— Eu nu mă opun, Daniel. Dumneata hotărăşti.

Resemnat să-l avem la bord şi pe don Gustavo, mi-am continuat relatarea până când am ajuns la punctul în care Fumero şi oamenii lui ne surprinseseră pe strada Moncada, cu câteva ceasuri în urmă. După ce mi-am încheiat povestirea, Barcelo se ridică şi patrulă prin cameră încoace şi-ncolo, căzut pe gânduri. Fermín şi cu mine îl priveam cu precauţie. Bernarda sforăia ca un tăuraş.

— Copila, şoptea Fermín, plin de încântare.

— Mai multe lucruri mi-au atras atenţia, zise în cele din

urmă librarul. În mod evident, inspectorul Fumero e implicat în asta până peste urechi, deşi îmi scapă cum şi de ce. Pe de o parte, femeia aceea…

— Nuria Monfort.

— Apoi, avem problema întoarcerii lui Julián Carax la Barcelona şi asasinarea lui pe străzile oraşului după o lună

în care nimeni nu ştie de el. Cu siguranţă, muierea minte de îngheaţă apele, chiar şi în privinţa timpului.

— Asta tot spun şi eu de la bun început, zise Fermín.

Numai că aici e multă înfierbântare juvenilă şi prea puţină

viziune de ansamblu.

— Cine vorbeşte: Sfântul Ioan al Crucii.

— Staţi. Am venit doar să ne distrăm, să ne încingem deci cu faptele. Ceva din povestirea lui Daniel mi s-a părut tare ciudat, mai mult decât restul, şi nu pentru caracterul foiletonesc al intrigii, ci din pricina unui detaliu esenţial şi în aparenţă banal, adăugă Barcelo.

— Luminaţi-ne, don Gustavo.

— Iată-l: chestia cum că tatăl lui Carax refuză să-i recunoască trupul neînsufleţit, pretinzând că nu avea niciun copil. Foarte ciudat mi se pare mie. Aproape împotriva naturii. Nu există pe lume tată care să facă aşa ceva. Oricâtă

dihonie ar exista între ei. Moartea presupune lucrurile astea: toată omenia se deşteaptă din sensibilitatea exacerbată.

Dinaintea unui coşciug, toţi vedem numai partea bună şi ceea ce vrem să vedem.

— Ce citat mare aţi rostit, don Gustavo, interveni Fermín.

Vă supăraţi dacă îl adaug în repertoriul meu?

— Pentru orice există şi excepţii, am obiectat eu. După

câte ştim, domnul Fortuny era oarecum deosebit.

— Tot ce ştim despre el sunt bârfe la mâna a treia, zise Barcelo. Când toată lumea se apucă să zugrăvească pe cineva ca pe un monstru, una din două: ori e un sfânt, ori sunt trecute sub tăcere amănunte de care nimeni n-are habar.

— Dumneavoastră se vede treaba că v-a căzut cu tronc pălărierul numai fiindcă e un dobitoc încornorat, zise Fermín.

— Cu tot respectul faţă de profesiune, atunci când faţa personajului negativ are drept unică bază mărturia portăresei imobilului, primul meu instinct e acela al neîncrederii.

— Prin regula asta de trei simplă nu putem fi siguri de nimic. Tot ce ştim este, cum spuneţi dumneavoastră, la mâna a treia, sau la a patra. Cu sau fără portărese.

— Să nu te încrezi în omul care se încrede în toată lumea, remarcă Barcelo.

— În ce formă vă aflaţi, don Gustavo, îl lăudă Fermín. Perle cultivate cu ridicata. De-am avea şi noi viziunea dumneavoastră strălimpede…

— Deocamdată, singurul lucru limpede din toate astea este că domniile voastre aveţi nevoie de ajutorul meu, logistic şi, probabil, pecuniar, dacă aveţi de gând să rezolvaţi toată

dandanaua înainte ca inspectorul Fumero să vă rezerve un apartament de lux în puşcărie la San Sebas. Fermín, presupun că eşti de acord cu mine?

— Eu sunt la ordinele lui Daniel. Dacă porunceşte el, eu o fac şi pe pruncul Isus.

— Daniel, tu ce spui?

— Dumneavoastră spuneţi totul. Aşadar, ce propuneţi?

— Iată planul meu: când Fermín se va face bine, tu, Daniel, ca din întâmplare, îi faci o vizită doamnei Nuria Monfort şi îi pui cărţile pe masă. Îi dai de înţeles că ştii că te -

a minţit şi că ascunde ceva, mult sau puţin, vom vedea noi.

— Pentru ce? am intervenit eu.

— Ca s-o vezi cum reacţionează. Nu-ţi va spune nimic, desigur. Sau te va minţi încă o dată. Important e să înfigi banderilla, dacă mi se permite comparaţia taurină, şi să vezi încotro ne conduce taurul sau, în cazul nostru, viţeluşa. Iar aici îţi faci intrarea dumneata, Fermín. În timp ce Daniel pune carnea la saramură, dumneata te plasezi discret, supraveghind-o pe suspectă, şi aştepţi să muşte momeala.

Cum o face, te iei după dânsa.

— Dumneata presupui că se va duce undeva, am protestat eu.

— Necredinciosule. O va face. Mai devreme sau mai târziu.

Iar ceva îmi spune că, în cazul ăsta, va fi mai curând devreme decât târziu. Este baza psihologiei feminine.

— Şi între timp dumneavoastră ce aveţi de gând să faceţi, domnule doctor Freud? am întrebat.

— Asta mă priveşte şi vei afla la timpul potrivit. Şi-mi vei mulţumi.

Am căutat sprijin în privirea lui Fermín, însă bietul de el adormise îmbrăţişat cu Bernarda în timp ce Barcelo îşi formula discursul triumfal. Lui Fermín îi alunecase capul într-o parte şi îi curgeau balele pe piept, într-un surâs fericit.

Bernarda emitea sforăituri sonore.

— Să dea Domnul să aibă noroc, şopti Barcelo.

— Fermín e un om minunat, l-am asigurat eu.

— Trebuie că este, fiindcă nu prea cred că a cucerit-o cu mutra lui. Hai, să mergem.

Am stins lumina şi ne-am retras din cameră pe furiş, închizând uşa şi lăsând cele două turturele în voia somnului.

Mi se păru că primele raze ale zorilor se iveau prin ferestrele galeriei, din fundul coridorului.

— Să presupunem că v-am răspuns nu, am zis eu în şoaptă. Uitaţi de toate.