— Atunci câştig-o înainte s-o ia altcineva, mai ales un soldăţel de plumb.
— Dumneata vorbeşti de parcă Bea ar fi un trofeu.
— Nu, de parcă ar fi o binecuvântare, mă corectă Fermín.
Uite cum stau lucrurile, Daniel. Destinul obişnuieşte să stea la cotitură. Parcă-i un borfaş, o ştioarfă sau un vânzător de lozuri: cele trei incarnări ale sale cele mai bătătoare la ochi.
Dar ceea ce nu face sunt vizitele la domiciliu. Trebuie să te duci tu după el.
Am dedicat restul drumului evaluării acestei perle filosoficeşti în timp ce Fermín trăgea încă un pui de somn, treabă pentru care avea un talent napoleonian. Am coborât din autobuz la intersecţia dintre Gran Via şi Paseo de Gracia, sub un cer de cenuşă care înghiţea lumina. Încheindu-şi nasturii pardesiului până la gât, Fermín anunţă că pleca în graba mare spre pensiunea lui, în intenţia de a se ferchezui pentru întâlnirea cu Bernarda.
— Află dumneata că, la o prezenţă prin excelenţă modestă
ca a mea, toaleta nu poate scădea sub nouăzeci de minute.
Degeaba ai nărav în tine, dacă n-arăţi bine; asta-i trista realitate a acestor vremuri de bâlci. Vanitas pecata mundi.
L-am văzut îndepărtându-se pe Gran Via, o mână de om, adăpostit în pardesiul său cenuşiu, care flutura în vânt
aidoma unui drapel ponosit. M-am îndreptat spre casă, unde plănuiam să pun mâna pe o carte bună şi să mă ascund de lume. Când am dat colţul dintre Puerta del Angel şi strada Santa Ana, mi se făcu inima cât un purice. Ca întotdeauna, Fermín nu se înşelase. Destinul mă aştepta în faţa librăriei, purtând o rochie din lână cenuşie, pantofi noi şi ciorapi de mătase şi studiindu-şi imaginea reflectată în vitrină.
— Tata crede că sunt la slujba de la ora douăsprezece, zise Bea fără să-şi desprindă privirea de la propria imagine.
— E ca şi cum ai fi. Aici, la mai puţin de douăzeci de metri, în biserica Santa Ana, o ţin nonstop de la nouă dimineaţa.
Vorbeam ca doi necunoscuţi care se opriseră întâmplător dinaintea unei vitrine, căutându-ne privirea în geam.
— Nu-i de glumă. A trebuit să fac rost de o foaie de duminică, să văd despre ce era predica. Mai târziu o să-mi ceară să-i fac un rezumat detaliat.
— Taică-tău e peste tot.
— A jurat să-ţi rupă picioarele.
— Mai întâi va trebui să afle cine sunt. Şi, atât timp cât le am întregi, alerg mai repede ca el.
Bea mă privea încordată, uitându-se peste umăr la pietonii ce alunecau prin spatele nostru în adieri cenuşii de vânt.
— Nu ştiu de ce râzi, zise ea. El vorbeşte serios.
— Nu râd. Sunt mort de frică. Însă mă bucur să te văd.
Un crâmpei de zâmbet, emoţionat, fugar.
— Şi eu la fel, admise Bea.
— O spui de parcă ar fi o boală.
— E mai rău decât atât. Credeam că, dacă te revăd la lumina zilei, poate îmi vine mintea la cap.
M-am întrebat dacă era un compliment sau o pedeapsă.
— Nu putem fi văzuţi împreună, Daniel. Nu aşa, în plină
stradă.
— Dacă vrei, putem intra în librărie. În spate avem o cafetieră şi…
— Nu. Nu vreau să mă vadă nimeni intrând sau ieşind de-aici. Dacă cineva mă vede vorbind acum cu tine, tot mai pot spune că m-am întâlnit din întâmplare cu cel mai bun prieten al fratelui meu. Dacă suntem văzuţi de două ori
împreună, vom stârni bănuieli.
Am suspinat.
— Şi cine-o să ne vadă? Pe cine priveşte ce facem noi?
— Oamenii au întotdeauna ochi pentru ceea ce nu-i priveşte, iar tata cunoaşte o jumătate din Barcelona.
— Atunci, de ce ai venit până aici să mă aştepţi?
— N-am venit să te aştept. Am venit la slujbă, îţi aduci aminte? Chiar tu ai spus-o. La douăzeci de metri mai încolo…
— Mă înspăimânţi, Bea. Minţi mai bine ca mine.
— Nu mă cunoşti, Daniel.
— Aşa spune frate-tău.
Privirile ni se întâlniră în vitrină.
