ceva vreme.

— Fumero?

Am încuviinţat. Mi se păru că mâinile îi tremurau.

— Nu-ţi dai seama ce-ai făcut, Daniel.

— Spuneţi-mi dumneavoastră, am replicat eu cu o duritate de care nu-mi părea rău.

— Tu crezi că, dacă ai dat peste o carte, ai dreptul să intri în viaţa unor oameni pe care nu-i cunoşti, în lucruri pe care nu le poţi înţelege şi care nu-ţi aparţin.

— Acum îmi aparţin, fie că vreţi sau nu.

— Nu ştii ce spui.

— Am fost în casa familiei Aldaya. Ştiu că Jorge Aldaya se ascunde acolo. Ştiu că el l-a asasinat pe Carax.

Mă privi lung, cântărindu-şi cuvintele.

— Fumero ştie?

— N-am idee.

— Păcat. Fumero te-a urmărit până la casa aceea?

Mânia care îi mocnea în ochi mă ardea. Intrasem cu rolul de acuzator şi de judecător, însă, cu fiecare minut ce trecea, simţeam că eu eram vinovatul.

— Nu cred. Dumneavoastră ştiaţi? Dumneavoastră ştiaţi că Aldaya l-a omorât pe Julián şi că se ascunde în casă… De ce nu mi-aţi spus?

Zâmbi amar.

— Nu înţelegi nimic, nu-i aşa?

— Înţeleg că aţi minţit ca să-l apăraţi pe omul care l-a asasinat pe cel pe care îl numiţi prietenul dumneavoastră, că

aţi acoperit crima asta ani în şir, aţi acoperit un bărbat al cărui singur scop e să şteargă orice urmă din existenţa lui Julián Carax, care îi arde cărţile. Înţeleg că m-aţi minţit în legătură cu soţul dumneavoastră, care nu e în închisoare şi, evident, nu e nici aici. Asta înţeleg.

Nuria Monfort clătină încet din cap, tăgăduind.

— Pleacă, Daniel. Pleacă din casa asta şi să nu te mai întorci. Ai făcut deja destul.

M-am îndreptat spre uşă, lăsând-o în sufragerie. M-am oprit la jumătatea drumului şi m-am întors. Nuria Monfort se aşezase pe podea, rezemată de perete. Toată vraja prezenţei

sale se destrămase.

Am traversat piaţa San Felipe Neri măturând pe jos cu privirea. Târam după mine durerea culeasă de pe buzele acelei femei, o durere pentru care acum mă simţeam complice şi unealtă, însă fără să izbutesc să-mi dau seama cum şi de ce. „Nu-ţi dai seama ce-ai făcut, Daniel.‖ Nu voiam decât să mă îndepărtez de locul acela. Când am trecut prin faţa bisericii, abia dacă am băgat de seamă prezenţa unui preot slăbănog şi năsos care mă binecuvânta cu parcimonie, ţinând în mână un liturghier şi un rozariu.

39

M-am întors la librărie cu o întârziere de vreo trei sferturi de oră. Când mă văzu, tata se încruntă cu reproş şi se uită la ceas.

— Frumoasă oră. Ştiţi că trebuie să mă duc la un client din San Cugat şi mă lăsaţi singur aici.

— Dar Fermín? Încă nu s-a întors?

Tata clătină din cap cu acea grabă care îl mistuia când era prost dispus.

— Ai o scrisoare. Ţi-am lăsat-o lângă casierie.

— Tăticule, iartă-mă, dar…

Făcu un gest care mă îndemna să-mi ţin scuzele pentru mine, se înarmă cu pardesiul şi cu pălăria şi ieşi pe uşă fără

să-şi ia rămas-bun. Cunoscându-l, am bănuit că supărarea avea să i se evapore înainte să ajungă la gară. Ceea ce mă

mira era absenţa lui Fermín. Îl văzusem deghizat în preot de vodevil în piaţa San Felipe Neri, aşteptând ca Nuria Monfort să iasă în goana mare şi să-l conducă la marea taină a întregii intrigi. Încrederea mea în acea strategie se prefăcuse în scrum şi mi-am închipuit că, dacă într-adevăr Nuria Monfort ieşea în stradă, Fermín avea să sfârşească prin a o urmări până la farmacie sau până la brutărie. Straşnic plan.

M-am apropiat de casierie să arunc o privire scrisorii de care pomenise tata. Plicul era alb şi dreptunghiular, ca o placă

funerară, iar în loc de crucifix avea un antet care izbuti să-mi pulverizeze puţinele energii pe care le mai aveam la dispoziţie pentru restul zilei.

Comandamentul Militar Barcelona

Biroul de recrutare

— Aleluia, am murmurat.

Ştiam ce conţinea plicul, fără să mai trebuiască să-l deschid, însă am făcut-o, ca să mă tăvălesc mai abitir prin noroi. Scrisoarea era succintă, două paragrafe din proza aceea concepută undeva între proclamaţia înflăcărată şi aria

de operetă, ce caracterizează stilul epistolar militar. Eram anunţat că, în termen de două luni, eu, Daniel Sempere Martin, urma să am onoarea şi mândria de a lua parte la îndatorirea cea mai sfântă şi mai înălţătoare pe care viaţa i-o poate oferi bărbatului celtiberic: să-şi slujească patria şi să

îmbrace uniforma cruciadei naţionale întru apărarea rezervei spirituale a Occidentului. M-am bizuit că măcar Fermín avea să dea de capăt acestui subiect şi să ne facă să râdem puţin cu versiunea lui în versuri la Căderea cârdăşiei iudeo-masonice. Două luni. Opt săptămâni. Şaizeci de zile. Puteam să tot împart timpul până la secunde şi să obţin astfel o cifră

kilometrică. Mai aveam la dispoziţie cinci milioane o sută

optzeci şi patru de mii de secunde de libertate. Poate că don Federico, care, după cum spunea tata, era în stare să fabrice un Volkswagen, îmi putea face un ceas cu frâne de disc.

Poate că cineva avea să-mi explice cum să mă descurc ca să

nu o pierd pe Bea pentru totdeauna. Când am auzit clopoţelul de la intrare, am crezut că era Fermín care se întorcea, convins în sfârşit că strădaniile noastre detectivistice nu aveau niciun haz.

— Ia te uită, moştenitorul tronului străjuindu-şi castelul, aşa cum se cuvine, deşi cu o faţă de pătlăgică. Înveseleşte -ţi chipul, măi băiete, zise Gustavo Barcelo, înveşmântat într-un palton din păr de cămilă şi echipat cu un baston din fildeş de care n-avea nevoie şi pe care îl vântura ca pe-o cârjă de cardinal. Taică-tău nu este, Daniel?

— Îmi pare rău, don Gustavo. S-a dus la un client şi presupun că n-are să se întoarcă până…

— Perfect. Fiindcă nu pe el voiam să-l văd, iar ce-o să-ţi spun e mai bine să nu audă.

Îmi făcu din ochi, scoţându-şi mănuşile şi uitându-se indiferent prin prăvălie.