— Ce se petrece? am şoptit eu.
Mi-a răspuns printr-un zâmbet sfâşiat, de teamă şi de singurătate. M-am văzut atunci pe mine însumi prin ochii ei; un biet băiat străveziu care crezuse că cucerise lumea într-o oră şi care încă nu ştia că o poate pierde într-un minut. Am
continuat să merg, fără să aştept un răspuns. Treaz, în sfârşit. La scurt timp, se auzi zgomotul traficului, iar văzduhul păru să se aprindă ca o flăcăruie de gaz la căldura felinarelor şi semafoarelor care mă făcură să mă gândesc la un zid nevăzut.
— Mai bine ne despărţim aici, zise Bea, dându-mi drumul la mână.
Luminile unei staţii de taxiuri se zăreau la colţ, o defilare de licurici.
— Cum doreşti.
Bea se aplecă şi îmi atinse obrazul cu buzele. Părul îi mirosea a ceară.
— Bea, am început eu, aproape fără glas, eu te iubesc…
Tăgădui în tăcere, pecetluindu-mi buzele cu mâna, ca şi când cuvintele mele ar fi rănit-o.
— Marţi la ora şase, de acord? întrebă ea.
Am încuviinţat din nou. Am văzut-o plecând şi dispărând într-un taxi, parcă necunoscută. Unul dintre şoferi, care ne urmărise cu ochi de arbitru de tuşă, mă privea curios.
— Ei? Mergem acasă, şefu’?
M-am vârât în taxi fără să-mi dau seama. Ochii taximetristului mă examinau din oglindă. Ai mei pierdeau din vedere maşina care o ducea pe Bea, două puncte de lumină
adâncindu-se într-un puţ de beznă.
N-am izbutit să adorm până când zorii nu au revărsat peste fereastra camerei mele o sută de tonuri cenuşii, care de care mai pesimiste. M-a deşteptat Fermín, care azvârlea cu pietricele în geam, din piaţa bisericii. M-am îmbrăcat cu ce mi-a venit la îndemână şi am coborât să-i deschid. Fermín aducea cu sine entuziasmul lui insuportabil de luni dimineaţa. Am ridicat grilajul şi am atârnat cartonul cu anunţul „Deschis‖.
— Ia te uită ce cearcăne ai, Daniel. Cât ditamai terenurile de construcţie. Se cunoaşte că ai luat taurul de coarne.
Ducându-mă în spatele prăvăliei, mi-am pus şorţul meu albastru şi i l-am întins pe al lui sau, mai bine zis, i l-am aruncat cu îndârjire. Fermín îl înşfăcă din zbor, tot numai un
zâmbet pişicher.
— Mai curând am fost luaţi în coarne şi eu, şi taurul, i-am retezat-o eu.
— Lasă dumneata gregueriile în seama lui don Ramon Gomez de la Serna4, că ale dumitale suferă de anemie. Să
vedem, povesteşte.
— Ce vrei să povestesc?
— Las la alegerea dumitale. Numărul de împunsături sau turele de onoare.
— Nu-mi arde de glume, Fermín.
— Tinereţe, floare a zevzeciei. În sfârşit, cu mine să nu te înăcreşti, fiindcă am veşti proaspete despre investigaţia noastră pe seama amicului tău Carax.
— Sunt numai urechi.
Îmi aruncă o privire de intrigă internaţională; o sprânceană arcuită, iar cealaltă în stare de alarmă.
— Ei bine, iată că ieri, după ce am lăsat-o pe Bernarda să
se întoarcă acasă cu virtutea intactă, dar cu o pereche de vânătăi zdravene pe buci, m-a lovit un acces de insomnie din cauza acelor provocatoare vecernii amoroase, împrejurare de care am profitat spre a mă îndrepta către unul din centrele de informaţie ale lumii interlope barceloneze, şi anume taverna lui Eliodoro Salfuman, alias Sulă-rece, situată întrun local insalubru, dar nespus de colorat de pe strada Sant Jeroni, mândria şi sufletul Ravalului.
— Scurtează, Fermín, pentru Dumnezeu.
— Asta şi făceam. Fapt este că, o dată ajuns acolo, dându-mă bine pe lângă câţiva din obişnuiţii locului, vechi tovarăşi de cazne, am început cercetările în privinţa numitului Miquel Moliner, soţ al Mata Hari-ei dumitale, Nuria Monfort, şi presupus intern în hotelurile penitenciare ale municipiului.
— Presupus?
— Mai bine zis ca oricând, fiindcă trebuie să spunem că, în cazul ăsta, între participiul trecut şi lucrul făcut nu-i nicio cale de străbătut. Ştiu prea bine, din experienţă, că, în 4 Autor al unor ciudate arguţii literare bazate pe pluralitatea sensurilor şi pe calambururi, numite greguerias.
materie de recensământ şi socoteală a populaţiei puşcăriaşe, informatorii mei din tabernaculul lui Sulă-rece sunt cotaţi cu mai multă fiabilitate decât lipitorile de la Palatul de Justiţie şi te pot asigura, prietene Daniel, că nimeni n-a auzit de niciun Miquel Moliner în calitate de deţinut, vizitator ori simplă
făptură însufleţită în închisorile din Barcelona, cel puţin în ultimii zece ani.
— O fi închis în alt penitenciar.
— Alcatraz, Sing-Sing sau Bastilia. Daniel, femeia aceea te-a minţit.
— Presupun că da.
— Nu mai presupune, recunoaşte.
— Şi acum ce-i de făcut? Miquel Moliner e o pistă moartă.
