de pe strada Plateria care, după cât se pare, face furori. Mi s-a spus că sunt acolo nişte subrete din nord, abia sosite de la Ciudad Real, care-ţi scot şi mătreaţa de pe tine. Fac cinste.

— Dar Bernarda ce-o să spună?

— Fetele sunt pentru dumneata. Eu am de gând să aştept în salon, citind o revistă şi mulţumindu-mă să privesc de departe, întrucât m-am convertit la monogamie, dacă nu in mentis, cel puţin de facto.

— Îţi mulţumesc, Fermín, însă…

— Un băiat de optsprezece ani care refuză o asemenea ofertă nu-i în deplinătatea facultăţilor. Trebuie făcut ceva chiar în clipa asta. Ţine.

Se scormoni prin buzunare şi-mi întinse câteva monede.

M-am întrebat dacă nu cumva erau dublonii cu care avea de gând să finanţeze vizita la somptuosul harem al nimfelor de podiş.

— Cu asta nu primim niciun bună-seara, Fermín.

— Dumneata te numeri printre cei care cad din copac şi nu mai ajung la pământ. Chiar crezi c-am să te duc la curve şi c-am să te înapoiez devorat de gonoree tatălui dumitale, omul cel mai sfânt din câţi am cunoscut? Chestia cu fetiţele ţi-o spuneam ca să văd cum reacţionezi, apelând la singura parte din persoana dumitale care pare să funcţioneze. Du-te la telefonul de la colţul străzii şi sună-ţi iubita cu un pic de intimitate.

— Bea mi-a spus în mod expres să nu sun.

— Şi ţi-a mai spus c-o să te sune vineri. Azi e luni. Numai de dumneata depinde. Una e să crezi în femei şi alta e să

crezi ce spun ele.

Convins de argumentele lui, m-am furişat din librărie până

la telefonul public de la colţul străzii şi am format numărul familiei Aguilar. La al cincilea apel, cineva a ridicat receptorul de cealaltă parte şi a ascultat în tăcere, fără să răspundă.

Trecură cinci secunde eterne.

— Bea? am murmurat eu. Tu eşti?

Glasul care a răspuns mi-a căzut ca o lovitură de ciocan în stomac.

— Ticălos nemernic! Îţi jur c-o să te stâlcesc în bătaie.

Tonul era oţelit, de mânie reţinută. Rece şi senină. Asta m-a înspăimântat cel mai mult. Mi-l puteam imagina pe domnul Aguilar în vestibulul casei sale, cu telefonul în mână, acelaşi pe care îl folosisem de multe ori ca să-l sun pe tata şi să-i spun că o să întârzii fiindcă îmi petreceam după-amiaza cu Tomas. Am rămas ascultând respiraţia tatălui Beei, mut, întrebându-mă dacă mă recunoscuse după voce.

— Văd că n-ai coaie nici să vorbeşti, nenorocitule. Orice căcat uscat e-n stare să facă ce faci tu, dar cel puţin un bărbat ar avea curajul să dea piept. Mie mi-ar crăpa obrazul de ruşine dacă aş şti că o fată de şaptesprezece ani are mai mult sânge-n vine decât mine, fiindcă ea n-a vrut să spună

cine eşti şi nici n-o să spună. Şi pentru că tu n-ai tupeu să

sari la interval pentru Beatriz, o să plătească ea pentru ce-ai făcut.

Când am pus telefonul în furcă îmi tremurau mâinile. N-am fost conştient de ceea ce făcusem până când n-am ieşit din cabină şi mi-am târât picioarele înapoi spre librărie. Nu mă gândisem că apelul meu nu putea decât să înrăutăţească

situaţia în care se afla Bea. Singura mea grijă fusese să-mi păstrez anonimatul şi să-mi feresc obrazul, lepădându-mă de cei pe care spuneam că-i iubesc şi de care doar mă foloseam.

O făcusem deja atunci când inspectorul Fumero îl bătuse pe Fermín. O făcusem din nou când o lăsasem pe Bea în plata Domnului. Şi aveam s-o fac din nou când împrejurările îmi vor fi oferit prilejul. M-am oprit în stradă zece minute, încercând să mă liniştesc, înainte să intru înapoi în librărie.

Poate că trebuia să mai sun o dată şi să-i spun domnului Aguilar că da, că eram eu, că umblam nebun după fiică-sa şi că aşa se termina toată povestea. Dacă mai apoi avea să vină

cu uniforma lui de comandant să-mi pocească mutra, era dreptul lui.

Mă întorceam spre librărie, când am băgat de seamă că

cineva mă urmărea din dreptul unui portal de pe partea cealaltă a străzii. La început m-am gândit că era don Federico, ceasornicarul, însă mi-a fost de-ajuns o singură

privire ca să constat că era vorba de un individ mai înalt şi mai solid. M-am oprit să mă uit şi eu la el şi, spre

surprinderea mea, el îşi înclină capul, ca şi cum ar fi vrut să

mă salute şi să-mi indice că nu-l deranja deloc faptul că îi remarcasem prezenţa. Lumina unui felinar îi cădea pe chip din profil. Trăsăturile îmi păreau familiare. Înaintă un pas şi, încheindu-şi pardesiul până sus, îmi zâmbi şi se îndepărtă

printre pietoni, spre Rambla. L-am recunoscut atunci pe agentul de poliţie care mă ţinuse în timp ce inspectorul Fumero îl cotonogea pe Fermín. Când am intrat în librărie, Fermín îşi ridică ochii şi îmi aruncă o privire întrebătoare.

— Ce-i cu faţa asta?

— Fermín, cred că avem o problemă.

Chiar în acea seară am pus în aplicare planul de mare intrigă şi puţină consistenţă pe care îl concepuserăm cu câteva zile în urmă împreună cu don Gustavo Barcelo.

— Primul lucru e să ne asigurăm că dumneata nu te -ai înşelat şi că suntem sub supravegherea poliţiei. Acuma, prefă- cându-ne că habar n-avem, o să facem o plimbărică

până la Els Quatre Gats, ca să vedem dacă individul mai e acolo, afară, la pândă. Însă tatălui dumitale nu-i spune nicio vorbă despre toate astea, ori o să sfârşească prin a face piatră la rinichi.

— Şi ce vrei să-i spun? De mult bănuieşte ceva.

— Spune-i că te duci după seminţe de floarea-soarelui.

— Dar de ce trebuie să mergem taman la Els Quatre Gats?

— Fiindcă acolo fac cele mai bune sandvişuri cu cârnaţi pe-o rază de cinci kilometri şi undeva trebuie să stăm de vorbă. Nu fi prăpăstios şi fă cum îţi spun eu, Daniel.

Dând drept bine venită orice activitate care mă ţinea departe de gândurile mele, m-am supus docil şi, câteva minute mai târziu, ieşeam în stradă, după ce-l asigurasem pe tata că aveam să mă întorc la cină. Fermín mă aştepta la colţul de la Puerta del Angel. Când m-am apropiat de el, mi-a făcut semn din sprâncene să merg în continuare.

— Avem şarpele-cu-clopoţei după noi, la vreo douăzeci de metri. Nu te întoarce.

— E acelaşi?

— Nu cred, doar dacă nu cumva a intrat la apă. Ăsta pare un boboc. Are un ziar de sport de acum şase zile. Probabil că

Fumero îşi recrutează ucenicii de la balamuc.

Când am ajuns la Els Quatre Gats, omul nostru a luat o masă la câţiva metri de a noastră şi s-a prefăcut că reciteşte pentru a nu ştiu câta oară evenimentele din etapa ligii din urmă cu o săptămână. La fiecare douăzeci de secunde, ne arunca o privire cu coada ochiului.

— Sărăcuţul, uită-te la el cum asudă, zise Fermín scuturând din cap. Te văd cam împrăştiat, Daniel. Ai vorbit cu fetiţa au ba?

— S-a băgat taică-său.