Pe culoar, Bernarda plângea nemângâiată, gemând că, de cum îşi găsea şi ea o dată un bărbat cumsecade, venea Dumnezeu şi i-l smulgea în bătaie. Don Gustavo Barcelo o luă în braţe şi o duse în bucătărie, unde începu s-o îmbuibe cu coniac, până când sărmana abia se mai ţinu pe picioare.

Când cuvintele servitoarei începură să devină neinteligibile, librarul îşi turnă un pahar pentru el şi îl goli dintr-o înghiţitură.

— Îmi pare rău. Nu ştiam unde să mă duc… am început

eu.

— Fii liniştit. Ai făcut bine. Soldevila e cel mai bun traumatolog din toată Barcelona, zise, fără să se adreseze nimănui în mod deosebit.

— Mulţumesc, am murmurat.

Barcelo suspină şi îmi turnă o înghiţitură bună de coniac într-un pahar. I-am declinat oferta, care trecu în mâna Bernardei şi dispăru printre buzele ei ca prin farmec.

— Rogu-te, fă un duş şi pune-ţi nişte straie curate, mă

sfătui Barcelo. Dacă te întorci acasă cu petele alea, taică-tău are să moară de frică.

— Nu-i nevoie… Sunt bine, am zis eu.

— Atunci, nu mai tremura. Hai, du-te, poţi folosi baia mea, care are boiler. Ştii drumul. Eu, între timp, am să-l sun pe taică-tău şi-am să-i spun că… Ei bine, nu ştiu ce-am să-i spun. O să-mi treacă ceva prin minte.

Am încuviinţat.

— Simte-te tot ca la tine acasă, Daniel, zise Barcelo în timp ce se îndepărta pe culoar. Ne-a fost dor de tine.

Am fost în stare să găsesc baia lui Gustavo Barcelo, însă

nu şi întrerupătorul pentru lumină. Dacă stau şi mă

gândesc, mi-am zis, prefer să fac duş pe întuneric. M-am dezbrăcat de hainele pătate de sânge şi de noroi şi m-am căţărat în cada imperială a lui Gustavo Barcelo. O ceaţă

perlată se strecura prin fereastra care dădea spre curtea interioară a proprietăţii, sugerând profilurile încăperii şi jocul de plăcuţe emailate de pe jos şi de pe pereţi. Apa ţâşnea fierbinte, cu o presiune care, comparată cu modestia băii noastre de pe strada Santa Ana, mi se păru demnă de hotelurile de lux unde nu pusesem piciorul niciodată. Am rămas mai multe minute nemişcat sub şuvoaiele de abur ale duşului.

Ecoul loviturilor căzând asupra lui Fermín îmi izbea în continuare timpanele. Nu-mi puteam scoate din minte cuvintele lui Fumero, nici faţa poliţistului care mă ţinuse, probabil ca să mă protejeze. Imediat am băgat de seamă că

apa începea să se răcească şi am presupus că epuizam rezerva amfitrionului meu. Am stors ultima picătură de apă

călduţă şi am închis. Aburul se ridica din pielea mea ca nişte fire de mătase. Prin perdeaua duşului, am întrezărit o siluetă

nemişcată în dreptul uşii. Privirea îi strălucea ca a unei pisici.

— Poţi ieşi fără grijă, Daniel. În ciuda tuturor răutăţilor mele, tot nu te pot vedea.

— Bună, Clara.

Îmi întinse un prosop curat. L-am luat şi m-am înfăşurat îl el cu pudoarea unei eleve de pension. Chiar în penumbra plină de abur, am putut vedea cum Clara zâmbea, ghicindu-mi mişcările.

— Nu te-am auzit intrând.

— N-am bătut. De ce faci duş pe întuneric?

— De unde ştii că lumina nu-i aprinsă?

— Bâzâitul becului, zise ea. Nu te-ai mai întors să-ţi iei rămas-bun.

Ba m-am întors, m-am gândit eu, dar erai foarte ocupată.

Cuvintele îmi pieriră pe buze, o dată cu ranchiuna şi amărăciunea lor, îndepărtate, ridicole dintr-o dată.

— Ştiu. Iartă-mă.

Am ieşit de la duş şi m-am proţăpit pe covoraşul de pluş.

Haloul aburului ardea în bobiţe argintii, luminozitatea lucarnei azvârlind un văl alb peste chipul Clarei. Nu se schimbase niciun pic faţă de cum mi-o aminteam eu. Patru ani de absenţă nu-mi slujiseră la nimic.

— Ţi s-a schimbat vocea, zise ea. Te-ai schimbat şi tu, Daniel?

— Sunt la fel de prostovan ca înainte, dacă de asta eşti curioasă.

Şi mai laş, am adăugat în sinea mea. Ea îşi păstrase acel zâmbet sfâşietor, care durea chiar şi în penumbră. Întinse mâna şi, la fel ca în acea după-amiază din urmă cu opt ani, în biblioteca Ateneului, am înţeles îndată. I-am îndreptat mâna spre faţa mea udă şi i-am simţit degetele descoperindu-mă din nou, buzele desenându-i cuvinte în tăcere.

— N-am vrut să-ţi fac niciun rău, Daniel. Iartă-mă.

I-am luat mâna şi i-am sărutat-o în întuneric.

— Iartă-mă tu pe mine.

Orice urmă de melodramă se făcu ţăndări când Bernarda se ivi în uşă şi, cu toate că era practic beată, mă descoperi gol, şiroind, ţinând mâna Clarei în dreptul buzelor, cu lumina stinsă.

— Pentru numele lui Dumnezeu, domnişorule Daniel! Ce ruşine! Doamne Isuse Hristoase! Unii nu se învaţă minte…

Bernarda bătu în retragere, zbuciumată, şi am fost încredinţat că, atunci când efectele coniacului aveau să se diminueze, amintirea a ceea ce văzuse avea să se risipească

din mintea ei ca un crâmpei de vis. Clara se retrase câţiva paşi şi îmi întinse hainele pe care le ţinea sub braţul stâng.

— Unchiu-meu mi-a dat costumul ăsta al lui ca să ţi-l pui.

E de când era tânăr. Zice că ai crescut tare mult şi că o să-ţi vină bine. Te las să te îmbraci. N-ar fi trebuit să intru fără să

bat la uşă.

Am luat schimburile pe care mi le oferea şi am început să-mi pun lenjeria călduţă şi parfumată, cămaşa trandafirie din bumbac, şosetele, jiletca, pantalonii şi haina. Oglinda arăta un vânzător la domiciliu, dezarmat de zâmbet. Când m-am întors în bucătărie, doctorul Soldevila ieşise pentru o clipă

din camera unde îl îngrijea pe Fermín pentru a informa asistenţa în privinţa stării sale.

— Deocamdată, ce era mai rău a trecut, anunţă el. Nu există motive de îngrijorare. Întotdeauna lucrurile astea par mai grave decât sunt. Prietenul vostru a suferit o fractură la braţul stâng şi are două coaste rupte, a pierdut trei dinţi şi prezintă vânătăi multiple, tăieturi şi contuzii, însă, din fericire, nu există hemoragie internă, nici simptome de leziune cerebrală. Ziarele îndoite pe care pacientul le purta pe sub îmbrăcăminte împotriva frigului şi ca să-şi sporească

proporţiile trupeşti, cum spune el, i-au servit la amortizarea loviturilor. Acum câteva clipe, când şi-a redobândit cunoştinţa pentru câteva minute, pacientul m-a rugat să vă