— Se acceptă.
Întocmai cum îmi indicase bătrânul cel şmecher, pe Jacinta Coronado am găsit-o într-o mansardă la care nu se putea ajunge decât pe o scară de la etajul al treilea. Potrivit moşneguţului desfrânat, ultimul cat era refugiul puţinilor interni cărora Parcele nu avuseseră cumsecădenia să le ia minţile, stare, pe de altă parte, nu tocmai longevivă. Pe cât se pare, acea aripă ocultă adăpostise, la vremea ei, camerele lui Baltasar Deulofeu, alias Lazslo de Vicherny, de unde acesta prezida activităţile Tenebrarium-ului şi cultiva artele iubirii proaspăt sosite din Orient, printre aburi şi uleiuri parfumate.
Din acea splendoare îndoielnică mai rămăseseră doar aburii şi parfumurile, deşi de altă natură. Jacinta Coronado zăcea prăbuşită într-un scaun de răchită, înfăşurată într-un pled.
— Doamna Coronado? am întrebat ridicând glasul, temându-mă că sărmana era surdă, ţicnită sau amândouă
aceste lucruri.
Bătrâna ne cercetă pe îndelete, cu oarecare rezervă. Avea o privire nisipoasă şi doar câteva şuviţe de păr alburiu îi acopereau creştetul. Am băgat de seamă că mă observa cu un aer ciudat, de parcă mă mai văzuse şi înainte şi nu-şi amintea unde. M-am temut că Fermín se va grăbi să mă
prezinte drept fiul lui Carax sau vreun alt tertip asemănător,
însă el se mărgini să îngenuncheze lângă bătrână şi să-i ia mâna tremurătoare şi ofilită.
— Jacinta, eu sunt Fermín, iar acest vlăstar e amicul meu, Daniel. Ne-a trimis prietenul dumitale, părintele Fernando Ramos, care azi n-a putut veni fiindcă avea de spus douăsprezece slujbe, ştii şi dumneata cum e cu calendarul sfinţilor, însă îţi transmite toate cele bune. Cum te mai simţi?
Bătrâna îi zâmbi cu gingăşie lui Fermín. Prietenul meu îi mângâie chipul şi fruntea. Bătrâna îi primea atingerea cu recunoştinţa unei pisici de salon. Am simţit că mi se pune un nod în gât.
— Ce întrebare prostească, nu-i aşa? continuă Fermín.
Ceea ce ţi-ar plăcea dumitale ar fi să te-nvârţi încoace şi-ncolo în paşi de polcă. Fiindcă dumneata ai nişte picioare de dansatoare, probabil că toată lumea ţi-o spune.
Nu-l văzusem tratând pe nimeni cu atâta delicateţe, nici măcar pe Bernarda. Cuvintele erau linguşeală curată, însă
tonul şi expresia feţei erau sincere.
— Ce lucruri frumoase îmi spui dumneata, murmură ea cu voce frântă, după atâta timp cât nu avusese cu cine să
vorbească sau nimic de spus.
— Nici pe jumătate atât de frumoase ca dumneata, Jacinta. Crezi că putem să-ţi punem câteva întrebări? Ca la concursurile de la radio, ştii?
Drept răspuns, bătrâna clipi.
— Eu aş zice că asta înseamnă da. Îţi aminteşti de Penelope, Jacinta? Penelope Aldaya? Despre ea am vrea să te întrebăm.
Jacinta încuviinţă, cu privirea aprinsă dintr-o dată.
— Copila mea, murmură ea şi păru că avea să izbucnească
în plâns.
— Chiar ea. Îţi aduci aminte? Noi suntem prieteni cu Julián. Julián Carax. Cel cu povestirile de groază, îţi aminteşti şi de el, nu-i aşa?
Ochii bătrânei străluceau, ca şi când cuvintele şi mângâierile lui Fermín ar fi adus-o treptat la viaţă.
— Părintele Fernando, de la colegiul San Gabriel, ne-a spus că o iubeai mult pe Penelope. Şi el te iubeşte mult şi îşi
aminteşte de dumneata în fiecare zi, ştii? Nu vine mai des fiindcă episcopul cel nou, care e un arivist, îi face zile fripte, trimiţându-l să spună atâtea slujbe, încât umblă mereu afon.
— Dumneata mănânci bine? întrebă dintr-o dată bătrâna, neliniştită.
— Mănânc ca un căpcăun, Jacinta, ce se-ntâmplă e că am un metabolism foarte masculin şi ard totul. Însă, aşa cum mă vezi, sub straiele astea, nu-s decât muşchi. Pune mâna.
Ca Charles Atlas, dar ceva mai păros.
Jacinta încuviinţă, mai liniştită. N-avea ochi decât pentru Fermín. De mine uitase cu totul.
— Ce ne poţi spune despre Penelope şi despre Julián?
— Mi-au luat-o, ei toţi, zise ea. Pe fata mea.
Am făcut un pas în faţă ca să spun ceva, însă Fermín îmi aruncă o privire care spunea: ţine-ţi gura.
— Cine ţi-a luat-o pe Penelope, Jacinta? Îţi aduci aminte?
— Domnul, zise ea ridicându-şi ochii cu teamă, ca şi când s-ar fi temut că cineva ne putea auzi.
Fermín păru să cântărească emfaza gestului bătrânei şi îi urmări privirea până în înalt, evaluând diferite posibilităţi.
— Dumneata te referi la Dumnezeu Atotputernicul, împăratul cerurilor, sau mai curând la tatăl domnişoarei Penelope, don Ricardo?
— Ce mai face Fernando? întrebă bătrâna.
— Preotul? E ca o floare. Când nici cu gândul nu gândeşti, va fi făcut papă şi pe dumneata o să te instaleze în Capela Sixtină. Îţi trimite salutări călduroase.
— El e singurul care vine să mă vadă, ştii? Vine fiindcă ştie că nu mai am pe nimeni altcineva.
