— Tocmai îi spuneam mamei tale cât de mult îţi place noultău colegiu.

La despărţire, don Ricardo le făcu din ochi şi se îndepărtă

râzând cu poftă. Pe tot drumul de întoarcere, mama lui rămasetăcută, evident jignită de vorbele lui don Ricardo.

Nu numai Sophie privea cu îngrijorare legătura lui din ce înce mai strânsă cu familia Aldaya şi felul în care Julián îşiabandonase vechii prieteni din cartier şi familia. Iar dacă

mama lui arăta tristeţe şi tăcere, pălărierul arăta ranchiună şi

dispreţ. Entuziasmul iniţial de a-şi extinde clientela la floareasocietăţii barceloneze se evaporase rapid. Aproape că nu-şimai vedea fiul, iar în curând fu nevoit să-l angajeze pe Quimet,un băiat din cartier, fost prieten al lui Julián, ca ajutor şiucenic în prăvălie. Antoni Fortuny era un om care nu se simţeaîn stare să vorbească deschis decât despre pălării. Îşi închideasentimentele în temniţa sufletului luni în şir, până când seotrăveau fără putinţă de lecuire. De la o zi la alta devenea totmai prost dispus şi mai iritabil. Nimic nu-i convenea, de lastrădaniile bietului Quimet, care îşi dădea sufletul ca să înveţemeserie, la tertipurile soţiei lui, Sophie, care încerca să

îndulcească evidenta uitare la care îi condamnase Julián.

— Fiu-tău se crede cineva fiindcă bogătanii ăia îl ţin pe postde maimuţă de circ, spunea el cu un aer sumbru, înveninat deranchiună.

Într-o bună zi, când urmau să se împlinească trei ani de laprima vizită a lui don Ricardo Aldaya la magazinul de pălării

„Fortuny şi fiii―, pălărierul îl lăsă pe Quimet la cârma prăvăliei,zicându-i că avea să se întoarcă la prânz. Fără să mai stea pegânduri, se prezentă la birourile pe care consorţiul Aldaya leavea pe Paseo de Gracia şi ceru să-l vadă pe don Ricardo.

— Şi pe cine am onoarea să anunţ? întrebă un lacheu cu omină trufaşă.

— Pe pălărierul său personal.

Don Ricardo îl primi, oarecum surprins, însă bine dispus,crezând că Fortuny îi aducea o factură. Micii comercianţi nuajung niciodată să priceapă cum e cu protocolul banilor.

— Spune-mi, ce pot face pentru dumneata, prieteneFortunato?

Fără s-o mai lungească, Antoni Fortuny îi explică de îndată

lui don Ricardo că se înşelase mult în privinţa fiului său,Julián.

— Feciorul meu, don Ricardo, nu e aşa cum credeţidumneavoastră. Dimpotrivă, e un băiat ignorant, leneş şi fără

alt talent decât ifosele pe care maică-sa i le-a vârât în cap. Nuse va alege niciodată nimic de el, credeţi-mă. Îi lipseşteambiţia, caracterul. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi, iar elpoate fi destul de abil ca să înşele un străin, să-l facă să

creadă că le ştie pe toate, dar el nu ştie nici cit negru subunghie. E un mediocru. Însă eu îl cunosc mai bine decât oricineşi mi s-a părut necesar să vă previn.

Don Ricardo Aldaya ascultase acest discurs în tăcere,aproape fără să clipească.

— Asta-i tot, Fortunato?

Industriaşul apăsă un buton de pe birou şi, în câteva clipe,în uşa biroului apăru secretarul care îl întâmpinase.

— Prietenul Fortunato tocmai pleca, Balcells, anunţă el. Fiibun şi însoţeşte-l până la ieşire.

Tonul îngheţat al industriaşului nu fu pe placul pălărierului.

— Dacă-mi permiteţi, don Ricardo: Fortuny, nu Fortunato.

— Mă rog. Dumneata eşti un om tare jalnic, Fortuny. Am să-ţi fiu recunoscător dacă n-ai să mai treci pe-aici.

Când Fortuny se pomeni din nou în stradă, se simţi maisingur ca oricând, convins că toată lumea era împotriva lui.

Câteva zile mai târziu, clienţii înstăriţi pe care-i câştigasedatorită relaţiei sale cu Aldaya începură să trimită mesaje deanulare a comenzilor şi de încheiere a conturilor. În câtevasăptămâni, fu nevoit să-l concedieze pe Quimet, fiindcă înprăvălie nu mai era de lucru pentru amândoi. La urma urmei,băiatul nu făcea nici cât o ceapă degerată. Era mediocru şileneş, ca toţi ceilalţi.

Atunci începu lumea din cartier să comenteze că domnulFortuny părea tot mai bătrân, tot mai singur, tot mai acrit. Numai vorbea aproape cu nimeni şi petrecea ore în şir închis înprăvălie, fără să facă nimic, uitându-se cum oamenii treceauprin faţa vitrinei cu un sentiment de dispreţ şi, în acelaşi timp,cu jind. Apoi îşi spuse că moda se schimbă, că tinerii nu maipoartă pălărie şi că cei care, totuşi, o fac preferă să apeleze laalte ateliere unde se vând făcute de-a gata, pe mărimi, maiieftine şi cu un aspect mai actual. Magazinul de pălării

„Fortuny şi fiii‖ se cufundă, încetul cu încetul, într-o letargie deumbre şi tăceri.

— Tot aşteptaţi să mor, zicea el în sinea lui. Păi, poate chiaro să vă fac pe plac.

El nu ştia, însă de mult începuse să moară.

După acel incident, Julián se dedică în întregime familiei

Aldaya, Penelopei şi singurului viitor pe care îl putea concepe.

Astfel trecură aproape doi ani, scăldând-o în două ape, trăindîn taină. În felul său, Zacanas o prevenise cu mulţi ani înurmă. Umbrele se împrăştiau în jurul ei, iar în curând aveau să

strângă cercul. Primul semn veni într-o zi de aprilie a anului1918. Jorge Aldaya împlinea optsprezece ani şi don Ricardo,oficiind ca mare patriarh, hotărâse să organizeze (sau, maibine zis, să dea ordine să se organizeze) o petreceremonumentală de ziua lui, pe care fiul său nu şi-o dorea şi de lacare el, invocând raţiuni de afaceri, urma să lipsească, pentrua se întâlni, în apartamentul albastru al hotelului Colon, cu odelicioasă damă de companie, proaspăt sosită de la SanktPetersburg. Pentru eveniment, casa de pe bulevardul Tibidabofu transformată într-un pavilion de circ: sute de felinare,steguleţe şi gherete amplasate prin grădini pentru a-i delectape invitaţi.

Fuseseră invitaţi aproape toţi colegii lui Jorge Aldaya de lacolegiul San Gabriel. La sugestia lui Julián, Jorge îl indusese şipe Francisco Javier Fumero. Miquel Moliner îi avertiză că

feciorul portarului de la San Gabriel nu avea să se simtă înlargul său în mediul acela infatuat şi pompos al feciorilor debani gata, proveniţi din familii înstărite. Francisco Javier primiinvitaţia, însă, intuind acelaşi lucru pe care îl anticipa MiquelMoliner, hotărî să decline oferta. Când dona Yvonne, maică-sa,află că fiu-său intenţiona să refuze o invitaţie la fastuoasareşedinţă a familiei Aldaya, fu pe punctul să-l jupoaie de viu.

Ce altceva era asta, dacă nu semnul că, în curând, ea avea să

pătrundă în societate? Următorul pas nu putea fi decât oinvitaţie de a lua un ceai şi prăjituri împreună cu doamnaAldaya şi cu alte dame de o neîndoielnică distincţie. Prinurmare, dona Yvonne luă economiile pe care le tot puneadeoparte, cu zgârcenie, din salariul bărbatului ei şi îi cumpără

băiatului un costum de marinar.

La vremea aceea, Francisco Javier împlinise dejaşaptesprezece ani, iar costumul acela albastru, cu pantaloniscurţi şi aflat, în mod limpede, în acord cu rafinatasensibilitate a donei Yvonne îi venea grotesc şi umilitor. Presatde maică-sa, Francisco Javier acceptă şi îşi petrecu o

săptămână cioplind un cuţit pentru deschis scrisori cu care segândea să-l onoreze pe Jorge. În ziua petrecerii, dona Yvonnestărui să-şi însoţească fiul până la poarta casei familieiAldaya. Voia să simtă mirosul de regalitate şi să respire gloriade a-şi vedea odrasla cucerind porţi ce, în curând, aveau să ise deschidă şi ei. Când sosi ceasul să-şi îmbrace grotesculcostum de marinar, Francisco Javier descoperi că îi era mic.

Yvonne hotărî să-l dreagă în pripă. Întârziară. Între timp,profitând de forfota petrecerii şi de absenţa lui don Ricardo,care, cu siguranţă, în clipa aceea savura crema rasei slave şipetrecea în felul său, Julián se fofilase de la petrecere.

Stabilise o întâlnire cu Penelope în bibliotecă, unde nu existariscul să dea peste niciunul dintre aleşii şi cultivaţii membri aiînaltei societăţi. Prea ocupaţi să-şi devoreze reciproc buzele,nici Julián şi nici Penelope nu văzură deliranta pereche ce seapropia de porţile casei. Francisco Javier, gătit în marinar laprima sa împărtăşanie şi roşu ca sfecla de umilinţă, veneaaproape târât de dona Yvonne, care, cu acest prilej, decisesesă scuture de praf o pălărie de paie asortată cu o rochie cupliuri şi ghirlande care o făcea să semene cu un chioşc dedulciuri sau, în cuvintele lui Miquel Moliner, care o zărise dedeparte, cu un bizon deghizat în Madame de Recamier. Poartaera străjuită de doi oameni de serviciu. Aceştia nu părură preaimpresionaţi de vizitatori. Dona Yvonne anunţă că fiul ei, donFrancisco Javier Fumero de Sotoceballos, îşi făcea intrarea.

Cei doi servitori îi replicară, în zeflemea, că acest nume nu lespunea nimic. Înfuriată, însă menţinându-şi atitudinea demare doamnă, Yvonne îşi somă fiul să arate invitaţia. Dinnenorocire, când cu dresul veşmintelor, cartonaşul cu pricinarămăsese pe masa de cusut a donei Yvonne.

Francisco Javier încercă să explice situaţia, dar se bâlbâia,iar râsetele celor doi servitori nu ajutau la lămurireaneînţelegerii. Fură trimişi la plimbare. Dona Yvonne, aprinsă

de mânie, îi anunţă că nu ştiau cu cine se jucau. Servitorii îireplicară că postul de spălătoreasă la bucătărie era ocupat. Dela fereastra camerei sale, Jacinta văzu cum Francisco Javierse îndepărta deja când, dintr-o dată, se opri. Băiatul seîntoarse şi, dincolo de spectacolul maică-sii care îşi spărgea

bojocii în zbierete la adresa servitorilor obraznici, îi zări. Juliáno săruta pe Penelope în fereastra cea mare a bibliotecii. Sesărutau cu intensitatea celor care îşi aparţin unul altuia,străini de lume.

A doua zi, în timpul recreaţiei de prânz, Francisco Javierapăru pe neaşteptate. Vestea scandalului din ziua precedentă