Prietenii mei şi cu mine mergem să jucăm câteva partide deşah în păduricea de pini şi mă întrebam dacă n-ai chef să vii şitu cu noi.
— Nu ştiu să joc şah.
— Nici eu nu ştiam, până acum două săptămâni. Dar Miquele un profesor bun…
Băiatul se uita bănuitor, aşteptând batjocura, ataculascuns, dintr-o clipă în alta.
— Nu ştiu dacă prietenii tăi or să vrea să vin şi eu cu voi…
— A fost ideea lor. Ce zici?
Începând din acea zi, Javier venea cu ei, din când în când,după ce termina treburile ce-i fuseseră încredinţate. Obişnuiasă rămână tăcut, ascultând şi privindu-i pe ceilalţi. Aldaya setemea puţin de el. Fernando, care trăise pe pielea lui dispreţulcelorlalţi ca urmare a originii sale modeste, se topea înamabilităţi cu enigmaticul copil. Miquel Moliner, care îl învăţanoţiunile elementare de şah şi îl privea cu un ochi cinic, era celmai puţin convins dintre toţi.
— Ăsta-i ţicnit. Vânează pisici şi porumbei şi îi chinuie ore înşir cu cuţitul. Apoi îi îngroapă în păduricea de pini. Ce maidistracţie !
— Cine zice asta?
— Chiar el mi-a povestit deunăzi, în timp ce eu îi explicamcum sare calul. Mi-a mai povestit că, uneori, maică-sa îl ia înpat la ea noaptea şi-l pipăie de zor.
— Poate că face băşcălie.
— Mă îndoiesc. Băiatul ăsta nu-i sănătos la cap, Julián, şiprobabil că nu-i vina lui.
Julián făcea eforturi pentru a ignora avertismentele şiprofeţiile lui Miquel, însă adevărul e că îi venea greu să înfiripeo relaţie prietenească cu odrasla portarului. Yvonne, în special,nu îi vedea cu ochi buni pe Julián şi pe Fernando Ramos. Dintoată trupa de feciori de bani gata, ei erau singurii care n-aveau un sfanţ. Se spunea că tatăl lui Julián era un negustormodest şi că maică-sa nu ajunsese decât o biată profesoară
de muzică. „Oamenii ăştia n-au nici bani, nici clasă, nicieleganţă, dragul meu – îl instruia maică-sa – tu trebuie să te duci cu Aldaya, care-i dintr-o familie foarte bună.― „Da, mamă, răspundea el, cum spui matale.― Cu timpul, Javier păru că
începe să aibă încredere în noii săi prieteni. Din când în când,îşi desfereca buzele şi tocmai sculpta un joc de şah pentruMiquel Moliner, ca răsplată pentru lecţiile lui. Într-o bună zi,când nimeni nu se aştepta ori ar fi crezut că-i cu putinţă,descoperiră că Javier ştia să zâmbească şi că avea un râsfrumos şi curat, un râs de copil.
— Vezi? E un băiat normal şi în regulă, argumenta Julián.
Miquel Moliner nu era însă atât de sigur şi se uita bănuitorla ciudatul băiat, cu o insistenţă aproape ştiinţifică.
— Javier e obsedat de tine, Julián, îi zise el într-o zi. Facetotul ca să câştige aprobarea ta.
— Ce prostie ! Are un tată şi o mamă pentru asta ; eu suntdoar un prieten.
— Un inconştient, asta eşti. Taică-său e un om sărmancăruia îi vine greu să-şi găsească bucile când e să facă treabă
mare, iar doamna Yvonne e o harpie cu creier de purice care-şipetrece ziua-ntreagă făcând-o pe femeia surprinsă în desuuri,convinsă că e dona Maria Guerrero, sau ceva şi mai rău, lacare nici nu vreau să mă gândesc. Băiatul, cum e şi firesc,caută un substitut, iar tu, îngerul salvator, pici din cer şi-iîntinzi o mână de ajutor. Sfântul Julián al Fântânii, patronulnevoiaşilor.
— Doctorul Freud ăla îţi dereglează dibla, Miquel. Toţi avemnevoie de prieteni. Chiar şi tu.
— Băiatul ăsta nu va avea niciodată prieteni. Are un sufletde păianjen. Iar dacă n-o fi aşa, ai răbdare şi vei vedea. Mă
întreb ce-o fi visând…
N-avea cum să bănuiască Miquel Moliner că visele luiFrancisco Javier erau mai asemănătoare cu ale prietenului săuJulián decât ar fi crezut el. O dată, cu câteva luni înainte deintrarea lui Julián la colegiu, feciorul portarului tocmaistrângea frunzele uscate din curtea interioară, când sosifastuosul automobil al lui don Ricardo Aldaya. În după-amiazaaceea, industriaşul nu era singur. Îl însoţea o vedenie, unînger de lumină înveşmântat în mătase, ce părea că pluteştepe deasupra pământului. Îngerul, care nu era altcineva decâtfiica sa Penelope, coborî din Mercedes şi se duse la fântână,fluturându-şi umbreluţa de soare şi oprindu-se să lovească cumâna în apa din bazin. Ca întotdeauna, doica ei Jacinta ourma grijulie, atentă la cel mai mic gest al copilei. O întreagă
oaste de servitori care s-o escorteze n-ar fi fost de niciun folos:Jacinta n-avea ochi decât pentru fată. Se temu că, dacă ar ficlipit din ochi, vedenia s-ar fi destrămat. Rămase pironit în locşi se uită la miraj ţinându-şi răsuflarea. La puţin timp, ca şicând i-ar fi intuit prezenţa şi privirile furişe, Penelope îşi ridică
ochii spre el. Frumuseţea acelui chip îi apăru dureroasă, denesuportat. Avu impresia că întrezăreşte o umbră de zâmbetpe buzele ei. Îngrozit, Javier fugi să se ascundă în înaltulturnului cisternelor, lângă porumbarul de la ultimul cat alcolegiului, ascunzătoarea lui preferată. Mâinile încă îitremurau când îşi luă ustensilele pentru sculptat şi începu să
lucreze o nouă piesă care voia să semene cu chipul pe caretocmai îl zărise. Când se întoarse în locuinţa portarului, înseara aceea, cu câteva ore mai târziu decât de obicei, maică-sa îl aştepta, furioasă şi pe jumătate dezbrăcată. Băiatul îşicoborî ochii, temându-se că, dacă i-ar fi citit privirile, maică-saar fi văzut-o în ele pe fata de lângă bazin şi ar fi aflat ce sepetrecea.
— Dar pe unde-ai mai umblat, mucos de căcat?
— Iartă-mă, mamă. M-am rătăcit.
— Tu eşti rătăcit din ziua în care te-ai născut.
Mulţi ani mai târziu, ori de câte ori îşi vâra revolverul în gura
unui deţinut şi apăsa pe trăgaci, inspectorul-şef FranciscoJavier Fumero avea să-şi amintească de ziua în care văzusecraniul maică-sii explodând ca un dovleac copt în apropiereaunui bufet din Las Planas şi nu simţise nimic, poate doar cevadin plictiseala mortăciunilor. Garda Civilă, anunţată deangajatul localului, care auzise împuşcătura, îl găsise pe băiataşezat pe un pietroi, ţinând puşca în poală, călduţă încă.
Contempla imperturbabil trupul decapitat al Mariei Craponcia,alias Yvonne, acoperit de insecte. Când văzu gardienii cum seapropiau, se mărgini să ridice din umeri, cu faţa stropită depicături de sânge, parcă ciupită de vărsat. Luându-se după
sughiţurile de plâns, gardienii îl găsiră pe Ramon „Un-singur-coi― ghemuit lângă un copac, la treizeci de metri mai încolo, îndesiş. Tremura ca un copil şi nu era capabil să se facă înţeles.
Locotenentul de la Garda Civilă, după multă bătaie de cap,aprecie că avusese loc un tragic accident şi aşa îl trecu înprocesul-verbal, dacă nu şi în propria-i conştiinţă. Când îlîntrebară pe băiat dacă puteau face ceva pentru el, FranciscoJavier Fumero vru să ştie dacă putea păstra puşca aceeaveche, fiindcă atunci când avea să crească mare voia să sefacă soldat…
— Vă simţiţi bine, domnule Romero de Torres?
Pe mine, apariţia subită a lui Fumero în relatarea părintelui Fernando Ramos mă îngheţase, însă efectul asupra lui Fermín fusese fulgerător. Pălise şi mâinile îi tremurau.
— Mi-a scăzut tensiunea, improviză Fermín cu un firicel de voce. Uneori, clima asta catalană ne mortifică pe noi, cei din sud.
— Pot să vă ofer un pahar cu apă? întrebă preotul, consternat.
