Încetul cu încetul, parcă urmând un ritual, am străbătut traseul lumânărilor lăsate de Bea şi le-am aprins una câte una, creând un halou de lumină de chihlimbar ce plutea prin

văzduh ca o pânză de păianjen atârnată între mantii de beznă de nepătruns. Itinerarul meu se sfârşi lângă şemineul din bibliotecă, lângă pledurile ce rămăseseră pe jos, mânjite de cenuşă. M-am aşezat acolo, cu faţa spre încăpere. Mă

aşteptasem să găsesc o tăcere deplină, dar casa respira mii de zgomote. Scârţâieli în lemn, bătaia vântului peste ţiglele de pe acoperiş, o mie şi una de ciocăneli printre ziduri, pe sub podea, deplasându-se pe după pereţi.

Se scurseseră vreo treizeci de minute, când am băgat de seamă că frigul şi întunericul începeau să mă adoarmă. M-am ridicat şi am început să cutreier prin încăpere ca să mă

încălzesc. În şemineu abia dacă mai rămăseseră resturile unui trunchi şi am presupus că, atunci când avea să

sosească Bea, temperatura din interiorul casei va fi coborât îndeajuns pentru a-mi inspira momente de puritate şi de castitate şi pentru a-mi şterge din minte toate mirajele febrile pe care le ţinusem în mine atâtea zile. Găsind un scop practic, mai puţin poetic decât contemplarea ruinelor timpului, am luat o lumânare şi m-am pregătit să explorez vila, în căutarea unui material combustibil cu care să fac locuibilă încăperea şi acele două pleduri care acum tremurau în faţa şemineului, străine de călduroasele amintiri pe care le păstram despre ele.

Noţiunile mele de literatură victoriană îmi sugerau că cel mai rezonabil era să-mi încep căutarea în pivniţă, unde, cu siguranţă, se aflaseră bucătăriile şi o formidabilă cărbunărie.

Cu această idee în minte, mi-au trebuit cam cinci minute ca să identific o uşă sau o scară care să mă conducă spre beci.

Am ales o uşă din lemn sculptat aflată la capătul unui coridor. Părea o piesă de ebenisterie aleasă, cu reliefuri în formă de îngeri şi văluri şi cu o cruce mare în mijloc.

Încuietoarea se afla în centru, sub cruce. Am încercat s-o forţez, fără succes. Mecanismul era, probabil, înţepenit sau, pur şi simplu, ros de rugină. Singurul mod de a trece de uşa aceea era să o forţez cu o rangă sau să o dobor cu securea, alternative pe care le-am scos repede din calcul. Am examinat uşa în lumina lumânărilor, gândindu-mă că inspira

mai degrabă imaginea unui sarcofag. M-am întrebat ce se ascundea de partea cealaltă.

O privire mai atentă asupra îngerilor sculptaţi pe uşă îmi tăie cheful de a mai cerceta; m-am îndepărtat de locul acela.

Eram pe cale să renunţ la căutarea unui drum de acces spre pivniţă când, aproape întâmplător, am dat, în celălalt capăt al coridorului, peste o uşiţă pe care la început am luat-o drept un dulap pentru mături şi găleţi. Am încercat clanţa, care a cedat de îndată. De partea cealaltă se întrezăreau nişte trepte ce coborau în picaj către un hârdău de întuneric.

Mă izbi un miros puternic de pământ jilav. În prezenţa acelei duhori, atât de ciudat de familiare, şi cu privirea căzută în puţul de beznă din faţa mea, îmi veni în minte o imagine pe care o păstram din copilărie, îngropată între perdele de teamă.

Într-o după-amiază ploioasă, în partea de est a cimitiruluiMontjuic, uitându-mă spre mare printr-o pădure de mausoleeimposibile, o pădure de cruci şi de pietre funerare sculptate cuimagini de hârci şi de copii fără buze şi fără privire, careduhnea a moarte, siluetele a vreo douăzeci de adulţi pe carenu mai izbuteam să mi-i amintesc decât ca pe nişte costumenegre îmbibate de ploaie şi mâna tatei strângând-o pe a meacu prea multă putere, ca şi cum astfel ar fi vrut să-şi reducă latăcere lacrimile, în timp ce cuvintele goale ale unui preotcădeau în groapa aceea de marmură unde trei ciocli fără chipîmpingeau un coşciug cenuşiu peste care aversa lunecaprecum ceara topită şi din care mi se părea că aud glasulmamei chemându-mă, implorându-mă să o eliberez dintemniţa aceea de piatră şi de beznă, în vreme ce eu nureuşeam decât să tremur şi să-i şoptesc tatei, fără glas, să nu-mi mai strângă mâna aşa de tare, fiindcă mă durea, iarmirosul acela de pământ proaspăt, pământ de cenuşă şi deploaie, înghiţea totul, miros de moarte şi de vid.

Am deschis ochii şi am coborât treptele aproape orbeşte, căci lumina lumânării abia dacă izbutea să smulgă

întunericului vreo câţiva centimetri. Când am ajuns jos, am

ridicat lumânarea şi am privit în jur. N-am descoperit nicio bucătărie, nicio cămară ticsită cu buşteni uscaţi. Dinaintea mea se deschidea un culoar îngust ce dădea într-o sală în formă de semicerc, unde se înălţa o siluetă cu chipul brăzdat de lacrimi de sânge şi cu doi ochi negri fără fund, cu braţele deschise ca nişte aripi şi cu un şarpe de spini ivindu-i-se din tâmple. Am simţit un val de frig străpungându-mi ceafa. În câteva momente, mi-am redobândit calmul şi am înţeles că

aveam în faţă efigia unui Crist sculptat în lemn pe peretele unei capele. Am înaintat câţiva metri şi am întrezărit o imagine spectrală. O duzină de torsuri femeieşti, nude, se înghesuiau într-un ungher al vechii capele. Am băgat de seamă că le lipseau braţele şi capul şi că stăteau pe câte un trepied. Fiecare avea o formă vizibil deosebită şi nu mi-a luat prea mult ca să discern conturul unor femei de vârste şi constituţii diferite. Pe pântece erau nişte cuvinte trasate cu cărbunele. „Isabel. Eugenia. Penelope.‖ Până la urmă, tot lecturile mele victoriene mi-au sărit în ajutor şi am înţeles că

acea viziune reprezenta ruina unei practici căzute în uitare, ecoul unor timpuri când familiile înstărite dispuneau de manechine create după talia membrilor familiei, pentru confecţionarea îmbrăcăminţii şi altor articole casnice. În pofida privirii severe şi ameninţătoare a Cristului, n-am putut rezista ispitei de a întinde mâna şi de a mângâia talia manechinului ce purta numele Penelopei Aldaya.

Mi se păru atunci că aud paşi la etajul superior. M-am gândit că Bea sosise şi că, probabil, umbla prin casă

căutându-mă. Am părăsit capela cu un sentiment de uşurare şi m-am îndreptat din nou spre scară. Tocmai mă pregăteam să urc, când mi-am dat seama că la celălalt capăt al coridorului se desluşeau un boiler şi o instalaţie de încălzire, aparent în bună stare, care erau incongruente cu restul pivniţei. Mi-am amintit că Bea îmi spusese că agenţia imobiliară care mai mulţi ani de zile încercase să vândă vila Aldaya realizase unele lucrări de îmbunătăţire, în intenţia de a-i atrage pe potenţialii cumpărători, însă fără succes. M-am apropiat să examinez instalaţia mai pe îndelete şi am constatat că era vorba de un sistem de radiatoare alimentat

de un mic boiler. Dedesubt, am dat peste mai multe găleţi de cărbune, bucăţi de lemn presat şi câteva cutii din tablă

despre care am presupus că trebuiau să conţină petrol lampant. Am deschis capacul boilerului şi m-am uitat înăuntru. Totul părea în ordine. Perspectiva de a face să

funcţioneze rabla aceea după atâţia ani mi se păru improbabilă, dar asta nu m-a împiedicat să încep să umplu boilerul cu bucăţi de cărbune şi de lemn şi să le stropesc cu un duş sănătos de petrol. Între timp, mi se păru că desluşesc un scârţâit de lemn vechi şi m-am întors o clipă să mă uit îndărăt. Mă năpădi viziunea unor spini însângeraţi desprinzându-se din buşteni şi, înfruntând întunericul, m-am temut că văd ridicându-se, la doar câţiva paşi, figura acelui Crist care-mi ieşea în întâmpinare arborând un zâmbet lupesc.

La atingerea lumânării, boilerul se aprinse cu o scăpărare şi un huruit metalic. Am închis capacul şi m-am retras câţiva paşi, din ce în ce mai nesigur de ceea ce urmăream. Boilerul părea să tragă destul de anevoios şi m-am hotărât să mă

întorc la parter, ca să verific dacă acţiunea mea avea vreo consecinţă practică. Am urcat scara şi m-am pomenit din nou în salonul mare, sperând s-o găsesc pe Bea, însă nici urmă de ea. Am presupus că trecuse cam o oră de când sosisem, iar temerile că obiectul dorinţelor mele tulburi n-avea să se mai ivească au căpătat aspectul unei dureroase certitudini. Spre a-mi omorî neliniştea, am decis să-mi continuu isprăvile de lampist şi am pornit-o în căutarea unor radiatoare care să-mi confirme că resuscitarea boilerului fusese un succes. Cele pe care le-am găsit s-au dovedit potrivnice năzuinţelor mele, rămânând îngheţate ca nişte ţurţuri. Toate, mai puţin unul. Într-o cămăruţă nu mai mare de patru-cinci metri pătraţi, o baie, care am bănuit că se afla chiar deasupra boilerului, se percepea o oarecare încălzire.

Am îngenuncheat şi am constatat cu bucurie că plăcile din pardoseală erau călduţe. Aşa mă găsi Bea, pe vine, pipăind plăcuţele dintr-o baie, ca un imbecil, cu zâmbetul nătăfleţ al măgarului flautist întipărit pe chip.

Acum, când mă întorc înapoi cu privirea, încercând să

reconstitui întâmplările din acea noapte petrecută în vila Aldaya, singurul pretext care îmi dă prin minte pentru a-mi justifica purtarea e că, la cei optsprezece ani ai mei, în lipsă

de subtilitate şi de o mai mare experienţă, un vechi lavabou poate funcţiona ca un paradis. Mi-au fost suficiente două

minute ca s-o conving pe Bea să luăm pledurile din salon şi să ne închidem în acea încăpere micuţă, cu singura companie a două lumânări şi a câtorva aplice de baie de muzeu. Principalul meu argument, climatologic, a dat-o gata imediat pe Bea, căreia căldura emanată de dalele de pe jos îi alungă temerile iniţiale că născocirea mea zănatică avea să

dea foc casei. Apoi, în penumbra roşiatică a lumânărilor, în timp ce o dezbrăcăm cu degete tremurătoare, ea surâdea, căutându-mi privirea şi dovedindu-mi că, atunci şi întotdeauna, orice mi s-ar fi putut întâmpla mie, ei i se întâmplase deja dinainte.

Mi-o amintesc aşezată, cu spatele rezemat de uşa închisă a încăperii, cu braţele căzute pe lângă trup, cu palmele deschise spre mine. Îmi amintesc cum îşi ţinea capul sus, sfidător, în timp ce îi mângâiam gâtul cu vârfurile degetelor.

Îmi amintesc cum mi-a luat mâinile şi le-a aşezat pe sâni şi cum îi tremurau privirea şi buzele când i-am luat sfârcurile între degete şi le-am ciupit năuc, cum a alunecat pe podea în timp ce îi căutam pântecele cu buzele şi coapsele ei albe mă

primeau.

— Ai mai făcut asta vreodată, Daniel?

— În vise.

— Serios.

— Nu. Dar tu?

— Nu. Nici măcar cu Clara Barcelo?

Am râs, probabil de mine însumi.

— Ce ştii tu de Clara Barcelo?

— Nimic.

— Eu şi mai puţin.

— Nu te cred.

Bea zâmbi. Mâna mi-a alunecat între coapsele ei şi m-am repezit să-i caut buzele, convins că, la ceasul acela,

canibalismul era incarnarea supremă a înţelepciunii.

— Daniel? zise Bea cu un firicel de glas.

— Ce-i? am întrebat.