, am spus.

— Ştiu. Clara Barcelo.

— O cunoşti?

— Toată lumea cunoaşte câte o Clara Barcelo. Cum se numeşte contează mai puţin.

Am rămas în tăcere o bucată de vreme, uitându-ne cum scânteia focul.