A plouat toată dimineaţa şi, de îndată ce am deschis librăria, în tot cartierul s-a produs o pană generală de curent, care a durat până la prânz.

— Asta mai lipsea, suspină tata.

La ora trei, începură primele infiltraţii. Fermín se oferi să

urce până la Merceditas ca să ceară cu împrumut nişte găleţi, farfurii sau orice receptacul concav după tipic. Tata îi interzise categoric. Potopul continua. Pentru a-mi omorî neliniştea, i-am relatat lui Fermín cele petrecute cu o noapte în urmă, trecând sub tăcere, totuşi, ce văzusem în criptă.

Fermín mă ascultă fascinat, însă, în ciuda titanicei sale stăruinţe, am refuzat să-i descriu consistenţa, textura şi dispunerea bustului Beei. Ziua se înecă în aversă.

După cină, sub pretextul că voiam să fac o plimbare ca să-mi dezmorţesc picioarele, l-am lăsat pe tata citind şi m-am îndreptat spre casa Beei. Când am ajuns, m-am oprit la colţ

să mă uit la ferestrele apartamentului şi m-am întrebat ce căutam acolo. Pândeam, îmi vâram nasul şi ieşeam de caraghios: aceştia au fost câţiva dintre termenii care îmi trecură prin minte. Chiar şi aşa, tot atât de lipsit de demnitate pe cât eram de lipsit de un pardesiu pe potriva temperaturii îngheţate, m-am adăpostit de vânt într-un portal, de cealaltă parte a străzii, şi am rămas acolo vreo jumătate de oră, străjuind ferestrele şi văzând cum se perindau siluetele domnului Aguilar şi soţiei sale.

Era aproape miezul nopţii când m-am întors acasă, tremurând de frig şi cu tot universul în cârcă. O să sune mâine, mi-am repetat de o mie de ori în timp ce încercam să

aţipesc. Bea n-a sunat a doua zi. Nici în următoarea. Şi nici în toată săptămâna aceea, cea mai lungă, ultima săptămână

din viaţa mea.

Peste şapte zile, aveam să fiu mort.

36

Numai cineva care mai are de trăit doar o săptămână e în stare să-şi piardă vremea în zadar, aşa cum am făcut-o eu în acele zile. Vegheam mereu telefonul şi îmi rodeam sufletul, atât de supus propriei mele orbiri, încât abia dacă eram în stare să ghicesc ceea ce destinul dădea deja ca fapt împlinit.

Luni, la prânz, m-am îndreptat spre Facultatea de Litere din piaţa Universităţii, cu intenţia de a o vedea pe Bea. Ştiam că

n-are să-i placă defel că mă înfiinţez acolo şi că o să fim văzuţi împreună în public, însă preferam să-i înfrunt mânia decât să rămân în aceeaşi incertitudine.

Am întrebat la secretariat unde se afla aula profesorului Velazquez şi m-am pus pe aşteptat la ieşirea studenţilor. Am zăbovit vreo douăzeci de minute până când uşile s-au deschis şi am văzut trecând chipul arogant şi ferchezuit al profesorului Velazquez, înconjurat, ca de obicei, de gaşca lui de admiratoare. Cinci minute mai târziu, nici urmă de Bea.

M-am hotărât să mă apropii de uşa aulei şi să arunc o privire. O tripletă de fete cu un aer de şcoală parohială

conversau şi făceau schimb de observaţii sau de confidenţe.

Cea care părea lidera congregaţiei îmi observă prezenţa şi îşi întrerupse monologul pentru a mă sfredeli cu o privire cercetătoare.

— Iertaţi-mă. O caut pe Beatriz Aguilar. Ştiţi dacă vine la ora asta?

Fetele schimbară o privire otrăvită şi începură să-mi facă o radiografie.

— Eşti logodnicul ei? întrebă una. Sublocotenentul?

M-am limitat să ofer un zâmbet gol, pe care îl luară drept confirmare. Nu mi-l întoarse decât cea de-a treia fată, timid şi ferindu-şi privirea. Celelalte două înaintară spre mine, sfidătoare.

— Mi te imaginam altfel, zise cea care părea şefa grupului.

— Dar unde-i uniforma? întrebă secundul, observându-mă

cu neîncredere.

— Sunt în permisie. Ştiţi dacă a plecat deja?

— Beatriz n-a venit azi la şcoală, mă informă şefa, cu un aer sfidător.

— Ah, nu?

— Nu, confirmă locotenenta de îndoieli şi bănuieli. Dacă

eşti logodnicul ei, trebuia să ştii.

— Sunt logodnicul ei, nu gardian civil.

— Hai, să plecăm, ăsta-i o paparudă, conchise şefa.

Amândouă trecură pe lângă mine aruncându-mi o privire piezişă şi o jumătate de zâmbet scârbit. A treia, codaşă, se opri o clipă înainte să iasă şi, asigurându-se că celelalte n-o vedeau, îmi şopti la ureche:

— Beatriz n-a venit nici vineri.

— Ştii de ce?

— Tu nu eşti logodnicul ei, nu-i aşa?

— Nu. Doar un prieten.

— Mi se pare că-i bolnavă.

— Bolnavă?

— Aşa a zis una din fete, care a sunat-o acasă. Acum trebuie să plec.

Înainte să apuc a-i mulţumi pentru ajutor, fata se grăbi să

li se alăture celorlalte două, care o aşteptau fulgerând-o din priviri, la capătul opus al galeriei.

— Daniel, ceva s-o fi întâmplat. Vreo mătuşică bătrână

care-a dat ortul popii, vreun papagal cu scrofule, vreun guturai de atâta umblat cu funduleţul în aer liber…

Dumnezeu ştie. Împotriva a ceea ce crezi cu ochii închişi, universul nu se învârte în jurul apetenţelor dintre picioarele dumitale. Alţi factori influenţează devenirea omenirii.

— Crezi că nu ştiu? Parcă nu mă cunoşti, Fermín.

— Dragul meu, dacă Dumnezeu ar fi binevoit să-mi dea nişte şolduri mai largi, mai că te-aş fi putut naşte, atât de bine te cunosc. Ascultă-mă pe mine. Nu te mai gândi la asta şi ieşi la aer curat. Aşteptarea e rugina sufletului.

— Aşadar, dumitale îţi par caraghios.

— Nu. Îmi pari îngrijorător. Ştiu eu că, la vârsta dumitale, lucrurile astea par sfârşitul lumii, însă toate au o limită. În seara asta, mergem amândoi să ne destrăbălăm într-un local